Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
|
|
Dimensiunea cosmosului
En    
 
DIMENSIUNEA COSMOSULUI
(Pr. Dan Bădulescu)
 

Un univers ce are vechimea de 7518 ani (2010), relativ tânăr după percepţia cronologică contemporană, nu este nici nesfârşit şi nici extrem de mare.
Căci iată, stelele, acele corpuri cereşti aflate în extremitatea cerului al 8-lea, s-au văzut din chiar prima clipă! Luminii nu-i trebuie nici miliarde şi nici mii de ani ca să ajungă la pământ, ci doar o clipită, după cum mărturisesc Scriptura şi Părinţii:

            „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit.” (Psalm 32,6)
            „Întinzând cerul ca o piele” (Psalm 103,3)

Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cirului:
„Prin acestea ne-a învăţat lesnirea zidirii: că, precum omului îi este lesne să întindă piele şi să facă cort, aşa şi Dumnezeul tuturor a întins boltele cele mari ale cerurilor numai zicând cu cuvântul.”

„Cerul, de pildă, a rămas nemişcat (Adică a rămas în limitele sale, fără nici o dilatare), după cum spune proorocul: „Întinzând cerul ca o piele”  Dar, pe de altă parte soarele şi cu restul astrelor îşi fac crugul lor zilnic. Şi iarăşi, pământul este nemişcat, dar apele în mişcare necurmată; şi nu numai apele, ci şi norii şi furtunile dese şi succesive care se fac în anotimpul lor cuvenit.” (Fericitul Teodoret al Cirului Omilii către Antioh)

Oare de unde oare se întinde cortul? Nu de la mijloc? Cele mai multe (chiar dacă nu toate) au un ţăruş în mijloc. Şi în general orice lucrare raţională începe de la centru spre periferie – vezi în acest caz şi km 0 al oraşelor ce în mod normal se situează în centru. Centrul universului este în mod indubitabil pământul. Imaginea respectivă este aici cât se poate de limpede: întinderea cortului. Numai că această „întindere” a cerurilor ca un cort s-a petrecut şi ea într-o clipită. Iar cortul, nu-i aşa? - odată întins rămâne la dimensiunile sale, fiindcă Dumnezeu nu ne-a precizat altfel. Iarăşi, mai trebuie menţionat şi faptul că întreg universul este ferm limitat, şi, precum am văzut în capitolul despre tărie, îngrădit de apele de deasupra. Aşadar, revelaţia divină nu lasă nici o şansă pentru un univers în expansiune.

Vom găsi argumente de combatere a expansiunii/dilatării universului şi la Sfântul Gigore Palama:
„De asemenea dar nu are cerescul trup (adică fire) nici de a înainta, ori a se întinde către cele de mai sus. Nu că nu-i loc mai încolo, fiindcă şi sfera  eterului care-i mai jos de el şi se cuprinde în sine, nu înaintează mai sus, nu că nu are loc unde să înainteze, fiindcă se revarsă întru însăşi lăţimea cerului, şi nu se întinde mai sus de aceasta. Acest trup ceresc este mai uşor decât această sferă, pentru aceasta şi este mai sus decât ea cu a lui fire. Aşadar nu că nu are loc cerul mai sus de el, de nu înaintează mai sus, ci pentru că nici un trup decât acesta nu este mai subţire şi mai uşor.” (150 de Capete) Să ne amintim despre cerul înstelat – al 8-lea – cel mai depărtat de pământ, că efectuează o rotaţie diurnă completă în jurul pământului. Toate cele 8 ceruri se învârtesc de fapt în jurul pământului într-o singură zi, deşi, cum am arătat, cu viteze diferite. Cum este cu putinţă aşa ceva? În primul rând, distanţa până la stele nu este deloc atât de imensă.

Nu putem afirma cu exactitate care este mărimea universului exprimată în kilometri, dar putem spune următoarele: viteza luminii este atât de mare încât lumina stelelor s-a văzut într-o clipită (secundă) pe pământ! Noi creştinii ortodocşi mărturisim: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul (Pantocrator)…” care nu a creat nici cosmosul din haos – o altă născocire eretică omenească – şi nici nu lasă nimic la voia întâmplării (hazardului).
Universul nostru este unicul „văzut”, sensibil, şi este atât de mare pe cât îl vedem. Aşa că angoasa de a ne simţi „pierduţi” în imensitatea hăului cosmic este o creaţie recentă a unor fantasmagorii păgâne. Să fim stăpânii acestei „case” – ogrăzi - dacă vreţi. În ea noi suntem pe singurul corp vieţuit – pământul – şi suntem singurele fiinţe sensibile raţionale. Dar nici pe departe acest lucru nu înseamnă că „suntem singuri în univers”.

Dăm şi o valoare orientativă a dimensiunii cosmosului, bazată pe spusele Sfântului Ipolit Romanul. Iată şi cum vedeau Sfinţii Părinţi distanţele dintre cerurile planetelor:
„Căci printre ele există din monadă trei (numere) duble, adică 2, 4, 8, şi trei triple, adică 3, 9, 27. Dar diametrul Pământului este de 80 108 de stadii (se poate lua ca referinţă valoarea de 1 stadiu=184,18 m), iar perimetrul Pământului este de 250 543 de stadii; iar distanţa de la suprafaţa Pământului la cercul lunar este calculată de Aristarh a fi 8 000 178 de stadii, dar Apolloniu a spus 5 000 000, iar Arhimede 5 544 130. Iar de la cercul lunar la cel solar (după ultima părere autorizată), sunt 50 262 065 de stadii; şi de la acesta la cercul lui Venus, 20 272 065 de stadii, şi de la acesta la  cercul lui Mercur, 50 817 165 de stadii; şi de la acesta la cercul lui Marte, 40 541 108 de stadii; şi de la acesta la cercul lui Jupiter, 20 275 065 de stadii; şi de la acesta la cercul lui Saturn, 40 372 065 stadii; şi de la acesta la Zodiac şi cea mai îndepărtată periferie, 20 082 005 stadii.” (Sfântul Ipolit Romanul Combaterea tuturor ereziilor)

Aceste sume adunate arată cam în felul următor
5 000 000  (Apolloniu)
50 262 065
20 272 065
50 817 165
40 541 108
20 275 065
40 372 065
20 082 005
237 521 538

dau un total de aprox. 43 746 717 de kilometri, deci, dacă luăm în calcul valorile diferite indicate pentru distanţa pământ-lună, plus valorile aproximative variabile ale stadiei, atunci rotunjind ajungem la tulburătoarea valoare de cel mult... 50 000 000 de kilometri!