Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
Astrologia
|
En    
 
ASTROLOGIA - LUCRAREA ASTRELOR
(Pr. Dan Badulescu)
 

Pentru cei ce se întreabă de compatibilitatea termenului „astrologie” cu învăţătura ortodoxă menţionăm de la bun început că da, există şi o astrologie revelată a lui Dumnezeu, adică o învăţătură despre lucrarea acestor corpuri cereşti. Să încercăm să schiţăm pe scurt, elementele esenţiale ale acestei astrologii.Aici se vede că pământul este făcut la început, fiind aşadar centrul creaţiei văzute, iar cerul se află şi se roteşte în jurul lui. Deci el nu este o planetă, ci reperul central şi staţionar în jurul căruia se nasc celelalte corpuri numite luminători şi stele. Luminătorul mare este soarele iar cel mic este luna. Dar – atenţie! şi ei se socotesc a fi planete! Stele se numesc acele corpuri „fixe” ce se rotesc împreună cu cerul de la răsărit la apus.

Pentru cei ce vor întreba: „Dar unde scrie aşa ceva în Scriptură?” vom indica faptul că ne-am folosit şi vom folosi în continuare şi de surse patristice tradiţionale:
- Sfântul Vasile cel Mare (Hexaimeron)
- Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica)

În legătură cu steaua din Betleem (Matei II, 1-2, 9), Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat amplu problema ei în mai multe omilii (Discuţii despre Steaua de la Betleem în care se aduc dovezi contra susţinătorilor astrologiei).

Cum se explică mişcarea planetelor prin zodii? Desigur, nu prin mişcarea de rotaţie (circulară), ci printr-o mişcare în sus şi în jos a planetei respective ce este fixată de „cerul” ei, cam în felul următor:

În Cartea Facerii se vede că pământul este făcut la început, fiind aşadar centrul creaţiei văzute, iar cerul se află şi se roteşte în jurul lui. Deci el nu este o planetă, ci reperul central şi staţionar în jurul căruia se nasc celelalte corpuri numite luminători şi stele. Luminătorul mare este soarele iar cel mic este luna. Dar – atenţie! şi ei se socotesc a fi planete! Stele se numesc acele corpuri „fixe” ce se rotesc împreună cu cerul de la răsărit la apus.
S-ar putea pune pe bună dreptate şi următoarea întrebare: „Referatul din Cartea Facerii este relatat de către Moise la multă vreme de la desfăşurarea evenimentelor. (Pentru cei ce primesc cronologia tradiţională, ar fi la aprox. 3-4000 de ani de la Facerea lumii.) Dar până atunci ce spunea revelaţia?”
    
La această întrebare avem un răspuns, tradiţional, ce poate fi numit şi apocrif, conţinut în cărţile de cronologie bisericească numite Hronograf. Potrivit acestor surse vrednice de crezare, primul om care a primit descoperirea aşezării şi mişcării corpurilor cereşti, deci a cosmologiei şi astrologiei a fost Set, al treilea fiu al lui Adam, în jurul anului 300 de la Facerea lumii.

Observăm şi modalitatea ei supranaturală: Set este răpit la cer 40 de zile de către înger.

În paralel cu seminţia binecuvântată a lui Set, „fiii oamenilor” au existat şi urmaşii lui Cain, care s-au abătut de la poruncile lui Dumnezeu, şi au fost iniţiatorii magiei, ocultismului, vrăjitoriei, ghicitului, idolatriei şi politeismului.

Să vedem acum apariţia şi istoricul astrologiei din perspectiva bisericească:
„Uitând de unul Dumnezeu, viu şi atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului şi, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, aceasta înseamnă că ei se aflau sub stăpânirea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele erau fiinţe vii şi puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât şi vieţile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar altele rele. Ele semnificau zei buni sau răi, care înviorau sau ardeau cu ochii lor învăpăiaţi, păstrând sau omorând viaţa. Oamenii aduceau jertfe, chiar şi jertfe omeneşti, atât zeilor buni, cât şi celor răi, pentru a câştiga bunăvoirea zeilor buni şi a îndepărta vrăjmăşia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credinţe populare nepotrivite cu înţelepciunea omului, învăţaţii din răsărit au început să caute în stele şi să vadă ce pot aduce ele în vieţile oamenilor. Ei au fost primii care au făcut ştiinţa stelelor: aceea pe care o numim astrologie. Totuşi, această ştiinţă nu a adus oamenilor libertate, ci a descoperit o înrobire şi mai mare şi teamă şi mai mare. Craii de la răsărit «au descoperit» că stelele nu erau de fapt zei, aşa cum credeau oamenii, ci, că influenţa lor puternică asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare şi cu o precizie atât de matematică, încât nici o fiinţă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spaţiu sau printr-o clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă şi nemiloasă a stelelor. Ca şi cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau naşterea şi viaţa lui, întâmplările fericite şi nefericite, caracterul şi transformările lui, fiecare întâmplare din viaţa lui şi chiar moartea! Omul era un rob desăvârşit şi fără de ajutor în faţa stelelor. El era un vis, în care stelele iarăşi i-au întunecat conştiinţa. Această «ştiinţă» a adus sau a îndrumat şi a hrănit toate felurile de ocultism, vrăjitorie, prezicerea viitorului, descântece şi farmece, şi toate celelalte lucruri care, pentru creştini, au un singur nume: superstiţie. Acesta era un nor întunecat şi sufocant care s-a răspândit din răsărit înspre apus şi a apăsat asupra întregii lumi cu greutatea lui ucigătoare. Şi astfel craii nu au lăsat conştiinţa omului liberă, ci au înrobit-o şi mai tare, alcătuind un sistem adânc de fatalism, în care omul era sufocat de groaza de a fi singur, lepădat şi lipsit de ajutor.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Naşterea Domnului)

Scriptura este extrem de săracă în referiri astrologice. Singurele pasaje relevante pot fi găsite în Cartea Iov (IX, 7-9; XXXVIII, 31-34).
                
Se găsesc însă mult mai multe referiri legate de interzicerea mai întâi al cultului politeist al aştrilor, urmată şi de oprirea cu străşnicie de către Dumnezeu a „slujirii stelelor”, chiar la nivelul meşteşugului astrologic al magilor persani. Despre ei troparul Naşterii spune:
„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Căci întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pre Tine Răsăritul cel de sus, Doamne  slavă Ţie!”
        
Legea lui Dumnezeu dată prin proorocul Moise grăieşte despre combaterea cultului astrelor (Deuteronom IV, 19; XVII, 3-5). Prescripţiile lui Moise sunt reluate şi de către proorocii următori (Isaia 47, 13; Ieremia XIX, 13-15).

Aşa suna legea lui Dumnezeu dată poporului ales. Dar, din păcate, chiar şi aceştia s-au abătut în repetate rânduri de la ea, cârmuitori şi popor deopotrivă (IV Regi XXI, 3-7).   

Împăratul Iosia, ajutat de arhiereul Helchia a luat măsuri drastice de stârpire a cultului astrologic idolatru (4 Regi XXIII, 4-16).
Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti osândesc astrologia fără echivoc:
- Tertulian
- Sfântul Vasile cel Mare (Hexaimeron);
- Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Hexaimeron);
- Sfântul Chiril al Ierusalimului (Cateheze);
- Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere);
- Fericitul Augustin (Confessiones);
- Sfântul  Grigorie Palama („150 de capete fireşti, teologhiceşti, năravnice şi practice”);
- Sf. Simeon al Tesalonicului

Pravila bisericească

„2045. – Astrologia sau căutarea în zodii, expusă atrăgător în horoscop, este pretinsa ştiinţă, prin care se poate cunoaşte felul de a fi, şi soarta cuiva, după zilele planetelor, şi a constatărilor astronomice. În realitate este o mistificare ocultistă, contrară adevărului şi osândită de Biserică fiindcă n-are nici o legătură cu ştiinţa astronomică sau adevărurile revelaţiei.

De aici rezultă nu numai interdicţia practicilor gen „deschisul cărţii”, ci şi orice preocupări astrologice, sau încurajarea lor, sau fie şi acceptarea lor tacită. La spovedanie ar fi indicată cercetarea mai atentă, în special a femeilor, pentru a vedea dacă nu au căzut în acest păcat, pe care cele mai multe dintre ele nu îl conştientizează ca atare.

Vom căuta să înţelegem pentru ce a fost necesar ca omul să cunoască mişcările cerului, fiind iniţiat în acestea, după cum am văzut de către Dumnezeu. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ne dau răspunsul: pentru foloase meteorologice, agrare şi de navigaţie:
- Eusebiu de Cezareea (Viaţa lui Constantin cel Mare);
- Sfântul Vasile (Hexaimeron);
- Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere)
           
Aşa au folosit astrologia (şi calendarul) „fiii lui Dumnezeu”, adică setiţii. Aici trebuie făcută observaţia următoare: în cadrul Bisericii, Părinţii au tratat astrologia în chipul lui Set, adică în aplicaţiile ei binecuvântate. Printre acestea, una de bază a fost aceea a stabilirii unui calendar bisericesc (liturgic). Aşa se poate explica, printre altele, prezenţa în cadrul lucrării Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica, a secţiunii astrologice. Sfântul s-a preocupat şi de alcătuirea unei tabele pascale perpetue, drept pentru care a avut preocupări astronomice/astrologice.

Până în sec. XVI sistemul astronomic arăta în Răsăritul ortodox în linii mari în felul descris de către Sfântul Ioan Damaschin şi de către Matei Vlastare.

Pentru a încerca la rândul nostru să înţelegem cumva raţionamentele astrologiei vechi trebuie să ne întoarcem în perioada geocentristă pentru a revedea reprezentarea cerului şi zodiacelor în perspectiva ptolemeică din perioada scolasticii (sec. XII-XIII)

Se observă locaţia centrală a pământului înconjurat de cele 10 ceruri. Primele 7 ceruri sunt ale celor 7 planete.
Urmează nu 2 ci chiar 3 ceruri ale zodiacelor!
- Cerul al 8-lea Octavum Firmamentum conţine precum se poate observa constelaţiile zodiacale. Se mai numeşte şi „zodiacul sideral” sau „simţit”;
- Al 9-lea cer Nonu Coelum Cristallinum are cele 12 zodii dar nu conţine nici un corp ceresc, nici planete, nici stele (constelaţii). Se mai numeşte şi „zodiacul tropical” sau „gândit”. El este uşor decalat la acea dată faţă de primul zodiac.

Aceasta se datorează faptului că acest cer este împărţit în sectoare riguros egale, în vreme ce constelaţiile au dimensiuni sensibil inegale.
Simbolul O reprezintă echinocţiul. Observăm că la acea dată punctele vernale se aflau în Peşti şi Fecioară, adică s-a petrecut fenomenul de precesie. Acest lucru va juca un rol decisiv în motivaţia reformei calendaristice gregoriene. Deocamdată, în sec. al XII-lea echinocţiul de primăvară nu este nici în zodia Berbec şi nici la 21 martie!

Cerurile 8 şi 9 au ca puncte comune punctele vernale. Decalajul ce se poate observa între ele se datorează faptului că în cerul al 9-lea se găsesc 12 sectoare zodiacale riguros egale a câte 30°, în vreme ce constelaţiile zodiacale după cum am mai spus, au durate (şi lungimi) uşor diferite.
           
În linii mari, sistemul clasic astrologic poate fi descris astfel:
„Când a scris acestea Vlastare se pare a fi citit fragmentul din regulile pascale ale lui Anatoliu, unui alexandrin de naştere şi bărbat foarte savant din secolul al III-lea, care pe la anul 270 deveni episcop în Laodiceea Siriei şi trăi încă la anul 282. Fragmentul acesta se află păstrat în Istoria Bisericească a lui Eusebiu, episcopul Cesareei Palestinei (Cart. VIL, cap. 32 [trad. de Iosif Gheorghian, Buc. 1896 p. 244). Sub partea cea opusă a universului se află emisfera sudică a glo­bului ceresc, pe care o desparte ecuatorul ceresc, numit de Matei Vlastare în alt loc al tratatului de faţă cercul cel mai mare al paralelelor, cercul echinocţial, de emisfera nordică. În luna martie soarele încheie cursul său prin emisfera sudică şi trece în cea nordică. El îşi are calea sa în zodiac, care este îm­părţit în 12 părţi, numite de Vlastare douăsprezecimi, 6 în emisfera nordică şi 6 în emisfera sudică. Această cale o parcurge soarele într-un an trecând de a rândul prin cele 12 douăsprezecimi şi petrecând în fiecare din ele câte o lună. Cele 12 luni ale anului corespund aşadar celor 12 părţi ale căii solare. Cea dintâi douăsprezecime este cea a Berbecului, în care intră soarele deodată cu trecerea sa în emisfera nordică. Când se află acesta la începutul ei, atunci este el în unul din cele două puncte, în care calea solară, ecliptica, se taie cu ecuatorul ceresc, cercul echinocţial, şi anume în punctul echinocţial cel de primă­vară, despre care Vlastare zice în alt loc că se vede la începutul Berbecului. De aceea după pascaliograful nostru bărbaţii cei ce se ocupau cu observarea stelelor, adică astronomii, o şi numeau pe această douăsprezeciţă a cercului zodiacal «douăsprezecime echinocţială». În timpul când soarele petrece în douăsprezecimea amintită, în emisfera nordică începe a creşte puterea lui încălzitoare, se deşteaptă în părţile noastre natura din somnul iernii la o viaţă nouă. Timpul acesta se potrivea foarte bine spre a începe cu el un an nou, şi de aceea luna în care cade echinocţiul de primăvară se alese de mai multe popoare ca luna întâia a anului; aşa începeau evreii vechi anul lor cu luna nisan, romanii vechi cu martie. De aici se explică uşor şi numele: «începutul lunilor», pe care astronomii vechi îl dau după Vlastare douăsprezecimei din chestiune. Dela punctul echinocţial de primăvară astronomia veche număra acuma în direcţie spre est gradele lungimii soarelui şi a tuturor stelelor dela 0 până la 360. Punctul acesta este punct de plecare la determinarea căii soarelui şi a planetelor, dintre care toate cele cunoscute în vechime îşi fac cur­sul lor în zodiac. De aici vin numirile: «capul cercului», «deschiderea cursu­lui planetelor» pentru douăsprezecimea întâia. Iar dacă această douăsprezecime se însemna cu numirile: «începutul lunilor, capul cercului, deschiderea cursului planetelor», atunci consecvent douăsprezecimea premergătoare trebuia să se nu­mească: «ultima lunilor, douăsprezecimea cea din capăt, încheierea revoluţiei planetelor».” (cf. prof. C. Popovici, introducere şi comentarii la „Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti)
Întorcându-ne în prima săptămână a facerii lumii, în ziua a 4-a când apar luminătorii, planetele şi stelele, soarele se afla în gradul 1 Berbec, momentul fiind echinocţiul de primăvară (îl putem numi dacă vrem 21 martie). Dacă priveam atunci de pe pământul fix şi în centru, aşa cum a făcut Adam în ziua a 6-a, către răsărit, atunci situaţia cerească ar fi arătat schematic în felul următor:

S din centru reprezintă soarele. N este nord, iar S este sud. Începând deja din anul 2, soarele a ieşit deja din zodia Berbec şi a intrat în Peşti unde se află şi astăzi. Este exact ceea ce ne arată şi confirmă observaţiile astronomice actuale: echinocţiul de primăvară are loc în constelaţia zodiacală Peşti!

Situaţia echinocţiului de primăvară (emisfera nordică) în zilele noastre

 Zodiacul sideral („simţit”) şi cel tropical („gândit”)

Ne amintim acum de problema celor două zodiace, cel tropical şi sideral. Soarele se află pe cerul al 4-lea, zodiacul sideral (cel cu zodiile-constelaţii, numit şi „cel simţit”), este cerul al 8-lea, iar cel tropical, fără stele (numit şi „cel gândit”), este cerul al 9-lea. După cum se vede în diagrama de mai sus, în decursul celor 7518 ani (2010) de la facerea lumii, cele două zodiace s-au decalat astfel încât în zilele noastre putem plasa echinocţiul de primăvară în zodia „simţită” (siderală) Peşti, spre sfârşitul ei.

Şi pentru că în zilele noastre cei mai mulţi oameni, fie ei credincioşi chiar practicanţi, au nevoie ca de aer şi de o confirmare din partea autorităţii ştiinţifice, le oferim aici un element care va fi pentru mulţi şocant: o hartă astronomică actuală (obţinută prin programul Home Planet) a echinocţiului de primăvară:

Echinocţiul de primăvară 21 martie 2006

Situaţia cerului la data de 21 martie 2006, privit din Bucureşti, ora locală 12:24. A se observa poziţia soarelui, aflat în centrul diagramei în zodia Peştilor (Pisces, pe diagramă între 0° - 30°), şi foarte aproape de zodia Vărsătorului (Aquarius, pe diagramă între (0°) 360° - 330°)
Cele două diagrame sunt practic similare!

Cum se explică oare această concordanţă? Să lămurim mai întâi că, din punctul nostru de vedere această confirmare ştiinţifică nu are prea mare relevanţă, deoarece destul ne sunt nouă mărturiile Scripturii şi ale Tradiţiei. Dar ca această Tradiţie să fie într-adevăr Tradiţie, ea trebuie predată din generaţie în generaţie, ori vedem cu multă îngrijorare că de vreo 200 de ani încoace transmiterea acestor elemente de cosmologie şi astro-nomie/logie patristică s-a diminuat la extrem. Nu ar trebui depuse toate eforturile de recuperare a lor?
           
Pentru obţinerea hărţii astronomice prezentate s-au folosit observaţiile astronomice şi un program modern de calculator. Dar cum s-a ajuns la harta zodiacală de mai sus?
           
Potrivit revelaţiei tradiţionale cosmologice redată cel mai limpede de către Matei Vlastare, în prima săptămână a facerii lucrurile au stat în felul următor: în zilele I-VI echinocţiu prelungit de primăvară. Acum, dacă s-ar fi inventat şi aplicat calendarul iulian din prima zi, lucrurile ar fi stat în felul următor:
Ziua I            18 martie…
Ziua IV          21 martie, apariţia luminătorilor, echinocţiu de primăvară aflat în   
                                       zodia Berbec siderală (simţită), care corespunde identic în acest    
                                       moment cu cea tropicală (gândită), gradul 1.            
Ziua VI          23 martie, crearea omului. Practic, aceeaşi configuraţie astrală!

Începând cu ziua a VIII-a (duminică 25 martie), mişcările astrale sunt cele cunoscute.

Să ia aminte acei ce cred, înşelaţi fiind de vrăjmaşul, că pot fi în acelaşi timp şi buni creştini şi adepţi ai astrologiei.
Acest tip de credincios se întâlneşte din ce în ce mai des după 1990 mai ales în rândul femeilor, ce vin la biserică şi cercetează în paralele şi diferite publicaţii şi persoane implicate în astrologie. Şi – culmea! – primesc uneori de la aceşti „specialişti” îndemnul de a cere preotului să le citească moliftele Sf. Vasile cel Mare, fie în biserică, fie la domiciliu legat de sfeştanie. Acolo se zice: „Aşa, Dumnezeule, goneşte de la robul tău (N) toată lucrarea diavolului, toată vrajba, toată fermecătura, slujirea idolească, vrăjirea cu stelele, căutarea în stele…

Ce cred aceştia că poate să însemne: „vrăjirea cu stelele, căutarea în stele”, dacă nu astrologie şi horoscop?
Cercetarea serioasă, atât cea teologică-duhovnicească, cât şi cea ştiinţifică astronomică, dovedeşte cu prisosinţă că „astrologia omului” este o rătăcire în ambele direcţii, făcând parte din domeniul magiei, ocultismului şi divinaţiei, având aceleaşi trăsături inspirate de acelaşi izvor: diavolul.

Nu putem sluji în acelaşi timp la doi stăpâni, iar lumina şi întunericul nu au nici o părtăşie.