Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
Reforme esuate
|
|
En    
 
REFORME CALENDARISTICE
(Pr. Dan Badulescu)
 

ÎNCERCĂRI EŞUATE DE REFORMĂ A CALENDARULUI
 (SEC. AL XIV-LEA): ISAAC ARGHIRUL, NICHIFOR GREGORA, GHEMISTOS PLETHON

Aşa cum a arătat şi Matei Vlastare, în urma constatării decalajului rezultat în urma precesiei echinocţiilor şi a proemptozei lunii, au existat câteva încercări de reformare a calendarului, dintre care mai cunoscute au fost cele făcute de monahul Isaac Arghirul, şi filosofii umanişti bizantini Ghemist Plethon şi Nichifor Gregora. Vom da în continuare cuvântul lui Isaac Arghirul pentru a lămuri o mare dezinformare ce s-a răspândit cu rea-voinţă şi apoi din neştiinţă în secolul trecut, în momentul controversei legate de reforma calendaristică. Este vorba de concluzia finală e care a tras-o Isaac Arghirul în capitolul ultim al scrisorii sale, căreia îi dă titlul: „Despre îndreptarea Paştelor (sau) altminterea despre defectul tabelului (pascal)”, cu privire la corectitudinea tabelului pascal, a competenţei celor ce l-au alcătuit, şi a necesităţii îndreptării lui:
Însă nici noi nu ne-am apucat aici de aceasta expunere, pentrucă am cere să se mute sărbătoarea Paştelor; dar nici nu ne-am îndemnat la această discuţie, spre a învinovăţi pe autorii tabelului acestuia, ca şi cum l-ar fi compus din capul locului fără cunoştinţă de lucru şi cu erori. Departe de noi aşa nişte vorbe! Iar defăimătorii nu-şi pună în mişcare limba lor cea sicofantă împotriva noastră. Căci asta numai am năzuit să arătăm că nu se poate evita, ca tabelul, compuie-se el orişicum, să nu devie cu timpul eronat, deoarece cursul timpului face ca aceea ce ni se prezintă în puţini ani ca o abatere dela exactitate foarte mică şi insensibilă să crească în mulţi ani la o diferenţă însemnată…

Concluzia sa este identică, după cum se poate vedea, cu cea a lui Matei Vlastare, şi a fost pe deplin însuşită de Biserică timp de 600 de ani!
În legătură cu pascalia lui Isaac Arghirul, vrem să menţionăm un factor ce ni s-a părut deosebit de important, mai ales în perioada ce urmat, cu precădere disputele calendaristice. Şi anume, este vorba de rata de decalare a echinocţiului. După cum am văzut, linia Iparh – Ptolemeu – Vlastare susţine intervalul de 1 zi/300 de ani, ceea ce duce la datele menţionate mai sus: sec. al XIV-lea 18 martie, sec. al XVII-lea 17 martie, sec. al XX-lea 16 martie, ş.a.m.d. Acum, pentru prima dată în răsăritul ortodox, apare o altă rată la Isaac Arghirul, de aproximativ 1 zi/170 de ani, ceea ce făcea ca echinocţiul să fi fost socotit în sec. al XIV-lea pe 15 martie. Diferenţa este clară şi aduce consecinţe serioase în calcule. Reforma lui Isaac Arghirul nu va fi acceptată, şi cum se va vedea, nici rata sa de 170 de ani.

Despre Nichifor Gregora ne amintim că a fost unul din adversarii Sfântului Grigorie Palama în controversa isihastă, şi a fost în final osândit ca eretic.
În privinţa reformei sale calendaristice, ea a fost la rândul ei respinsă de Părinţii tradiţionalişti ca Matei Vlastare, şi apoi de către întreaga Biserică, având între alte scăderi şi o eroare de calcul, el calculând echinocţiul la data de 19 martie:
„Afară de aceea se cunoscu acuma în se­colul al XIV-lea că calculul lui Nichifor Gregora cu privire la ziua echinocţiului de primăvară este greşit şi prin ur­mare şi datele pascale ale tablei sale nu sunt exacte în toate cazurile. Nu lipseau aşadar nici cauze din lăuntru pentru respingerea reformei, şi care împreună cu cele din afară avură efectul că tabelul lui Gregora, cu toate laudele ce le secera autorul ei, nu se introduse niciodată în praxă.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Al treilea reformator cunoscut, Ghemistos Plethon, era un gânditor umanist bizantin, cea a militat pentru renaşterea păgânismului elen, iar când acesta a fost respins în Bizanţ, a trecut cu persoana şi ideile sale în Italia, punând, laolaltă cu alţi gânditori eretici umanişti bizantini, bazele renaşterii italiene: „Spre a se forma o judecată dreaptă despre chestiunea de se poate atribui calendarului lui Plethon un efect ca acesta, este necesar a cunoaşte caracterul şi încâtva şi întocmirea numitului calendar. El este un extras din scrierea principală a filosofului amintit: „'H των νόμων συγγραφή”, care însă se cunoaşte numai din mai multe fragmente şi alte scrieri ale acestuia, deoarece după moartea lui, adversarul lui cel mai aprig Gheorghe Scholarul (n. cam la anul 1400, † pe la anul 1460), care după căderea Constantinopolei se făcu sub numele de Ghenadie (Γενάδιος) patriarh ecumenic, o arse parţial pentru conţinutul ei anticreştin.

Caracterul păgân al sistemului întreg se manifestă şi în calendarul din chestiune. Acesta se reazemă pe cel atenian, este aşadar lunisolar ca şi ultimul, numai cu acea deosebire că anul atenian începea cu solstiţiul de vară, pe când Plethon pune începutul anului său pe miezul nopţii după luna nouă ce urmează solstiţiului de iarnă…

Ziua de lună veche era închinată lui Pluton, cea de lună veche şi nouă cercetării de sine, cea de lună nouă lui Zeus…  Din cele expuse acest calendar se arată păgân după toată fiinţa sa…” (prelucrare după prof. C. Popovici) De prisos să mai arătăm ce soartă a avut acest calendar.
Dar nu a fost câtuşi de puţin de prisos a aminti aceste încercări ratate, deoarece ele au fost prezentate ca fiind nişte încercări lăudabile şi valoroase, care au aşteptat 600 de ani ca să aibă condiţiile (politice şi culturale?) prielnice pentru a fi aplicate cu succes. Dar nimeni dintre cei dreptcredincioşi nu a sesizat oare ce hram au purtat autorii acestor încercări de reformă avortate? Eretici, umanişti, neo-păgâni, anatemizaţi… De mirare lucru…

 
CALENDARUL GREGORIAN. RESPINGEREA ŞI
ANATEMIZAREA LUI DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ

Bula Inter gravissimas

În răsăritul Ortodox, problema pascaliei s-a clarificat şi stabilizat, aşa cum am arătat. În sens mai larg, nu numai pascalia, dar şi restul calendarului: structura anului bisericesc, posturile, mineele, sinaxarele, harţi, etc. adică, într-un cuvânt, cultul şi tipicul liturgic erau perfect închegate şi stabile.
Nu tot aşa stăteau lucrurile în apusul eretic. Nu ar fi constituit obiectul studiului nostru tema de a analiza ereziile şi deficienţele canonice şi liturgice ale apusenilor, fie romano-catolici fie protestanţi de toate nuanţele. Dar, reforma calendaristică de care ne ocupăm acum a avut un impact deosebit de puternic şi în cadrul Bisericii noastre, şi atunci, vom face cu privire la ea următoarele observaţii:

  1. abaterea calendarului gregorian cu privire la paştele iudaic este cu totul de neiertat şi neacceptat;
  2. creştinii sunt în continuare legaţi de respectarea hotărârii Părinţilor: nici într-un caz odată cu, şi cu atât mai puţin înainte de paştele legii.

Cum a arătat inspirat Matei Vlastare, întârzierea calendaristică provocată de echinocţiu şi de proemptoza lunară, face ca între cele două să existe o continuă distanţare în timp, tâlcuită şi simbolic, ce face imposibilă această abatere gravă şi de neiertat.
Reţinem deci:

  1. Biserica nu a stabilit ca fixă data echinocţială de 21 martie (vom explica mai departe în ce sens);
  2. Era stabilită însă perioada de prăznuire a Paştelor: 22 martie – 25 aprilie, deşi nu chiar de Părinţii de la Niceea, şi nu ca una din cele 4 hotărâri, ci mai degrabă ca o consecinţă a lor, după cum a arătat Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei.

Putem încerca fără teamă şi următoarea analogie: calendarul liturgic bisericesc este şi el, alături de icoane, muzica psaltică, arhitectura bisericească, o capodoperă inegalabilă a artei liturgice. El a atins, ca şi acestea, o desăvârşire ce credem nu ar putea fi nici egalată, şi cu atât mai puţin depăşită. Ideea unui calendar liturgic mai bun (deci mai frumos) ne apare tot atât de imposibilă, precum am putea gândi la îmbunătăţirea (înfrumuseţarea) icoanelor sau muzicii psaltice, ba chiar şi a slujbelor, tainelor laudelor şi ierurgiilor. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că orice reformă sau modificare a acestora, cu calendar cu tot, nu poate decât să fie o alterare, o mutaţie în rău, precum sunt şi mutanţii din genetică şi biologie. Se cunoaşte cazul icoanelor moderne de influenţă pietistă şi catolică, ca şi muzica bisericească corală sau populară.

Sinoadele Constantinopol: Sigilionul 1583 

Calendarul bisericesc gregorian reprezintă vădit o stricare a celui vechi, şi pe drept cuvânt a fost lepădat şi dat anatemei de către Biserica Ortodoxă. Şi totuşi acest calendar eretic (căci aşa şi este considerat) a fost treptat adoptat de către bisericile şi statele apusului, şi ulterior, demonstrând vădit puterea lumească politică, economică şi militară a apusului, de către lumea întreagă. Acesta este adevărul şi nicidecum vreo închipuită mare precizie astronomico-matematică! Nu numai atât, dar papa a încercat turul de forţă de a încerca să impună acest calendar şi în răsăritul ortodox, prin intermediul unor mesageri bizantini uniaţi, ai dogelui Veneţiei, şi, dacă s-ar fi putut prin Polonia şi Ucraina. În faţa acestui atac, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, a trimis în 1582 o scrisoare Bisericii Ortodoxe Poloneze, în care oprea sub osânda afurisirii folosirea noului calendar. În actele sinodului s-a dat printre altele şi un Sigillion a cărui anatematismă a 7-a condamnă calendarul gregorian. A urmat un nou Sinod în 1593 în acelaşi loc la care au participat Patriarhul Meletie al Alexandriei ce ţinea locul Patriarhului Ioachim al Antiohiei şi Patriarhului Sofronie al Ierusalimului şi alţi mulţi dintre arhierei din fiecare eparhie a Bisericii Răsăritene ai ortodocşilor, care a dat 8 canoane, dintre care în al 8-lea a întărit hotărârea de mai sus.  Încercările papei de a impune calendarul său s-au izbit şi de o împotrivire a ierarhilor români, cum a fost de pildă Gheorghe Movilă, Mitropolitul Moldovei.

În 1670, Dositei, Patriarhul Ierusalimului, a spus: „Prin harul lui Hristos, din vremea primului Sinod (ecumenic) şi până în zilele noastre (1670), Sfintele Paşti sunt prăznuite întotdeauna duminica după paştele Legii, şi niciodată nu am trăit vreo tulburare care să ne împingă la trebuinţa de a aduce vreo îndreptare. Aceasta (prăznuirea) a fost rânduită desăvârşit de către Sfinţii Părinţi şi rămâne aşa pe veci. Cu totul greşit au îndepărtat în zilele noastre astronomii de acum ai Vechii Rome zece zile din luna octombrie. Ca urmare, noul lor calendar produce multă tulburare şi multe pricini de neorânduială.”
Observăm de aici următoarele:

  1. Biserica Ortodoxă a osândit în cadru canonic Sobornicesc (azi s-ar spune pan-ortodox, dar atunci nu exista termenul), chiar dacă nu Ecumenic, dar oricum cu aceeaşi tărie, această reformă calendaristică romano-catolică;
  2. Biserica opreşte prin aceasta orice încercare de reformă calendaristică, acreditând părerea pascaliografilor din sec. al XIV-lea (Matei Vlastare, Isaac Arghirul) asupra inutilităţii oricăror încercări de reformare calendaristică a tabelului pascal. Întârzierile (precesia şi proemptoza) sunt binecunoscute, şi nu numai că nu constituie vreo primejdie de încălcare dogmatică, tipiconală şi canonică, ci dimpotrivă, prin depărtarea treptată de paştele iudeilor, o întărire duhovnicească a evlaviei şi subliniere a depărtării celor două percepţii.
  3. Rata de întârziere primită de Biserică în sec. XVI-XVII continuă să fie cea de 1/300, şi se resping toate variantele alternativelor ştiinţifice apusene ca nevalabile.

Criticile reformei gregoriene au continuat să fie exprimate în sec. XX şi alţi Părinţi îmbunătăţiţi, cum a fost Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), care în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948 menţiona că: „apariţia reformei calendaristice a papei Grigore al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înţelegeri şi asimilări de către savanţii apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paştilor şi căderea ştiinţei în Răsărit, ci, mai ales, de necredinţa lor în Sfânta Biserică, mai exact, a necredinţei lor în faptul că în ea, în Biserică, este viu şi lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr. Dacă biserica romano-catolică ar fi avut această credinţă, ea, în persoana papei şi savanţilor lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…