Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
Cronologia
| |
|
|
|
|
En    
 
CRONOLOGIA
(Pr. Dan Bădulescu)
 

Cei care au crezut revelaţia Duhului Sfânt cu mintea simplă şi neîntunecată de amestecături necuvioase, revelaţie făcută la începutul lumii lui Adam, apoi lui Seth, lui Enoch, Avraam, şi consemnată în Cartea Facerii de către proorocul Moise nu se abăteau nici o iotă sau cirtă de la cuvintele inspirate.

Sinaxarul din data de 13 iulie când se prăznuieşte soborul Sfinţilor Arhanghel Gavriil ne spune următoarele:
„Arhanghelul Gavriil este acela care, pe Moise, ce fugea de la faţa lui Faraon în pustie l-a învăţat scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, omul cel căzut…” Toţi credincioşii ştiu că Arhanghelului Gavriil i s-a încredinţat Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar nu ştiu la fel de bine această revelaţie, desigur de nivel duhovnicesc mai mic, dar foarte importantă deoarece stă la baza (fundamentul) învăţăturii de credinţă. Căci nu se va putea înţelege întruparea Fiului dacă nu vom şti despre crearea lumii, a omului, căderea şi celelalte.

Elementele cronologice enunţate mai sus fac parte exact din această descoperire şi trebuie crezute, mărturisite şi predate întocmai.

TIMPUL
De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul

Învăţătura dumnezeiască ne spune că doar Dumnezeu nu are început şi sfârşit, că este veşnic, nemărginit, neschimbător, necreat. Tot ceea ce a creat El are un început absolut, precedat de nimic, adică ceea ce se numeşte creatio ex nihilo. Ne vom ocupa de creaţia văzută, care începe cum am văzut la un moment iniţial, acest „început” fiind simultan şi instantaneu al spaţiului, timpului, cosmosului şi corpului ceresc pământul:

„Când însă trebuia adusă între existenţa şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii -, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «de început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul”. Lumea nu poate exista în afara timpului, procul dubio mundus non factus est in tempore sed cum tempore (P.L. 41,322).

Iată deci învăţătura: Dumnezeu a făcut timpul din nimic. Ce este mai înainte timpul sau ceasornicul? Desigur, se va răspunde că timpul. Aşadar corpurile cereşti mişcătoare sunt făcute mai târziu. Timpul şi diviziunile lui: ziua, noaptea, seara, dimineaţa nu depind de mişcările „ceasului” ceresc, acei luminători: soarele, luna şi stelele:

„Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt ră¬sărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă.

Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el l-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu.

Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…
Aşadar timpul nu este mişcarea corpului.” (Fericitul Augustin Confessiones)

Iată că şi în această tâlcuire patristică a unuia din cei mai mari Părinţi latini, minunea lui Isus Navi este tâlcuită ortodox ca fiind oprirea soarelui din mersul său diurn în jurul pământului nemişcat aflat în centru.
Vom vedea de este atât de important să subliniem acest lucru. Reţinem încăodată că timpul a apărut la un moment dat precis, şi curge într-o singură direcţie!: „a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul”.

Redăm în continuare integral capitolul intitulat „Despre veac” din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin:

Despre veac

Acela a făcut veacurile care există înainte de veacuri, către care zice dumnezeiescul David: „Din veac şi până în veac Tu eşti” (Ps. 89,2), iar dumnezeiescul Apostol: „prin Carele şi vecii au făcut” (Evrei I,2). Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit după înviere. Se numeşte iarăşi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice. Lumea aceasta are şapte veacuri, anume de la facerea cerului şi pământului şi până la sfârşitul şi învierea obştească a oamenilor. Există un sfârşit particular, moartea fiecăruia; este însă şi un sfârşit obştesc şi general, când va fi învierea obştească a oamenilor. Al optulea veac este veacul ce va să fie înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, ci un fel de mişcare şi interval de timp care mergea împreună cu cele veşnice. Şi potrivit acestei concepţii este un singur veac.

Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic (αιώνιος), dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor. Iar când vorbesc de Dumnezeu, este clar că eu vorbesc de Tatăl, de Fiul lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi de Duhul Lui cel prea Sfânt, singurul Dumnezeul nostru. Se vorbeşte şi de veacurile veacurilor, pentru că cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică vieţile oamenilor. Se vorbeşte şi de un singur veac, pentru că cuprinde în el toate veacurile. Veacul de acum şi cel ce va să fie se numeşte veacul veacului. Prin cuvintele: viaţă veşnică şi pedeapsă veşnică se indică nesfârşirea veacului ce va să fie. Căci după înviere timpul nu se va mai număra cu zile şi cu nopţi. Va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când soarele dreptăţii va străluci luminos peste cei drepţi. Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum va fi cu putinţă să se numere timpul celor o mie de ani ai apocatastasei origeniste? (Prin apocatastază se înţelege reîntoarcerea tuturor existenţelor raţionale în Dumnezeu, de unde îşi au originea, prin nimicirea morţii, spiritualizarea corpurilor şi transformarea lumii materiale.) Prin urmare Dumnezeu este singurul făcător al veacurilor, cel care a creat universul, Cel care există mai înainte de veacuri.”

Lumea a fost creată din nimic exact în ordinea descrisă în Scriptură şi în acea durată. Fiind pe tărâmul dumnezeiesc al tainei, cel mai înţelept este a mărturisi, aşa cum au spus Scriptura şi Părinţii. Oare s-ar putea şti când s-a petrecut aceasta? Sau altfel spus, cât de veche este creaţia? În ce priveşte cronologia şi vechimea lumii, există anumite neconcordanţe între biblii şi cronografele patristice, dar ele nu depăşesc cel mult câteva sute de ani. Chiar dacă aceste mici neconcordanţe există, tradiţia Bisericii a fost unanimă în a pronunţa unele ca acestea: „anul 7500 de la Facerea (Zidirea, Creaţia) lumii”! Aşa mărturisind, n-avem cum să greşim. Să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Timpul a apărut la un moment dat precis, şi curge într-o singură direcţie!: „a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul”. (Fericitul Augustin) Această problemă este deosebit de actuală, când percepţia curentă a cronologiei şi calendarului a suferit, cu ajutorul matematicii şi evoluţionismului sec. al XIX-lea o mutaţie radicală. Cronologia profană (civilă) din zilele noastre a introdus un sistem schizofrenic de datare în două direcţii ce a tulburat încă şi mai mult minţile şi aşa răvăşite ale oamenilor de azi. Noi suntem crescuţi din pruncie cu acest hibrid iraţional, fără a gândi să-i contestăm valabilitatea. Dacă ne vom opri însă un moment de reflecţie asupra curgerii simetrice a timpului în 2 direcţii diametral opuse, având ca axă (centru) Naşterea Domnului, şi datări „înainte” şi „de la”, sau „după”… vom observa că timpul are un punct de origine 0 şi curge în două direcţii fără vreun sfârşit determinat!

Cronologia tradiţională grăieşte: „anul cutare de la Facerea lumii”, iar timpul curge, aşa cum şi se întâmplă în realitate, într-o singură direcţie, spre sfârşit, care rămâne ce-i drept ascuns, dar va veni la momentul hotărât de Domnul (O = omega).

Nu vrem prin aceasta să tăgăduim în vreun fel că centrul este Hristos, sau chiar axa timpului, ci doar să repunem în drepturi cronologia tradiţională a Bisericii ce, bineînţeles că-L cinstea pe Hristos aşa cum se cuvine şi nu Îl determina ca 0, Doamne iartă-ne şi fereşte!
Încercând să aflăm cum s-a putut ajunge aici, se invocă în primul rând faptul că această datare ar aparţine Sfântului Dionisie Exiguul care a stabilit anul Naşterii Domnului şi prin aceasta era creştină. După informaţiile general admise, Sfântul Dionisie a elaborat un tabel pascal pentru anii 228-247, ani număraţi de la începutul domniei împăratului Diocleţian. Din evlavia sa, Sfântul a simţit că acest ticălos persecutor al creştinilor nu merită să mai fie amintit, ci mai cu seamă e de menţionat anul Naşterii Domnului (Anno Domnini), şi a modificat datarea ca fiind perioada 532-550 de la Naşterea Domnului, deci anul diocleţian 228 este echivalent cu Anul Domnului 532, astfel domnia crudului tiran începând în 284 d.Hr. Întrucât aceste evenimente se petreceau la Roma, s-a anulat astfel şi tradiţionala lor datare „Ab urbe condita” (de la întemeierea cetăţii Romei de către Romulus şi Remus) care ar fi fost în anul 753 înainte de Naşterea Domnului. Nu avem nimic de obiectat la aceste informaţii decât aceea că de aici nu rezultă câtuşi de puţin că Sfântul a introdus acea numărătoare a anilor în cele două direcţii.

S-a furnizat atunci o altă ipoteză potrivit căreia cel care ar fi adus această curioasă datare ar fi urmaşul Sfântului Dionisie, anume Beda Venerabilul (Anglia, sec. VIII), care ar fi introdus practica numărării anilor şi în urmă, astfel încât anul 1 al Naşterii Domnului era logic precedat de către anul 1 înainte de Naşterea Domnului. Această informaţie trebuie luată cu mare atenţie, deoarece aici se poate strecura o falsă pistă. Desigur cunoaştem şi din sinaxarele noastre ortodoxe legate de drepţii şi proorocii Vechiului Testament vorbe ca acestea: „Sfântul prooroc (N) a trăit acum (n) veacuri (sau sute de ani) înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos...”, lucru pe care îl făcea cu siguranţă şi Beda Venerabilul.  Dar putem fi absolut siguri că acesta nu uitase de datarea de la Facerea lumii, chiar dacă nu o folosea în mod curent. De aici însă şi până la a stabili un sistem de datare în axe diferite aşa îl cum cunoaştem este o cale lungă, care, iată, a durat până în sec. XVIII, cel al „luminilor celui întunecat”, când actualul sistem „astronomic” de datare a fost propus, şi din nenorocire şi adoptat până în zilele noastre, de către astronomul Jacques Cassini în anul 1740. De ce luminile întunericului? În afară de cele ştiute să aflăm şi această mare hulă: în acest sistem ateu anul 1 al Naşterii Domnului este precedat matematic de anul 0 (!) apoi anul – 1, ceea ce pe lângă hulă a introdus şi neorânduială în datare şi cronologie.

Trebuie subliniat că pe parcursul istoriei de peste un mileniu al Bisericii a existat o cronologie foarte bine pusă la punct, ce era cunoscută şi predată, în acelaşi mod în care se învaţă în şcolile noastre istoria. Numai că această cronologie era cu totul alta decât cea de la şcoală, şi pentru edificare o redăm în continuare:

Întâia vârstă a lumii de la facerea lui Adam până la potop, după Septuaginta - 2262 ani
A doua vârstă a lumii de la potop până ieşirea fiilor lui Israel - 1632 ani
A treia vârstă a lumii de la ieşire până la zidirea Templului în anul al 4-lea al domniei lui Solomon - 601 ani
A patra vârstă a lumii de la zidirea Templului până la risipirea lui, robia Ierusalimului - 424 ani
A cincea vârstă a lumii de la risipire până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristos - 589 ani

=> 2262 + 1632 +601 +424 +589 = 5508 ani au trecut de la facerea lui Adam până la întâia venire a Domnului Iisus Hristos

5508 ani + 2012 ani (anul curent) => 7520 ANI

Adică, de la facerea lui Adam şi pană in zilele noastre (anul 2012), conform Scripturii, putem constata că au trecut 7520 ani.
Rezultă logic că vârsta pămantului, dacă ţinem cont ca Omul (Adam) a fost făcut în ziua 6-a, ceasul 6 (ora 12), este de 7520 ani.

O primă consecinţă a celor de mai sus a fost deturnarea percepţiei bisericeşti tradiţionale asupra timpului, şi înlocuirea ei treptată cu o cronologie seculară, ştiinţifică şi politică, ce se deosebeşte radical şi subminează periculos bazele credinţei ortodoxe. Pe această zonă – primele zile ale creaţiei până la căderea lui Adam – se pot broda oricâte presupuneri fanteziste şi oricâte sume de ani, ceea ce convine de minune unei gândiri evoluţioniste. Astfel s-a mers de la infinitatea vechimii universului (materialism ateu) până la recenta teorie a „Bing-bang-ului” ce indică o vechime de aproximativ
16 miliarde de ani. Pentru ca aceste rătăciri pierzătoare să nu aibă loc, să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Învăţătura eretică a evoluţionismului are nevoie de o durată uriaşă de timp, dacă s-ar putea chiar una infinită, aşa cum învăţau marxiştii atei.
Acum si aceasta teorie a căzut şi s-a înlocuit cu o altă născocire, aşa numitul „Bing-bang”.

Să readucem înaintea ochilor noştri această cronologie ce a fost îngropată în uitare:

„Sfântul şi lumescul Soborul întâi făcutu-s-a în al 20-lea an al împărăţiei marelui Constantin şi întocmai cu Apostolii împărat, în cursul anilor de la Adam 5825 de ani,…” (Cronograf)

Şi aducerea aminte de întunecarea soarelui, de la ceasul al şaselea până la al nouălea, când s-au văzut şi stele, la anul de la zidirea lumii 6399, având soarele cincisprezece cercuri şi luna asemenea, indictionul al nouălea, pe vremea împărăţiei binecinstiţilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Leon înţeleptul şi Alexandru, fratele său.” (Sinaxar 8 august)

„Era joia sfântă, ziua în care jertfim Paştele de taină şi îl mâncăm, la a 4-a indicţie, în luna aprilie a anului 6589.” (Ana Comnena Alexiada)
„Tipăritu-s-au (Liturghia) la Sfânta Mitropolie în Iaşi, mesiţă (luna) mai, în anul 7187.” (Dosoftei Dumnezeiasca Liturghie 1679)

„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi aceasta rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008, în al 43 an al Domniei Sale.” (rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său, în Proloage)

„A fi atâta de mare, cât înconjurarea lui este după pândirea corăbierilor celor mai de curând, douăzeci şi cinci de mii şi două sute de mile, sau mai drept şi adevărat a zice, a fi atâta de prea mare sferă, cât toţi oamenii de la zidirea lumii, 7000 de ani fiind acum şi mai bine, căutând şi cercând atâta pe uscat cât şi pe mare să-i afle marginea şi măsura lui nu au putut…” (Sfântul Nicodim Aghioritul Războiul nevăzut – sec. XVIII)

„Scrisoarea la leat (anul) 7220, în luna ghenarie (ianuarie), în 13 zile” (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii); etc. etc.,… 

ZIUA, NOAPTEA, SEARA, DIMINEAŢA
Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta… Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului.

Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.
” (Sfântul Vasile, Hexaimeron)

La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin:
«Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte». Iar dela începutul zilei până la ziua cealaltă, este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâia».” (Dogmatica)

«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una»,  adică durata unei zile şi a unei nopţi… A spus «una»,
- sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;
- sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

„Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.” (Sfântul Efrem Sirul)

„Încă prealimpede a spus ziua cea una, iar nu ziua cea dintâi. Căci a putut numi întâia zi şi a doua şi  a treia zi  şi celelalte pe rând – şi aceasta părea a fi ordinea – însă a pus lege să fie numită zi cele douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei şi ale nopţii. Încât dacă zice: măsura a douăzeci şi patru de ceasuri, înseamnă că este răstimpul unei zile.” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului Hexaimeron)

«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură.
A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec
Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii)

Zilele au avut în mod de necombătut seară, dimineaţă, zi (lumină), noapte (întuneric). Iar ziua şi noaptea au avut negreşit 12 ore (ceasuri) fiecare, de la bun început, chiar din prima zi a creaţiei.

Vezi în acest sens şi Sfântul Ioan Damaschin:
„Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani».
Pentru aceea prin soare se înfiinţează cele patru anotimpuri. Primul, primăvara, căci atunci a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este asemenea cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore.” (Dogmatica)

Primăvara ţine doar trei luni, iar echinocţiul de primăvară, momentul în care, potrivit Sfintei Tradiţii a fost făcută lumea, a ţinut din prima zi a creaţiei până la facerea omului – ziua a şasea. Învăţătura ortodoxă mărturiseşte că acele zile de la începutul creaţiei erau chiar zile normale de 24 de ore, cu zi şi noapte aşa cum le cunoaştem. (Ieşirea, XX , 8-11, reluat în XXXI, 17)

CEASURILE

Aşa a bineplăcut lui Dumnezeu ca numărul mistic 7 să desemneze zilele săptămânii. Acestora li s-au dat cele şapte planete tradiţionale: Soare, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn. Zilele acestea se împart şi ele în zi-lumină şi noapte. Iarăşi o zi-lumină are 12 ore iar noaptea are şi ea tot atâtea (desigur în momentul echinocţiilor). Pe cer sunt 12 zodii: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător.

La aceste lucruri deja cunoscute, să adăugăm modalitatea bisericească de socotire a ceasurilor:

Această împărţire are o mare importanţă în calendarul liturgic bisericesc, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare. Am stabilit deci elementele cronologice stabilite de Dumnezeu de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Vom vedea în continuare ordonarea lor după măsura numită calendar.
În Scriptură se găsesc mai multe referiri în această problemă. Redăm aici un moment din Noul Testament: Pilda lucrătorilor viei (Matei XX, 1-3).
Se mai spune pe alocuri pentru o acţiune făcută în ultima clipă că a fost „în al 12-lea ceas”.

Acum vedem că acesta este desigur o greşeală, al 12-lea ceas însemnând asfinţitul (ora 18 primăvara) şi în mod simbolic încheierea absolută. Cel mai târziu pentru a lucra ceva este în acest caz „ceasul al 11-lea”.

LAUDELE BISERICEŞTI

Când vorbesc de calendar, oamenii se gândesc de obicei la durata anuală, cu sărbătorile respective, în cazul nostru marile praznice împărăteşti şi sărbătorile Sfinţilor, posturile, etc. Dar până să studiem această structură, să ne oprim mai întâi la diviziunile: zi şi oră (ceas). Am văzut cum se socoteau ele, ziua solară împărţită în 12 ceasuri ale zilei şi 12 ceasuri ale nopţii, în total 24. Acum nu ne interesează fluctuaţia duratelor zilei şi nopţii în funcţie de anotimp, ci luăm o situaţie medie în care ele sunt tratate egal.

Cartea de slujbă Ceaslovul sau Orologiul cuprinde în primul rând structura slujbelor numite „laude”. Conform îndemnului apostolic „rugaţi-vă neîncetat”, şi reluând o tradiţie din Vechiul Testament, Biserica a rânduit de timpuriu o structurare a zilei în şapte puncte principale, numite cum am spus laude. Ele au fost alcătuite şi aplicate acolo unde se putea menţine un ritm de viaţă diurn liturgic, deosebit de cel civil, şi anume în mănăstire.  Dăm în continuare o schemă „ideală”, model, de cum ar fi arătat structura acestor laude:
La ora 17 (ceasul XI)  Lauda I: Vecernie (slujba de seară)
La ora 19  (ceasul I de noapte) Lauda II: Pavecerniţa (după cinarea)
La ora 24 (ceasul VI de noapte) Lauda III: Miezonoptica
La ora 6 Lauda IV: Utrenia (slujba de dimineaţă) urmată de Ceasul I (în Postul Mare şi mijloceasul)
La ora 9 Lauda V:  Ceasul III (în Postul Mare şi mijloceasul)
La ora 12 Lauda VI: Ceasul VI (în Postul Mare şi mijloceasul) şi Obedniţa (prânzânda)
La ora 15 Lauda VII: Ceasul IX (în Postul Mare şi mijloceasul)

În acest program de slujbe au fost trecute după cum se vede doar laudele, fiind omisă Sfânta Liturghie, Acatistele, Paraclisele, Canoanele, şi bineînţeles celelalte slujbe ca Taine şi Ierurgii, care nu fac obiectul acestui studiu.
În practica mânăstirească şi bisericească contemporană aceste slujbe fie se ţin la alte timpuri, fie se omit (ca la parohii). Important este să reţinem importanţa timpului liturgic, deosebit cum am spus de cel civil. Situaţia descrisă ar fi una „ideală”, dar ea se va adapta în practică de la caz la caz în funcţie de situaţie.

Liturghierul şi troparele ceasurilor respective ne dau învăţătura şi temeiurile acestor momente, şi anume cum se leagă acestea de momentele iconomiei mântuirii noastre, aşa cum le-a lucrat Domnul Iisus Hristos. Acestea se leagă la rândul lor de momentele cronologice de la facerea lumii. Le reamintim:
- lumea este făcută în zi de duminică, în momentul echinocţiului de primăvară;
- omul este făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul VI.
- el a întins mâinile spre lemnul oprit tot într-o vineri la ceasul VI.

Şi acum să vedem momentele cronologice ale mântuirii:
Pentru Vecernie: „Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după mântuitoarele Sale Patimi, vineri seara a fost răstignit pe Cruce, cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-au pus şi cum Maria Magdalena, cu Preacurata Maica Domnului, cu plângere şi cu mare tânguire, în amărăciunea inimii priveau acestea.”

Spre sfârşitul vecerniei avem şi acest moment liturgic cronologic:
„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, a Sfântului Fericitului Iisuse Hristoase venind la apusul soarelui văzând lumina cea de seară, lăudăm pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase…”
„Să plinim rugăciunea noastră cea de seară Domnului… Seara toată desăvârşit sfântă, cu pace şi fără de păcat la Domnul să cerem…”
„Pe care păzeşte-i în toată vremea şi întru această seară de acum şi în noaptea ce vine, de tot vrăjmaşul şi de toată lucrarea diavolului cea potrivnică şi de cugete deşarte şi de amintiri rele.”
„Învredniceşte-ne Doamne în seara aceasta fără de păcat să ne păzim noi…”

Pentru Pavecerniţă: „Preasfântul suflet al firii omeneşti a Mântuitorului, fiind împreunat cu dumnezeirea, în iad pogorându-se, cu putere a legat pe domnul întunericului, a robit împărăţia lui şi sufletele cele din veac ale tuturor drepţilor ce erau acolo, din tirania lui le-a eliberat, cu sine le-a ridicat şi în rai, până la preaslăvita Sa înălţare le-a sălăşluit.”
„Învredniceşte-ne Doamne în noaptea aceasta fără de păcat să ne păzim noi…”
„Şi ne dă nouă, Stăpâne celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecat somnul păcatului şi de toată întunecata şi cea de noapte patima dulceţii… Cuvântare de slava Ta toată noaptea, nouă ne dăruieşte…”

Menţionăm un amănunt: în acest program liturgic, culcarea era pe la ora 21 (ceasul III de noapte) după care urma deşteptarea la miezul nopţii pentru Miezonoptică, aşa cum vedem şi în „rugăciunile dimineţii”:
„Fără de veste Judecătorul va veni şi ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Ci cu frică să strigăm în miezul nopţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi.”
„Din somn sculându-mă, cântare de miazănoapte aduc Ţie, Mântuitorule…”
„Însuţi Împărate fără de moarte, primeşte rugăciunile noastre care le facem din gurile noastre cele necurate întru această vreme a nopţii…”
„Domnul nostru, la miezul nopţii, mergând către Patima cea de bunăvoie, era în grădină, în nevoinţă, rugându-Se cu dinadinsul, încât sudorile Lui s-au făcut ca picăturile de sânge ce pică pe pământ; cum acolo fiind prins de ostaşi, a fost legat ca un făcător de rele şi mai întâi, la Ana a fost dus, li ce fel de ruşinoase defăimări, scuipări, bătăi şi nenumărate rele, de bunăvoie acolo a răbdat, ca pe noi, din legăturile păcatelor şi din tirania şi chinul diavolului să ne izbăvească.” 
„Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”
Pentru Utrenie: „Domnul cu defăimări a fost dus de la Ana la Caiafa şi acolo, pentru păcatele noastre, a suferit de bunăvoie palme peste obraz, scuipări, batjocuri şi lovituri fără de milă, de la miezul nopţii până la ziuă.”
Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la groapa Ta, tânguindu-se…”

Ceasul I: „Mântuitorul şi Făcătorul nostru de bine, fiind legat, în ceasul întâi al zilei, a fost dus de la Caiafa la Ponţiu Pilat în pretoriu la locul de judecată ca un făcător de rele şi cum de acolo Judecătorul a toată lumea, de arhiereii cei fără de lege şi de bătrânii iudeilor a fost clevetit şi de judecătorul cel nedrept osândit.

Ceasul III: „Mântuitorul nostru la al treilea ceas din zi a fost judecat de Pilat şi a răbdat acolo batjocuri şi loviri peste obraz; iar după aceasta la stâlpul ruşinii cel de marmură fără de milă fiind legat a răbdat cumplite răni, cunună de spini ghimpoşi şi alte nesuferite chinuri…
Tot în ceasul al treilea din zi Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, peste Apostolii ce se aflau la rugăciune S-a pogorât şi pe aceia i-a luminat.”
„Doamne Cel ce pre Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pre Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne înnoieşte pe noi cei ce ne rugăm Ţie.”

Ceasul VI este un moment mai deosebit, deoarece în el a fost creat omul – primul Adam - în ziua a 6-a (vineri) şi tot într-o vineri la acelaşi ceas a avut loc în rai călcarea poruncii. Drept pentru care iconomia mântuirii a fost corelată de Mântuitorul Hristos cu exact aceleaşi momente cronologice: a avut loc într-o vineri, după echinocţiul de primăvară, cu lună plină, aşa cum vom vedea mai pe larg mai departe, şi la ceasul VI: „Mântuitorul nostru, în acel ceas, Crucea Sa purtând, la răstignire a fost dus şi fără de milă cu patru piroane pe Cruce a fost pironit pe Golgota între doi tâlhari.”
„Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea pe Cruce ai pironit păcatul, cel cu îndrăzneală făcut de Adam în rai şi zapisul greşelilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule şi ne mântuieşte pre noi.” Ceasul VI este un mijloc (centru) al zilei – amiaza – dar e legat şi de un mijloc (centru) spaţial şi soteriologic, fiind prin aceasta strâns de legat de Cruce, cu toate înţelesurile ei: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce preacuratele mâinile Tale ai întins, adunând toate neamurile cele ce strigă: Doamne slavă Ţie!”

Ceasul IX: „Mântuitorul nostru dorind mântuirea neamului omenesc, pe Cruce fiind spânzurat, a strigat grăind: «Mi-e sete»; cum cu oţet amestecat cu fiere a fost adăpat, cum sufletul Său cel preasfânt în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl l-a dat, toate temeliile pământului s-au clătinat, pietrele s-au despicat, morţii din morminte s-au sculat şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă.”
„Acela ce în ceasul al nouălea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoară cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pre noi.” 
Am însemnat pe scurt elemente ale cronologiei, ce se leagă de mişcările cereşti descrise în cadrul cosmologiei, subliniind importanţa şi însemnătatea lor covârşitoare pentru cultul creştin.

Prezentăm şi nişte diagrame spaţio-temporale ce reprezintă, conform studiului efectuat de Ernest Bernea în anii 1930, percepţia poporului nostru asupra spaţiului şi timpului.

DIAGRAME SPAŢIUL ŞI TIMPUL

La acestea adăugăm şi noi nişte diagrame ajutătoare, unde se fac corelaţii, mai întâi între zodii şi anotimpuri:
Altă corelaţie se poate face între zodii şi momentele principale ale zilei, o zodie ţinând cam 2 ore:
Berbecul şi Balanţa, în cadrul diurn, sunt plasate la începutul (zorii) zilei, respectiv al nopţii (asfinţitul).
Racul şi Capricornul sunt punctele mijlocului zilei (amiază) şi respectiv al nopţii (miazănoapte)