Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
HexaimeronCosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
Cerul
|
|
|
|
En    
 
CERUL
(Pr. Dan Bădulescu)
 

De început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul

Primim şi mărturisim că la acel început al lumii au apărut doar cerul şi pământul, şi nici un alt corp ceresc nu exista, nici o planetă, satelit, galaxie, stea, asteroid, cometă, etc., doar cerul şi pământul:

„Apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul.(Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)
„Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu însă, cu propria ta minte, înţelegemai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi şi apă, şi aer, şi foc.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

Vom vedea cum cunoştinţele înalte ale lui Moise, o sinteză între revelaţia supranaturală şi ştiinţa avansată a Egiptului antic, sunt preluate mult mai târziu de către gânditorii antici greci. Dar de unde aveau chiar egiptenii şi persanii (caldeenii) acele cunoştinţe astronomice avansate?

Cartea Cronograful ne dezvăluie şi această taină: „Lui Avraam foarte îi dădu Dumnezeu dar de la Sfinţia Sa şi ştia meşteşugul stelelor şi tocmeala cerului şi a zodiilor. Şi arătă el întâi la egipteni acest meşteşug. Şi multă cinste avea de către egipteni.”

Care sunt informaţiile accesibile până acum despre forma şi natura cerului şi a pământului?

Despre cer Scriptura ne vorbeşte în Iov XXII, 14.
„Despre fiinţa cerului ne sunt îndestulătoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-a dat o idee clară despre natura cerului, zicând: «Cel ce a întărit cerul ca fumul» (Isaia 51, 6), adică: Cel ce a dat cerului, pentru alcătuirea lui, o natură subţire, nu tare, nici groasă. Iar despre forma cerului ne sunt îndestulătoare tot cele spuse de Isaia spre slava lui Dumnezeu: «Cel ce a pus cerul ca o boltă» (Isaia 40, 22)” (Sfântul Vasile, Hexaimeron).
„Deci fiindcă Scriptura zice cer, şi «cerul cerului» (Psalmi 67, 34; 113, 24), şi ceruri, şi «cerurile cerurilor» (Psalm 148, 4), şi fericitul Pavel zice că s-a răpit «până la al treilea cer» (II Corinteni XII, 2). Zicem că la facerea lumii am luat că s-a făcut cerul acela pre carele filosofii cei de afară îl numesc sferă fără de stele, luând dogmele lui Moisi şi făcându-le ale lor.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Despre ce este vorba? Aceşti „filosofi păgâni” au fost printre alţii Pitagora, Platon Aristotel, Ptolemeu, Iparh. Despre care învăţături ale lui Moise era vorba? Exact despre acelea în care Moise, fiind crescut şi educat la curtea Faraonului a excelat: cele astronomice. Căci, este prea bine cunoscut faptul că egiptenii s-au numărat printre cei mai avansaţi în domeniul astronomiei şi matematicii.

„Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor.” (Sfântul Vasile cel Mare Omilia XXII-a către tineri)
Revenind la forma cerului, vedem că Sfântul Ioan Damaschin acceptă fără a combate faptul că forma cerului este o sferă, ceea ce este important pentru cele ce vor urma. Alt element important este legat de starea sau mişcarea cerului:
„Şi unii au socotit cum că cerul se învârteşte împrejurul lumii, şi cum că este rotund ca ghemul, şi dinspre toate părţile el este partea cea mai de sus, iară mijlocul locului celui ce se cuprinde de el, este partea cea mai de jos (elemente de fizică aristotelică). Mai sus de pământ şi de apă, peste tot, de jur împrejur, ca o îmbrăcăminte, aerul; şi peste tot împrejurul aerului, eterul. Iar în afară de toate, în formă de cerc, cerul.

...Deci toţi câţi au zis că cerul este rotund, spun că deopotrivă se depărtează el de la pământ, şi în sus, şi în lături, şi în jos. Iară în jos şi în laturi zic cu cât către simţirea noastră, fiindcă precum urmează din cele ce s-au zis, dinspre părţile cerul ţine locul cel de sus, şi pământul, cel de jos...
Şi zic că împrejur se învârteşte cerul, şi strânge pre cele dimprejurul lui, şi aşa stau ele întărite şi nerisipite...
Deci toţi câţi au zis că cerul este rotund, spun că deopotrivă se depărtează el de la pământ, şi în sus, şi în lături, şi în jos. Iară în jos şi în laturi zic eu cât către simţirea noastră, fiindcă precum urmează din cele ce s-au zis, dinspre părţile cerul ţine locul cel de sus, şi pământul, cel de jos Şi zic cum că cerul înconjură pământul, de jur împrejur, şi poartă cu mergerea sa cea foarte iute şi soarele, şi luna, şi stelele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica) )

Iar înţelepţii elinilor zic, cum că cerul se întoarce cu firea sufletului celui lumesc, şi aceasta zic ei cum că învaţă drept şi cu cuvânt… Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos? Întru acest chip şi cerul întru a lui fire totdeauna se mişcă şi mişcându-se înconjoară, ţinând locul cel de sus.” (Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete fireşti, teologhiceşti, năravnice şi practice)

Aceste elemente de astrofizică sunt enunţate în trecut printre alţii de către Aristotel, şi după cum am văzut, primite de Sfinţii Părinţi.
Deocamdată, în acest moment iniţial nu există, cum am spus, nici un alt corp ceresc. Am reţinut însă despre cer următoarele elemente: forma sferică, consistenţa şi mişcarea (ce se observă că are loc de la răsărit la apus, vom reveni cu detalii). Ele sunt deocamdată de ajuns:
„Şi cu multe părţi cerul este mai mare decât pământul. Dar fiinţa lui nu se cade a o cerca, neştiută nouă fiind.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Tăria (Întăritura, firmamentul)
(Facere I,7-9; Psalmul 148,4; 2Corinteni XII,2)

Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!

Sfântul Vasile cel Mare: „Dar se pare că au ceva mai mult cuvintele de acum; n-au rămas la o simplă poruncă, ci au arătat şi pricina pentru care se cerea facerea tăriei: ca «să fie osebitoare între apă şi între apă»
În al doilea rând, trebuie să cercetăm dacă «întăritura» aceasta, care a fost numită şi ea cer, este alt cer decât cerul care s-a făcut la început; în scurt, dacă sunt două ceruri.

Cei care au filosofat despre cer ar voi mai degrabă să li se taie limbile decât să accepte acest lucru ca adevărat. Aceşti filosofi spun că există un singur cer, şi acesta nu este de aşa natură ca să i se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri, deoarece, după cum gândesc ei, toată substanţa cerului a fost folosită la alcătuirea unui singur cer. Cerul, spun ei, este un singur corp, care se mişcă circular, şi acesta este mărginit; dacă substanţa pentru facerea cerului s-a întrebuinţat la primul cer, atunci n-a mai rămas nimic pentru facerea cerului celui de-al doilea sau a celui de-al treilea. Acestea îşi închipuie cei care dau Creatorului pentru facerea lumii o materie necreată. Sunt purtaţi de la cel dintâi basm născocit de ei la minciuna care urmează. Noi le cerem înţelepţilor eleni să nu ne ia în râs pe noi înainte de a se pune ei de acord unii cu alţii. Că sunt între filosofi unii care susţin că sunt nenumărate ceruri şi lumi; sunt alţii însă care caută să vădească netemeinicia ideilor acestora folosind argumente mai puternice şi demonstraţii geometrice constrângătoare, spunând că nu este substanţă pentru alt cer decât pentru unul. Noi vom râde însă şi mai mult de pălăvrăgeala lor geometrică şi meşteşugită; ei văd doar că aceeaşi cauză dă naştere băşicilor de apă, la una sau mai multe, dar se îndoiesc de existenţa mai multor ceruri; se îndoiesc că puterea creatoare a lui Dumnezeu ar fi îndestulătoare.

Atât de departe suntem de a ne îndoi de existenţa unui al doilea cer, încât căutăm şi pe al treilea, de a cărui privire a fost învrednicit fericitul Pavel (2 Corinteni XII, 2); iar psalmistul, când vorbeşte de «cerurile cerurilor»(Psalmul 148, 4),ne face să le gândim la mai multe ceruri. Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate decât cele şapte cercuri în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se poartă cele şapte planete, care sunt şi vârâte unul în altul, în chipul vaselor puse unele în altele

Conglăsuire la Sfinţii Grigorie de Nyssa şi Chiril al Ierusalimului:
„Prin despărţirea de corpurile mai greoaie, datorită firii lor mai fine, corpurile mai puţin grele s-au împărţit, unele intrând în pământ, altele rămânând în ape: odată ce a pus rânduială în cele de jos lumea uşoară şi fină a fiinţelor de sus, întrucât nu erau toate de aceeaşi fiinţă cu ele, după o anumită trecere de vreme, se desfac de comuniunea obştească şi se grupează după însuşiri înrudite, între care se distinge şi mulţimea nenumărată a astrelor, fiecare avându-şi calităţi fireşti înnăscute şi care ajung tocmai la locul cel mai înalt între făpturi, unde rămân fiecare la locul lor, nici oprindu-se vreodată din drumul lor circular şi nici schimbându-şi vreodată locul lor. Căci dacă orânduirea lor este neschimbabilă, în schimb firea lor este veşnic în mişcare.
După mişcarea cea mai rapidă urmează, pe locul al doilea, cea care e cea mai apropiată ca viteză, ajungând la cercul al doilea; după el cea de pe locurile trei şi apoi patru, până la al şaptelea ca viteză. Căci cu atât e mai departe fiecare de cea de sus, cu cât e mai întârziată şi la viteza rotirii.” (Sfântul Grigorie de Nyssa Cuvânt apologetic la Hexaimeron)

Pământul are aceeaşi proporţie faţă de cer ca şi centrul faţă de întreaga circumferinţă a unei roţi, căci Pământul nu este mai mult decât aceasta în comparaţie cu cerul: pricepe că primul cer pe care îl vezi (al lunii) este mai mic decât al doilea, şi al doilea decât al treilea, căci aşa le-a numit Scriptura...” (Sfântul Chiril al Ierusalimului  Cateheze)

„S-a spus de unii din cei dinaintea noastră că în textul acesta al Scripturii nu e vorba de facerea unui al doilea cer, ci este o tâlcuire a celui dintâi cer; că Scriptura, la început, a vorbit pe scurt de cer şi de pământ, iar aici ni se arată mai pe larg chipul în care a fost făcut fiecare. Eu însă spun că deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)
           
„Din aceste lucruri să te încredinţezi că Pământul acesta, pe care sălăşluiesc fiii lui Adam, şi tăria care este deasupra oamenilor, (chiar) această tărie care este pusă să deosebească cerurile de sus de pământ şi această viaţă, vor trece şi se vor nimici. Iar Dumnezeu va face ceva nou pentru fiii lui Adam, iar ei vor moşteni Împărăţia cerurilor.” (Avva Afraat  Demonstraţii)

În aceste pasaje întâlnim învăţătura astronomică/astrologică a lui Aristotel şi Ptolemeu, care, iată, prezintă confirmarea patristică de care vorbeam.
- Ce înseamnă cuvintele: «Facă-se întăritură»?
- Este ca şi cum ar spune cineva cu glas omenesc: Să se pună între ele un zid, o îngrăditură care să despartă apele…
După ce s-a făcut tăria, Dumnezeu - spune Moise - a poruncit ca o parte din ape să se poarte sub tărie, iar altă parte să fie pe spatele tăriei.
Dar ar putea să mă întrebe cineva:
- Ce este tăria? Este, oare, apă condensată, aer concentrat sau altă substanţă?
- Orice om care gândeşte bine n-ar putea susţine una sau alta. De aceea se cuvine ca, plini de pricepere, să primim cele spuse de Sfânta Scriptură şi, nedepăşind hotarele firii noastre, să nu cercetăm cele mai presus de noi, ci numai aceasta să ştim şi să reţinem că la porunca Stăpânului a fost adusă la fiinţă tăria care face despărţire între ape, aşa că unele sunt jos, iar altele sus.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)

Întorcându-ne la cele spuse de către Sfântul Vasile, a sosit momentul să revedem modelul antic al cerurilor aşa cum era descris de către Aristotel şi Ptolemeu, şi cum l-au primit Părinţii. Se observă 7 „ceruri” ale celor 7 planete (soarele şi luna sunt, după cum vom vedea, planete!) plus încă 2 ceruri, unul al stelelor (şi cu constelaţiile –zodiile), şi ultimul fără de stele, ci numai cu zodii (gândite).

„Afară de pământul care îl locuim noi, figura şi cuvântul arată că nu se află alt pământ. Pentru că precum cu încredere de s-ar afla acelaş centru al pământului şi al apei, era să fie pământul la toţi cu totul nelocuit.” (Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete…)

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra faptului că Dumnezeu a creat „un singur cer” în sensul de „o lume” „un cosmos” „un univers”. „Cerurile” descrise mai sus fac parte din acest unic cer, în centrul căruia este un unic pământ în jurul căruia se roteşte un unic soare.

„În continuare ar trebui să spun care este natura «întăriturii» şi pentru care pricină a fost pusă să despartă apele. Cuvântul «întăritură» este folosit de obicei în Scriptură pentru cele ce au o tărie covârşitoare. De pildă când spune: «Domnul întărirea mea şi scăpa­rea mea»(Psalmul 17, 1);şi: «Eu am întărit stâlpii lui»(Psalmul 74, 3); şi: «Lăudaţi-L pre Dânsul  întru întărirea puterii Lui» (Psalmul 150, 1). Învăţaţii pro­fani numesc corp tare, corpul care este solid şi plin, în opoziţie cu corpul geometric; corpul geometric îşi are existenţa numai în dimensiuni, adică în lăţime, adâncime şi înălţime; corpul tare, pe lângă dimensi­uni, are şi rezistenţă. Scriptura obişnuieşte să nu­mească «întăritură» ceea ce este tare şi rezistent; de multe ori foloseşte acest cuvânt despre aerul condensat, ca atunci când spune: «Eu întărind tunetul»(Amos IV, 13)Scriptura a numit tărie a tunetului tăria şi rezistenţa vântului care se opreşte în cavităţile norilor; şi, pen­tru că se rupe silnic de acolo, dă naştere zgomotului tunetului. Şi aici, dar, socotim că acest cuvânt a fost pus pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor.

Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că «întăritura» îşiare naşterea din apă, nu trebuie să se crea­dă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o presiune foarte mare a apei, sau că tăria este asemenea pietrei străve­zii, care se formează în mine; că piatra aceasta este luminoasă şi de o claritate deosebită; dacă este găsită în starea ei naturală, fără să fie mâncată de vreo rosătură, iar adâncul ei fără să fie străbătut de vinişoare, se pare că are aproape transparenţa aerului.

Noi nu asemănăm «întăritura» cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. Deci nici dacă toate elementele sunt în toate cele din lume: focul în pământ, aerul în apă şi aşa mai departe, nici dacă nici unul din elementele aces­tea care ne cad sub simţuri nu este curat şi neamestecat, fie cu un element intermediar, fie cu unul con­trar, totuşi noi nu acceptăm să se spună că «întăritura» este făcută din amestecul lor, pentru că suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt îngăduite.

Să nu ne scape nici aceea că Scriptura, după ce a spus că Dumnezeu a poruncit: «Facă-se întăritură», n-a spus simplu: «Şi s-a făcut tărie», ci: «Şi făcu Dumnezeu întăritura»; şi iarăşi: «deosebi Dumnezeu»
Pentru aceasta«facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!»
Am spus ce înseamnă în Scriptură cuvântul «întăritură». Scriptura nu numeşte «întăritură» substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă; că pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor ce stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu-i percepută de nici unul din simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit «întăritură», în comparaţie cu substanţele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simţirea noastră…

«Şi numi Dumnezeu întăritura cer.»
Propriu vorbind, numirea de «cer»se potriveşte altcuiva, dar, prin asemănare, are parte şi «tăria» de această numire. Am văzut că în multe locuri Scriptura numeşte «cer»locul care se vede deasupra noastră – că văzduhul fiind dens şi continuu cade lămurit sub privirile noastre, aşa că, din pricină că este văzut, merită să fie numit «cer», ca în aceste locuri unde se spune: «Păsările cerului»(Psalmul 8, 8); şi iarăşi: «zburătoare zburând asupra pământului spre întăritura cerului»(Facere I, 20); la fel şi cuvintele «Suie-se până la ceruri». (Psalmul 106, 26)
Să înţelegem prin apă, apa, iar despărţirea făcută de tărie s-o interpretăm potrivit cauzei date  de Scriptură.” (Sfântul Vasile Hexaimeron)

La fel grăieşte şi Fericitul Augustin:
„Cu acest raţionament unii învăţaţi de-ai noştri atacă poziţia celor ce refuză să creadă că există ape deasupra cerurilor în timp ce susţin că steaua a cărei traiectorie este în înalturile cerului este rece. Astfel ei vor sili pe necredincios să admită că apa se găseşte acolo nu într-un stadiu vaporos ci sub forma gheţii. Dar orice natură ar avea apa şi orice fel ar fi de existenţă a ei acolo, noi trebuie să nu punem la îndoială că ea se află în acel loc. Autoritatea Scripturii în această privinţă este mai mare decât orice ingeniozitate omenească.” (Înţelesul literal al Scripturii)

„...căci pe el s-a făcut tăria între apele de deasupra şi cele de dedesubt, şi s-a numit “cer”, în al cărui firmament s-au făcut stelele a patra zi.” (Cetatea lui Dumnezeu) „Acum încercăm să vedem dacă Creatorul, care pe toate le-a făcut cu cumpănă şi măsură, le-a atribuit apelor nu numai un loc în jurul pământului, ci şi unul deasupra cerurilor, o regiune care a fost împrăştiată de jur împrejur şi statornicită deasupra marginilor văzduhului.

Ce este tăria? Este acel cer care se întinde peste întreaga întindere a văzduhului şi deasupra înălţimilor acestuia, unde au apărut luminătorii şi astrele a patra zi? Sau este văzduhul însuşi numit tărie? Aceasta este întrebarea care trebuie să ne preocupe aici...
Prea-minunat este acest cer corporal, această tărie aşezată de tine între ape şi ape, a doua zi după ce ai creat lumina! Ai spus doar atât: „Facă-se”!, şi aşa s-a făcut (Facere I, 6). Tăria ai numit-o cer, dar este vorba despre cerul de deasupra pământului şi a mării pe care le-ai creat în a treia zi, conferind o înfăţişare vizibilă materiei informe create de Tine mai înainte de orice zi. Creaseşi deja un cer mai înainte de orice zi, dar este vorba despre cerul acestui cer vizibil, deoarece la început ai creat cerul şi pământul.” (Mărturisiri)

Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune:
„Ni s-a arătat, dar, că a zis Dumnezeu: «Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă! » Şi trebuie să cercetăm de aici dacă numeşte tărie ceea ce a făcut deja mai înainte despre care s-a scris: «De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul». Şi nu ne rămână ascuns nici ceea ce au spus alţii dinainte noastră, că, în vreme ce mai înainte Scriptura a arătat că cerul a fost zidit şi tocmit de Dumnezeu-Ziditorul, aici a revărsat povestirea despre lucrarea zidirii. Precum atunci a cuprins oarecum pe scurt desăvârşirea lucrării, acum a înfăţişat firea lucrării prin înseşi chipurile lucrurilor ivite laolaltă. Însă ne uimeşte şi aceea se înfăţişează un alt nume, şi că se vădeşte o fire mai vârtoasă şi un alt temei şi se adaugă şi persoana unui Împreună-Lucrător. Căci astfel e scris: «Şi deosebi Dumnezeu între mijlocul apei care era sub întăritură şi între  mijlocul apei ce era deasupra întăriturii. » (Facere I, 7)
           
Şi voiesc mai întâi să surpe ceea ce a fost sădit şi a prins rădăcini în mintea noastră prin deasa citire a Scripturilor, spunând că nu pot fi apedeasupra cerurilor, pentru că rotund este cuprinsul cerului, iar miezul său se află pe pământ. Iar apa nu poate rămâne în cercul acela, căci de bună seamă se scurge şi cade, atunci când alunecă din părţile de sus către cele de jos. Şi în ce chip, spun ei, poate rămâne apa pe cerc, câtă vreme cercul se roteşte? Acesta, însă, este un vicleşug al dialecticii. Îngăduieşte-mi a-ţi răspunde, căci de nu, tot cuvântul încetează! Ei cer să le fie îngăduit a crede că bolta cerului se roteşte cu o mişcare grabnică şi că globul pământesc este nemişcat, pentru a putea spune nu că nu pot fi ape deasupra cerurilor, căci rotindu-se bolta, toate s-ar revărsa. De parcă, dacă le-am îngădui ceea ce voiesc şi aş răspunde potrivit cugetelor lor, ar putea tăgădui că în înălţime şi în adâncime se află o lungime şi o lărgime pe care nimeni nu o poate cuprinde, decât numai cela se umple «la toată plinirea lui Dumnezeu» (Efeseni III, 19) precum grăieşte Apostolul. Căci cine s-ar putea face  lesne judecătorul  dumnezeieştii  lucrări? Este, dar, lărgime şi întru înălţimea cerului. Şi ca să grăim despre cele ce le putem cunoaşte, sunt multe zidiri rotunde pe-afară, iar pe dinăuntru pătrate şi zidiri pătrate pe dinafară şi rotunde dinăuntru, la care părţile cele de sus sunt drepte spre a ţine îndeobşte apa. Totuşi le-am spus acestea ca să ia seama că învăţăturile lor pot fi înfruntate de alte învăţături mai aproape de adevăr şi să înceteze a mai măsura o astfel lucrare dumnezeiască după chibzuinţă lucrării omeneşti şi a puterii noastre.
           
Noi, însă, urmăm şirul şi rânduiala Scripturilor şi cercetăm lucrarea cea dumnezeiască după chibzuinţă Ziditorului anume: ce s-a grăit şi cine a grăit şi către cine a grăit. «Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!” Aud că prin poruncă face o tărie care desparte apa şi se osebeşte apa de deasupra de apa de dedesubt. Ce este mai vădit decât aceasta? Cela Ce-a poruncit să se despartă apa prin mijloc, Acela S-a îngrijit şi în ce chip poate să rămână osebită şi despărţită prin mijloc de tărie. Cuvântul lui Dumnezeu este tăria firii şi trăinicia zidirii, atâta cât a voit Cela ce a rânduit ca ea să rămână, precum este scris: «Pus-au pre ele în veac şi în  veacul veacului, poruncă au pus şi nu va trece» (Psalm 148, 4-5).
           
Să ne întoarcem însă la ţelul nostru: «Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!». Să nu stârnească mirarea, precum am mai spus, că a numit mai întâi cerul, iar mai apoi tăria, căci şi David spune: «Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui povesteşte întărirea» (Psalm 18, 1), adică: zidirea lumii, când se face văzută, laudă pe Ziditorul său, iar slava Sa cea nevăzută este cunoscută prin cele ce se văd. Şi-mi pare că cerul este un nume adesea întâlnit, de vreme ce Scriptura mărturiseşte că sunt mai multe ceruri, iar tărie este un nume aparte, câtă vreme şi aici citeşti astfel: «Şi numi Dumnezeu întăritura cer» (Facere I, 9). Arată astfel că mai înainte a spus fără osebire că mai întâi a fost făcut cerul, spre a se înţelege toată facerea zidirii cereşti, iar mai apoi arată în chip osebit firea închegată a tăriei celei din afară, numită «tăria cerului», precum citim în cântarea proorocească: «Blagoslovit eşti întru întărirea cerului» (Cântarea celor trei tineri,  III, 26). Căci cerul, ce se numeşte pe elineşte ούρανός, pe latineşte este numit oarecum «caelatum» (lat. – şlefuit, încrustat), căci poartă încrustate ca nişte peceţi strălucirile stelelor. În acelaşi chip şi argintul, ce străluceşte cu sclipiri nespuse, îl numim încrustat. Iar ούρανός vine de la άπό του όράσθαι, pentru că se vede. Πρός άντιδιαστολήν (spre deosebire) de pământ, care este mai întunecat, este numit ούρανός pentru că este luminos, şi poate fi, dar, văzut.” (Hexaemeron)
           
Iarăşi: „Iar toată lumea văzută a fost făcută în şase zile: în prima, lumina pe care a numit-o zi; în a doua tăria; în a treia, adunarea apelor… „Şi puse pre dânşii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi să stăpânească zilei şi nopţii. Iar Dumnezeu i-a pus pe ei pe tăria cerului, să lumineze pre pământ şi să stăpânească zilei şi nopţii.”... Iar tăria să osebească apă de apă şi acolo să punem stelele.” (Sfântul Atanasie cel Mare Cuvânt împotriva arienilor)
           
„Iarăşi el a împodobit tăria cea văzută cu stele, cărora le-a hotărât calea şi mersul.” (Sfântul Clement Romanul Omilii)
„Acum apa care era în lume, în spaţiul dintre primul cer şi pământ, cumva ca şi cum ar fi fost îngheţată, solidă ca şi cristalul, este umflată, iar spaţiul de mijloc dintre cer şi pământ este separat de o tărie de acest gen; iar tăria a numit-o Ziditorul cer, cu acelaşi nume care îl avea mai întâi: astfel El a împărţit în două maşinăria universului, deşi nu era decât o singură clădire.” (Sfântul Clement Romanul Mărturisirile lui Clement)
           
„Se cuvenea să se minuneze la vederea bolţilor cerurilor! Se cuvenea să se închine Celui care a pus cerul ca o cămară (Isaia 40, 22), Celui care din firea curgătoare a apelor a făcut tăria cerului! Căci Dumnezeu a spus: „Facă-se întăritură în mijlocul apei”. Dumnezeu a spus odată; cerul s-a statornicit şi nu cade. Cerul este de apă, iar soarele, luna şi stelele care sunt în el, sunt de foc. Cum pot să străbată prin apă corpuri de foc? Dacă cineva se îndoieşte de aceasta din pricina naturii contrare a focului şi a apei, să-şi aducă aminte de focul care ardea cu grindină pe timpul lui Moise în Egipt (Ieşirea IX, 23-24), şi să vadă creaţia cu totul înţeleaptă a lui Dumnezeu.
           
Deoarece era nevoie de apă la cultivarea pământului, Dum­nezeu a făcut din apă cerul de deasupra; în felul acesta, când ogoarele pământului au nevoie să fie udate de ploi, cerul din fire este gata pentru aceasta.” (Sfântul Chiril al Ierusalimului Cateheze)
„…şi glasul Său care a poruncit ca să se facă tăria, şi aşa s-a făcut, a împărţit apele care erau deasupra, şi a adunat mările de dedesubt.” (Sfântul Efrem Sirul Imne)
„Tot astfel, în cazul cerului şi al tăriei, deşi aceeaşi natură este înţeleasă de către aceste cuvinte, deosebirea lor reprezintă o oarecare însuşire proprie, pentru care aflăm câte ceva prin numirea de “cer” şi altceva prin “tărie”. Căci atunci când vorbirea va defini marginea creaţiei văzute, dincolo de care este tărâmul supralumesc înţeles doar cu mintea, de neatins, netrupesc şi nevăzut, ca şi neatinsul, netrupescul şi nevăzutul, începutul şi sfârşitul tuturor subzistenţelor materiale este numit „tărie”. Şi când contemplăm înconjurul celor pământeşti, numim ceea ce cuprinde toate cele materialnice, şi care îngrădeşte toate cele văzute, cu numele de „cer”.” (Sfântul Grigorie de Nysa  spuns celei de-a doua cărţi a lui Eunomie)
           
„Căci precum cerul care este deasupra noastră, tăria, soarele, luna, celelalte astre şi mărirea lor, deşi nu se aflau mai dinainte, au fost aduse la existenţă.” (Sfântul Irineu al Lugdumului Împotriva ereziilor)
„Şi nu trebuie ca fiecare să respingă şi dispreţuiască aceste propovăduiri subţiri prin care Origen spune despre apele de deasupra tăriei că nu sunt ape, ci fiinţe eroice ale puterilor îngereşti, şi iarăşi că apele de deasupra pământului – adică dedesubtul tăriei că sunt puteri potrivnice adică demoni?” (Fericitul Ieronim: Scrisoarea către Epifanie)
           
„O tărie se găseşte între cer şi pământ, şi acesteia i s-a dat numele de “cer”, în evreieşte shamayim adică ‘ce iese din ape,’ iar apele de deasupra cerurilor sunt despărţite de celelalte spre slava lui Dumnezeu. Unde de asemeni în vedenia proorocului Ezechiel se vede deasupra heruvimului o întindere de cleştar, adică apele condensate şi dense.” (Fericitul Ieronim Scrisoarea către Oceanus)
           
„Soarele îşi are slava sa, luna îndulceşte bezna nopţii, iar cele cinci corpuri cereşti numite planete străbat cerul pe osebite cărări şi cu străluciri osebite. Sunt nenumărate alte astre ale căror mişcări le vedem în tărie. Fiecare îşi are strălucirea lui” (Fericitul Ieronim Împotriva pelagianilor)
           
Apoi Sfântul Ioan Damaschin:
„Mai întâi a făcut Dumnezeu tăria, care a despărţit apa cea de deasupra tăriei şi cea de dedesubtul tăriei. Căci la porunca dumnezeiască tăria a fost întărită în mijlocul abisului apelor. Pentru aceea a spus Dumnezeu să se facă tărie şi s-a făcut. Dar pentru care motiv a pus Dumnezeu apa deasupra tăriei? Din pricina arşiţei cea fierbinte a soarelui şi a eterului. Căci îndată după tărie se întinde eterul. Iar soarele împreună cu luna şi stelele sunt în tărie. Dacă n-ar fi fost apa acolo, s-ar fi aprins tăria din pricina căldurii… Mai mult, Dumnezeu a numit tăria „cer” (Facerea I, 8) şi a poruncit ca acesta să fie în mijlocul apei, orânduind ca el să despartă apa care este deasupra tăriei de apa care este dedesubtul tăriei (Facerea I, 6).

Aşadar, când voia să zică „cerul cerului”, a zis „cerurile cerurilor”, ceea ce însemnează cerul de deasupra tăriei; iar când spune „apele de deasupra cerurilor” (la fel), potrivit obiceiului limbii evreieşti, este numit cu pluralul „ceruri” fie aerul şi tăria, fie cele şapte zone ale tăriei, fie tăria.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Stelele
Când s-au făcut stelele, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii Mei (Iov, XXXVIII,7)

Vezi şi Baruh III, 21-22.
„Şi cele ce-am să-ţi spun să-ţi fie semn vădit de măreţie! Pe cer este o mulţime nenumărată de stele, dar toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să risipească întunecimea nopţii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron)

„În acelaşi timp putem chiar spune şi despre stele, că Dumnezeu a poruncit să fie în tăria cerului, ca să trimită lumina lor pe pământ… Că de asta au şi fost puse pe cer, ca să lumineze pe pământ şi să stăpânească ziua şi noaptea… că după ce ne-a vorbit de crearea celor doi luminători şi a stelelor, grăieşte despre toţi în general spunând: «Să stăpânească zilei şi nopţii şi să osebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.»După cum nu poţi vedea ziua stelele mergând pe cer – că lumina soarelui prin marea ei strălucire, le acoperă rostul lor – tot aşa nici soarele nu se arată vreodată noaptea, pentru că luna cu lumina ei e îndestulătoare să lumineze întunecimea nopţii. Fiecare dintre stihii îşi păstrează drumul său şi nu-şi depăşeşte propria măsură; ascultă de porunca Stăpânului şi-şi împlineşte lucrarea ei.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii  la Facere)

„...iar stelele alergând (pe tărie) ca nişte scântei săltăreţe, răsar cu mişcarea polului.” (Sfântul Ipolit Romanul Împotriva tuturor ereziilor)
„Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu dedesubtul pământului, căci sunt stele pe cer deasupra pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascunde atât stelele cât şi luna şi nu le îngăduie să se vadă.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Pentru pasaje scripturistice legate de imobilitatea Pământului accesaţi Consensul Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti asupra geocentrismului