Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
|
Calendare precrestine
|
|
|
|
|
En    
 
CALENDARUL DUMNEZEIESC ÎN VECHIUL TESTAMENT
(Pr. Dan Bădulescu)
 

Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura şi Părinţii. În Vechiul Testament, despre calendar avem învăţătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariţia calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reţinem că ea aparţine mai întâi lui Dumnezeu Însuşi, şi mai târziu omului:

„Şi se alese Sith <om> blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta <Sith cu> înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul..."

„Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela…"

De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor.” (Cronograf).

În ziua întâi a Facerii avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineaţă. Dar nu numai acestea, ci în textul original al Septuagintei tradus strălucit în neîntrecuta Biblie de la 1688 se spune clar: „şi osebi Dumnezeu între mijlocul  luminii şi între mijlocul întunericului”

Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului

Lăsând la o parte înţelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omeneşti, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om şi înainte de apariţia acestuia. Iar dacă primim această afirmaţie, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoş ce a dat grecescul aghios, şi înseamnă „deosebit”, „ales” „distins”. Sfânt este Dumnezeu şi tot ce se leagă de El şi chiar de lucrările Lui este sfânt şi sfinţit. Ca să fim ferm convinşi că acestea nu sunt simple afirmaţii pătimaşe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paşti şi de iconomia mântuirii.

Întrebând pe credincioşi (şi cler deopotrivă), adică pe cei ce cred şi mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) şi nopţii din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînţeles că aşa şi erau, şi atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocţiu.

Dar putem şti care era această zi? Iarăşi, întrebând credincioşii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creştinilor este duminica. Aşa şi este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Aşa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, şi chiar şi la creştinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”. Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.

Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocţiu. Creştinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă şi să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesenţial mântuirii!

După o tradiţie mai puţin cunoscută, consemnată printre alţii de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paşti, data acestei duminici echinocţiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit şi astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică şi atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie: „Iar răsărind lumina întru întunericul adâncului, a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost ziua aceea întâia, pe care noi acum o numim duminică şi luna întâi, care după aceea s-a numit martie şi numărul lunii aceleia întâi.” (Hronograful)

Întrebând mai departe pe credincioşi: „Care echinocţiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toţi răspund fără şovăială: „De primăvară” Că aşa stau lucrurile o mărturiseşte ziua a III-a a Facerii.

De atunci şi până la sfârşitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanţă că primăvara este în emisfera nordică. Să reţinem, iarăşi, că perspectiva scripturistică şi patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioşilor şi am primit răspunsurile drepte, să întărim aceste intuiţii sănătoase şi cu învăţătura Părinţilor:

„Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este egală cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaştem desigur cele patru faze ale ei, şi am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăşi pe credincioşi: „În ce fază era oare luna în momentul apariţiei ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăşi în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se ştie şi că momentul iniţial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline şi luna nu putea face excepţie de la aceasta:

„Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zideci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată, şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-i se aminte de învierea noastră. Aşa dar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

În continuare, redăm un pasaj astronomico-calendaristic patristic foarte important şi chiar dogmatic, ce din păcate este foarte puţin cunoscut majorităţii credincioşilor şi chiar clericilor:

„Din care cauză se fac Paştele după echinocţiu?”

Dar desigur e bine a privi şi cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Paştele după echinocţiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, apoi dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pre alta; căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului; căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin Cumpănă, nici cât de puţin precipitându-se înaintea soarelui, precum îndătinează să alerge cel puţin în timpul de acuma, pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţie cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul
ca şi cum ar fi fost aşteptând finitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundanţa splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pre acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii; de altminteri având încă a se crea şi timpul trebuiau nesmintit ziua şi noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată peste măsura şi nepotrivirea; apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocţial al timpului, în care omul a primit întâia formare, să se facă şi economia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina pietăţii avea să crească şi întunericul impietăţii să scadă, se serbează Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopţii se micşorează.” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti)

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocţiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare şi prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului şi căderea în păcat. Putem şti oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Iată ce ne spune Sfânta Tradiţie:

„În ziua a şasea – care după noi este vineri – a zidit fiarele, dobitoacele şi jivinele pământului, după felurile lor, iar pe urmă de toate făpturile, a zidit pe Adam şi pe Eva, şi i-a dus pe ei în Raiul desfătării.” (Hronograful)

Se poate cumva şti şi mai precis momentul creării omului, şi ora? Iată că da: „Şi atunci când făcuse Dumnezeu pre Adam era a şasea zi în şase ceasuri de ziuă.” (Cronograful)

Iată, deci, că omul a fost făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul şase (12 amiază, meridian). Iarăşi, credincioşii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline şi egale: echinocţiu, lună plină şi amiază. Acum legătura cu Paştele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul şase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creştin.

Odată fixate clar aceste elemente calendaristice „fundamentale” (şi nicidecum „fundamentaliste” penticostale sau altceva de acest gen), să trecem mai departe în Vechiul Testament, în credinţa poporului ales. Vom vedea că, chiar şi din punctul de vedere al revelaţiei, credinţei şi cultului, calendarul joacă un rol esenţial. Am văzut în secţiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuşi Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, şi de aici aceste învăţături au fost predate şi transmise aleşilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4).  

Ajungând la urmaşii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieşirea. Odată ieşiţi din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci şi indicaţii cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paştele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secţiunea cosmologică privitoare la ziua a patra şi apariţia luminătorilor (Ieşirea XIX, 1).

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuşi Dumnezeu:
Ieşirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25; Levitic XXXIII, 2-8. 

Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paştelui Legii. Vom reţine importanţa majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început: Numeri I, 18; X, 10; XXIX, 6. Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reţine elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Din cronologia evreilor
(prelucrare după prof. C. Popovici)

Cea dintâi ştire mai sigură despre cronologia evreilor o găsim în legislaţia lui Moise. În aceasta ori se întăresc, ori se prescriu ca părţi de ale timpului: ziua, săptămâna, luna, săptămâna săptămânilor, anul, săptămâna anilor şi săptămâna săptămânilor anilor.

Ziua şi părţile ei, în special orele 

Ziua se număra dintr-o seară în alta. Afară de timpurile principale ale zilei: dimineaţa, timpul de amiazăzi, seara şi miezul nopţii erau cunoscute şi alte părţi precum ale zilei, aşa şi ale nopţii. De „ore” se face amintire abia la Daniil (III, 6, 15: IV, 16; V. 5).

Săptămâna

Evreii nu dădeau numiri speciale zilelor săptămânale specifice, ci le însemnau cu numerale, întrebuinţând mai adeseori pe cele cardinale; numai ziua a şaptea, care era zi  de repaus şi cea mai de frunte ca una ce s-a binecuvântat de Dumnezeu, căpătă numele special de „şabat” (sâmbătă), expresie ce se deduce dela o rădăcină ce înseamnă „a termina lucrul, a serba”. Numele „sâmbătă” se dă însă şi întregii săptămâni şi deci se numeau zilele săptămânale: una, adică întâia, două, adică a doua, trei, adică a treia ş.a.m.d. a sâmbetei. Dela iudei au deprins şi grecii creştini a numi aşa zilele săptămânale, dar de regulă nu cu cardinale, ci cu ordinale, pe când la romani ele căpătară sub influenţa astrologiei vechi numiri luate dela planete… dela care apoi numirile aceste trecură la toate popoarele romanice şi între acestea şi la români.

Lunile

Împărţirea anului în 12 luni este la evrei foarte veche. Din istoria potopului se vede că ele ca şi zilele săptămânale nu aveau numiri speciale, ci se însemnau cu numele general de lună (chodeş, ierach), determinându-se prin numerale şi zicându-se: luna 1-a, a 2-a ş.a.m.d. Aşa se numesc lunile pretutindeni în pentateuh; numai o singură lună, adică aceea în care israilitenii au ieşit din Egipt şi pe care Moisi hotărăşte ca să fie luna lor cea dintâi, avea o numire specială, numindu-se „chodeş haabib” (luna spicelor), pentru că într-însa se cocea cea mai timpurie specie a grânelor, orzul. Fiindcă după cum ni se spune de o mulţime de călători ce au cercetat Palestina, orzul se coace în aceasta ţară cam la două săptămâni după echinocţiul de primăvară, de aici rezultă după hotărârea lui Moisi luna spicelor ar fi început cam cu acest punct al anului, dacă ea s-ar fi măsurat după cursul soarelui.

Paştele legii, sărbătoarea azimelor

În ziua a 14-a a acestei luni între cele două seri se înjunghia după porunca Legii la început un miel sau un ied, mai târziu numai un miel, şi se mânca în acea noapte întreg cu azimă şi cu ierburi amare, prăznuindu-se astfel Paştele. Iar cu sărbătoarea aceasta stă în strânsă legătură şi o altă sărbătoare, sărbătoarea azimelor, care dura timp de 7 zile, dela ziua a 15-a până la a 21-a a lunii spicelor. Mai târziu ambele sărbători se considerau ca o sărbătoare şi se numeau cu un nume, cu cel de „Paşti”. Dar nu toate cele 7 zile erau sărbători proprii, în care lucrul ar fi fost cu totul oprit, ci numai 1-a (adică a 15-a a lunii spicelor) şi a 7-a (adică a 21-a a lunii numite), care se ţineau ca un sabat. În ziua a 2-a a azimelor (adică în a 16-a a lunii amintite) se aducea preotului un snop de orz ca prinos de seceriş, spre a fi închinat Domnului ca dar legănat (Levitic XXIII. 5-12). Cu timpul şi alte luni căpătară denumiri proprii, şi anume, întâlnim în Cartea a 3-a a Împăraţilor încă trei denumiri de acestea: Luna luciului - ziv -, care este a doua în an, luna inundărilor - ethanim -, a şaptea, şi luna fructelor bul -, a opta în an (3 Împăraţi/Regi VI, 1, 36-37; VIII, 2)… Numele general de „chodeş” care se da lunilor, demonstra că şi în timpurile cele mai vechi ele se măsurau la numitul popor după cursul lunii. Căci „chodeş” deducându-se dela o rădăcină cu noţiunea de „a fi nou” are un înţeles dublu, mai întâi analog cu termenul grecesc „νουμηνία” înţelesul de „zi în care cade o lună nouă”, şi apoi şi însemnarea de „lună” ca sinonim al cuvântului evreiesc „jerach” şi ca una din cele 12 părţi ale anului…

Săptămâna săptămânilor

Săptămâna săptămânilor era un răstimp de şapte săptămâni sau de 49 de zile, numărându-se dela a 16-a a lunii prime, în care, precum s-a zis, se aducea un snop de orz nou ca primită a secerişului. Ea se sfârşea în ziua a 50-a cu sărbătoarea săptămânilor sau a cincizecimii, în care pe lângă alte sacrificii se aduceau şi două pâini de grâu nou ca jertfă de mâncare şi ca prinos lui Iehova spre a-i mulţumi pentru cele adunate în cele şapte săptămâni dela începutul secerişului.

Anul

Anul evreilor nu era un an lunar curat. Căci dacă ar fi numărat el totdeauna 12 luni lunare, ar fi trebuit atunci luna primă să se mute cu trecerea timpului prin toate anotimpurile şi numele de luna spicelor nu s-ar mai fi potrivit pentru ea…

Săptămâna anilor şi săptămâna săptămânilor anilor

Săptămâna anilor era un răstimp de şapte ani, dintre care al şaptelea era hotărât pentru repaosul pământului. În acest an, numit sabatic, Moisi opreşte a semăna şi lucra ţarinele şi a exploata viile şi măslinii. Iar săptămâna săptămânilor de ani, sau săptămâna de şapte ani sabatici cuprindea 49 de ani şi se încheia cu al 50-lea, care era destinat şi el pentru repauzarea pământului, dar pe lângă asta se mai distingea şi prin aceea că într-însul fiecare proprietate imobilă vândută sau amanetată se întorcea afară de unele cazuri excepţionale fără de nici o recompensă iarăşi la proprietarul său originar şi că persoanele de origine evreiască care în orice mod ar fi căzut în robie îşi redobândeau libertatea. Anul acesta se numea „an jubileu” (Ieşirea XXIII, 11; XXV -). Totuşi instituţiunile anilor sabatici şi jubilei nu par să se fi respectat cu stricteţe în timpul regilor ci de abia în perioada templului al doilea, când orânduirile  legislaţiunii mozaice intrară iarăşi în aplicare mai riguroasă (I Macabei VI, 49, 53; I Macabei VI, 49, 53). Nici nu s-a dezvoltat din numitele instituţiuni la evrei o numărătoare specială a timpului după perioade jubilee de câte 50 de ani şi după ani singulari ai unor astfel de perioade. Moisi numără după generaţii; mai târziu se număra după anii regilor, precum vedem aceasta atât de des în cărţile împăraţilor şi în „Paralipomena”.

Erele vechilor evrei

Ca eră curentă se întrebuinţa cea dela ieşirea din Egipt (Ieşirea XIX, 1) şi poate şi cea dela edificarea templului lui Solomon (III Împăraţi IX, 10)…

Introducerea anului civil

În perioada acesta se introduce deosebirea între anul bisericesc şi cel civil. Cel dintâi se începea cu luna lui nisan, iar al doilea şase luni mai în urmă cu luna lui tişri. Ziua 1 a lui tişri a ajuns la iudeii cei întorşi din captivitatea babilonică, precum se pare, din acea cauză la o importanţă deosebită, pentrucă pe ruinele templului celui vechi s-a adus în acea zi pentru întâia oară iarăşi o jertfă de ardere după rânduiala cea veche şi s-a citit Legea poporului adunat. Aşa s-a făcut ziua aceasta epoca anului civil şi iudeii căpătară acum un început comun al anului cu celelalte popoare ale Siriei.

Ciclul solar de 28 de ani la iudei

În timpul lui Moisi luna spicelor nu putea să aibă începutul înainte de zilele prime ale lui aprilie iulian în care cădea atunci echinocţiul de primăvară… Aşa se întâmplă că paştele iudeilor cad adeseori în martie şi câte odată destul de timpuriu, cu atât mai mult 1 nisan. De exemplu în anii 1877 şi 1896 paştele lor au picat în 17 martie şi 1 nisan în 3 martie. Luna nisan se poate pune aşadar în paralelă şi cu luna martie, precum vedem făcând pe Vlastare. Dar ea nu coincide deplin nici cu martie nici cu aprilie.

Paştele Legii
(Matei Vlastare Despre Sfintele Paşti)

Deci Moise acel foarte renumit a legiuit ca Paştele Legii să se prăznuiască în a 14-a a lunii lunare prime. Luna primă este însă aceea ce la egipteni se numeşte famenot, iar la elini distru, iar la evrei nisan, iar la romani martie, în care soa­rele trecând prin partea opusă a universului începe să intre în prima douăsprezecime (δωδεκατημόριον, signum) a cercului zodiacal, pe care celora ce se ocupă cu aceste lucruri le place a o numi şi echinocţială, şi începutul lunilor, şi capul cercului şi deschiderea cursului planetelor, pe când însă pe cea înainte de ea - ultima lunilor, şi douăsprezecime cea din urmă şi încheierea revoluţiei planetelor. Iar precum că martie este luna cea dintâi, asta credem pentru cele ce le-a zis Moise, că Dumnezeu a poruncit ca în acea secţiune a timpului să înverzească arborii şi florile şi ierburile. Şi vedem în faptă împlinindu-se porunca lui Dumnezeu nu în alta, ci în această lege a naturii…

Cum se află Paştile Legii?

Să trecem însă acuma şi la aflarea Paştilor legii. Multiplică ciclul lunii ce curge în timpul acesta cu 11, adaugă zilelor acestora 6 zile, care se compun din numita una sexagesimă cu o jumătate şi o a treia parte a ei, de care particule s-a arătat că ciclul lunar al lunii le are pe deasupra celor 29 şi  ¼ de zile, iar de la ciclul al 17-lea până la al 19-lea vei adăuga 7 zile, căci o câtime mai mare se adună de dânsele în acestea (cicluri), şi împreunându-le pe foaie leapădă treizecimile şi păstrează numai cele ce au rămas mai puţine de 30, şi adaugă acestora zilele lui martie, până ce vei ajunge la numărul 50, iar dacă nu vor fi de ajuns toate zilele lui martie, adaugă şi din aprilie, şi în acea dată a lunii, care a împlinit numărul 50, să ştii că sunt Paştile legii.

Iar dacă îţi place şi altminteri, adaugă temeliei lunii celei aflate la 1 ianuarie 3 epacte, atunci însă când luna ajunge în ciclul al 17-lea şi se suie până la al 19-lea adaugă temeliei 4 epacte, şi dacă numărul a devenit mai mare decât 30, scade treizecimile şi adaugă restantelor zilele dela 1 martie până ce se va fi împlinit numărul 50, iar dacă toate ale lui martie n-ar împlini (numărul) 50, celelalte le adaugă din aprilie şi află că în acea dată a lunii, care a împlinit (numărul) 50 se săvârşesc Paştile Legii.

Iar dacă vrei, merge şi astfel: ia temelia lunii cea aflată la 1 ianuarie, ei îi adaugă din zilele lui martie până ce vor fi 47 de zile, sau dacă n-ar ajunge acelea singure, atunci adaugă şi din cele ale lui aprilie, numai că atunci când luna parcurge ciclul al XVII-lea până la al XIX-lea să numeri 48 de zile, şi cunoaşte că în acel timp se săvârşesc Paştile, iar dacă temelia lunii are mai multe zile decât 26, atunci nu lua toate zilele lui martie, ci numai una (dintr-însele) şi împlineşte din aprilie cele 47 de zile. Trebuie însă să ştii şi aceasta că luna plină cea proprie de lângă Paştile legii se află în numărul 45, căci astfel se împlineşte o lună lunară şi jumătate. Tot astfel şi în celelalte metode ce s-au amintit, care adună numărul 50, nu în acesta, ci în numărul 48 începe să scadă luna: dar anomalia acesteia a adăugat, precum s-a zis, şi celelalte două zile, şi (de aceea) se adună aici numărul 47, iar acolo numărul 50.

Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în acelaşi timp la alte popoare, chiar dacă şi ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfinţenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele. În studiul nostru am lăsat dinadins la o parte expunerea celorlalte calendare cum ar fi fost cel roman, grecesc, aztec, persan, etc. Ele pot constitui un subiect de cercetare doar dintr-un punct de vedere cultural-ştiinţific, care nu este cel al prezentei lucrări. Desigur că admitem diferenţa dintre un calendar civil şi unul religios, diferenţă ce pleacă nu atât de la metoda de calculare, cât de la scopul alcătuirii. Dar nu vom primi ideea după care calendarul Vechiului Testament poate fi tratat în aceeaşi categorie cu celelalte calendare religioase contemporane lui. Cine ar putea susţine, de exemplu, caracterul revelat al calendarului maiaş? Calendarul religios este un fel de „schelet” al cultului religiei respective, de care este strâns legat. Oricine îşi poate da seama cu uşurinţă de faptul că aspectul cultic depinde drastic de acest calendar, până într-acolo încât se poate afirma că un cult liturgic fără calendar este un non-sens. Vom vedea mai departe consecinţele foarte importante ale acestui fapt când vom vorbi despre calendarul bisericesc creştin.

În acest moment al discuţiei, odată lămurit caracterul de sfinţenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.” Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înţelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înţeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii, Drepţii, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanţa dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creştinii ortodocşi. Cei care le defaimă, le desfiinţează, le deformează sau le dispreţuiesc sunt daţi anatemei şi îşi pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privinţa aceasta, şi a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spaţială) lucrurile sunt suficient şi limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) şi profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur şi simplu şira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puţin magice, din conştiinţa creştinilor moderni şi contemporani a dispărut aproape cu desăvârşire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecţii din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei şi calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opţională, interpretabilă, negociabilă şi supusă reformelor şi adaptărilor de felul, în funcţie de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment.

Pentru a da răspuns acestora atât în privinţa „dogmelor” cât şi a problemei icoanei timpului vom da cuvântul Sfântului Vasile cel Mare:
„Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, şi dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învăţătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeaşi tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu. Şi nimeni va zice împotriva acestora, oricare, măcar cât de puţin de s-ar fi iscusit la legiuirile cei bisericeşti. Iar cuvântul nu toţi îl ştim, că nu numai, ca unii ce am împreună înviat cu Hristos, şi suntem datori a căuta cele de sus, în ziua cea de Înviere de darul cel dat nouă, prin starea cea de la rugăciune ne aducem aminte, ci că şi se vede că este Icoană a veacului celui ce se aşteaptă. Pentru aceea şi început fiind al zilelor, nu întâia de Moise, ci una s-a numit. «Că, s-a făcut, zice, seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una» [Facere 1, 5]. Ca una ce se mai întoarce de multe ori. Deci aceasta este şi una şi a opta, pe acea cu adevărat una, şi adevărată a opta, de care şi Psalmo-cântătorul, în oarecare suprascrieri de Psalmi a făcut aducere aminte, prin sine o arată, pe starea cea după timpul acesta, pe ziua cea neîncetată, şi neînserată, pe cea nemoştenită, pe veacul cel nesfârşit, şi neîmbătrânit… Încă şi toată cincizecimea este semn de aducere aminte a Învierii, ce se aşteaptă în veacul (viitor). Că acea una, şi întâia, de şapte ori înşeptindu-se, împlineşte săptămânile cele şapte ale Sfintei Cincizecimi. Că începând din cea întâia, întru aceasta sfârşeşte, prin cele asemenea ce-s în mijloc dezvelindu-se de cincizeci de ori. Pentru aceea şi se potriveşte veacului cu asemănarea, precum în circulara mişcare de la aceleaşi semne începând ea, şi la aceleaşi încheind.” (Canonul 92)

Tâlcuire

…marele Vasile dovedeşte în Canonul acesta că… încă şi multe altele se află în Biserică, care scrise cu adevărat în Sfânta Scriptură nu sunt, se păzesc însă neschimbat, precum şi cele scrise. Căci cele ce se păzesc în Biserică deobşte, şi peste tot în două se împart, în dogme, şi în propovăduiri. Şi propovăduirile sunt scrise în Scriptura cea veche, şi mai ales în cea nouă. Pentru aceea şi se publică acestea la toţi. Iar dogmele, sunt predanisite din nescrisa predanisire cea tainică prin cuvântul Apostolilor. Pentru aceea şi rămân acestea la mulţi tăcute şi tainice. Amândouă însă acestea, pe aceeaşi putere o au la Credinţă fiindcă, de ne vom apuca a părăsi obişnuirile cele nescrise ale Bisericii, ca pe nişte fără tărie, foarte vom vătăma credinţa cea propovăduită nouă prin Evanghelie, şi o vom face numai un nume gol…” (Pidalionul de la Neamţ)

„Aşadar, Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va să fie, a numit «una» icoana veacului, pârga zilelor, pe cea de o vârstă cu lumina, sfânta duminică, cea cinstită cu Învierea Domnului.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron )

Din cronologia grecilor şi a romanilor
Ciclul de nouăsprezece ani sau eneachedecaetrida inventată de Meton

Autorul ciclului acestuia a fost atenianul Meton, care a trăit în timpul lui Pericle (460 - 429 î.Hr.). El a descoperit că 235 de luni lunare sunt egale cu o mică diferenţă cu 19 ani solari. Drept aceea el a construit ciclul său în următorul mod: Anul solar îl numără cu 3655/19 de zile, adică în asemănare cu anul octaetiridei (ciclu de 8 ani ), care avea 365¼ de zile, cu 1/76 de zi sau 18' 5616/19" prea mult.

Îndreptarea eneachedecaetiridei prin Calip

Eneachedecaetirida sau „anul cel mare” al lui Meton nu a rămas fără de îndreptare repetată. Cel dintâi îndreptător al ei a fost astronomul Calip (Calippus), născut în Cizic  (Cyzicus), dar cu domiciliu în Atena, care a trăit în secolul al IV. î.Hr. şi sta în corespondenţă literară cu faimosul filosof Aristotel. El a descoperit că anul solar al lui Meton este cu 1/76 de zi prea lung. Deci a compus o perioadă de 76 de ani – έκκαιεβδομηκονταετηρίς -  care se deosebea de ciclul metonic împătrit prin aceea că era cu 1 zi mai scurtă decât acesta. Luându-se anul solar în lungime de 365¼ de zile se obţinu pentru 76 de ani 27759 de zile, pe când anul solar metonic în lungime de 3655/19 de zile multiplicat cu 76 dă un număr de 27760 de zile. Prin aceasta Calip a adus eneachedecaetirida nu numai în consonanţă mai bună cu soarele, ci şi cu luna. Căci dacă se împart cele 27759 de zile ale perioadei calipice prin 235 × 4 sau 940 de lunaţiuni, rezultă din această diviziune pentru luna sinodică o lungime de 29 de zile 12 ore 44'25½".

Îndreptarea eneachedecaetiridei prin Iparh

Cam 200 de ani după Calip se îndreptă din nou eneachedecaetirida lui Meton de marele astronom Iparh (Hipparchus). Prin observaţii astronomice acesta ajunse la cunoştinţa că anul tropic al lui Calip este prea lung şi anume după cum descoperise, cu 1/300 de zi... el a descoperit că dacă perioada calipică de 76 de ani se ia de 4 ori şi se scade dela acest produs 1 zi se obţine o perioadă care conţine în 304 ani şi în 3760 de lunaţiuni 111 035 de zile şi consonează mai precis decât cel calipic atât cu mişcările soarelui, cât şi cu cele ale lunii… Aşa a alcătuit marele astronom al antichităţii perioada sa de 304 ani, numită de Censorin „annus Hipparchi” adăugându-i  după exemplul antecesorilor săi şi un calendar pe 19 ani…
Cu trecerea la creştinism grecii primiră anul iulian şi împreună cu acesta şi calendarul iulian.

Din cronologia romanilor

De deosebită importanţă pentru noi este cronologia romanilor. Căci din ea a pornit calendarul iulian, ţinut de Biserica Ortodoxă…

Părţile zilei

Romanii începeau ziua lor civilă dela miezul nopţii. Noaptea o împărţeau în patru străji (vigiliae) egale, aşa că începutul străjii a treia coincidea cu miezul nopţii. Tot aşa împărţeau în patru părţi şi ziua cea naturală după mărturia lui Censorin. Către sfârşitul secolului al V-lea ab urbe condita, romanii au învăţat dela greci să împartă ziua şi noaptea în câte 12 ore şi s-au introdus la ei orologii solare şi de apă. 

Nomenclatura romană a zilelor săptămânale 

Zilele săptămânale au primit la romani aceste denumiri: dies Saturni, sau sabbatum (sâmbătă); dies Solis (duminică); dies Lunae (luni); dies Martis (marţi); dies Mercurii (miercuri); dies Jovis (joi); dies Veneris (vineri). Plecând dela numele „sabbatum”, originea nomenclaturii acesteia după Dio Casiu (Dio Cassius) trebuie căutată în astrologia egipteană. În vechime se considera Pământul ca fix şi centrul întregului univers. În jurul Pământului se credea că se roteşte bolta cerului cu toate stelele fixe şi că circulă planetele, aceste din urmă cu o mişcare dublă, cu una comună cu universul, şi cu alta numai lor proprie, individuală (cea comună cu universul este cea de rotaţie zilnică în jurul pământului, iar cea proprie este mişcarea ce parcurge cele 12 zodii). Din planete erau cunoscute cinci: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn; dar în rând cu ele se socoteau şi Soarele şi Luna; se numărau aşadar în total şapte planete, care se înşirau după mărimea comparativă a distanţei lor dela pământ, începându-se cu cea mai depărtată, într-ordinea următoare: Saturn, Jupiter, Marte, Soarele, Venus, Mercur, Luna.

Despre calendarul iulian
Reformarea calendarului prin Iuliu Cezar

Ca „pontifex maximus”, demnitate ocupată în ultimii ani ai vieţii sale împreună cu oficiile de stat cele mai înalte, Iuliu Cezar a întreprins de reformarea calendarului luându-şi în ajutor la această lucrare mare pe peripateticul grec din Alexandria Sosigen (Sosigenes) şi pe scribul M. Flaviu (Flavius). În timpul ce-l petrecuse într-orient, el luase cunoştinţă cu anul solar curat. Egiptenii, deşi întrebuinţau în viaţa civilă un an de 365 de zile, totuşi ştiau că anul tropic e ceva mai lung şi anume îl socoteau cu ¼ de zi mai lung. Cezar luă această dimensiune a anului ca bază pentru reforma sa şi avu ideea simplă de a introduce o ecuaţie cuadrienală făcând ca după 3 ani egipteni de 365 de zile să urmeze un al patrulea de 366 de zile. Prin aceasta se formă un ciclu de 1461 de zile, care în asemănare cu cursul soarelui e prea lung numai cu o diferenţă cam de ¾ de oră; iar ¾ de oră se însumează în 128 de ani la 1 zi. Calendele lui ianuarie în urma intercalării arbitrare a pontificilor de mai nainte erau decalate până către echinocţiul de toamnă. Spre a le readuce la locul lor original în anul solar, Cezar dădu anului 708 dela fundarea Romei sau 46 î.Hr., care avea deja un mercedoniu (lună scurtă de 22 sau 23 de zile în vechiul calendar roman) de 23 de zile, încă un adaus de 67 de zile împărţindu-l pe acesta pe două luni intercalare extraordinare.

Anul acesta, numit de cronologii mai noi „anul confuziei”, număra 15 luni şi 445 de zile. Astfel 1 ianuarie a anului 709 ab.u.c. sau 45 î.Hr. a căzut pe lună nouă după solstiţiul de iarnă, iar echinocţiul de primăvară pe 24 martie. Cezar a întocmit anul său solar în modul următor:  Din cele  10 zile pe care le-a adăugat anului lui Numa, câte două le-a dat lunilor ianuaries, sextilis şi december, iar câte una lunilor aprilis, iunius, september şi november, care toate 7 avuseră mai nainte numai câte 29 de zile, şi spre a nu altera intervalele dintre sărbătorile fiecărei luni a pus plusul cel de una sau două zile la sfârşitul lunii respective după încheierea celor 29 de zile. Celelalte 5 luni păstrară dimensiunea lor veche, adică martius, maius, quintilis şi october 31, iar februarius 28 de zile. Datarea era aceeaşi ca şi mai nainte, numai cu modificarea ce urma din prelungirea celor şapte luni.