Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
HexaimeronCosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
Soarele
|
|
En    
 
SOARELE
(Pr. Dan Bădulescu)
 

Facă-se luminători întru întăritura cerului ca să lumineze pre pământ

Cine grăieşte aceasta? Dumnezeu grăieşte. Şi către cine grăieşte, dacă nu către Fiul? Zice Dumnezeu – Tatăl: „să fie soare” şi Fiul a zidit soarele.
Căci vrednic era ca Soarele dreptăţii să zidească soarele lumii acesteia. Însuşi, dar, l-a adus la lumină, Însuşi l-a făcut să lumineze, Însuşi i-a dat puterea de a revărsa lumină.” (Sfântul Ambrozie Hexaimeron)

Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua de noapte; apoi, iarăşi, s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele ce au răsărit din el; a odrăslit mii şi mii de fe­luri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de ar­bori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este cauza şi tatăl luminii şi nici ca cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu să socotească soarele creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi; atunci a spus Dumnezeu: «Facă-se luminători întru întăritura cerului»…

Scriptura spune apoi şi pentru ce nevoie au fost făcuţi luminătorii.
«Ca să lumineze pre pământ»spune Scriptura. Dar aş putea fi întrebat:
- Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze…?
- Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la exis­tenţă natura luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. După cum altceva este focul, şi altceva lampa - focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină -, tot aşa şi acum au fost creaţi luminătorii, ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate şi nema­teriale. După cum Apostolul spune că unii sunt luminători în lume (Filipeni II, 15), dar alta este Lumina cea adevărată (Ioan I,10)  a lumii - de care împărtăşindu-se sfinţii, au ajuns luminători ai sufletelor pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neştiinţei -, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lu­mina cea mult strălucitoare, 1-a aprins în jurul lumii…

…Să nu-mi spui că lumina lunii este de împrumut, că lumina ei se micşorează când se apropie de soare şi că iarăşi creşte când se depărtează. Nici nu caut să cercetez acest lucru acum, ci să arăt că altul este corpul ei, şi alta lumina care o luminează. Acelaşi lucru gândeşte-mi-l şi despre soare, cu sin­gura deosebire că soarele, o dată ce a primit lumina în el, o are amestecată cu el şi nu o leapădă; iar luna, care îmbracă şi dezbracă oarecum lumina, ea însăşi ne încredinţează de adevărul celor ce am spus despre soare.

Aceşti luminători au fost rânduiţi să despartă ziua de noapte. Mai înainte, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric; atunci Dumnezeu a făcut natura lor potrivnică una alteia, încât nu era nici un amestec între ele şi nu era nici o părtăşie între întuneric şi lumină. Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea tre­buie socotit a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa în­tunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit.

Acest înţeles îl au cuvintele Scripturii, când spune că Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric; că întunericul fuge la apropierea grabnică a luminii, pentru că atunci când au fost create la început, au fost create prin natura lor străine una de alta. Acum însă Dumnezeu a rânduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopţii, când este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape drept faţă în faţă. Când răsare soarele, luna, la vreme de lună pli­nă, coboară şi dispare, iar la apusul soarelui apare iarăşi la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii, lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici o legătură cu cele cercetate acum de noi. Afară doar atât că atunci când este lună plină, luna stăpâneşte noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare de­cât stelele şi luminează pământul; dar împarte deopo­trivă cu soarele măsura timpului…

«Să fie spre semne şi spre zile»
, spune Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Că ziua si noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus «soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii». (Sfântul Vasile Hexaimeron)

Soarele: locul şi mişcarea lui 

Începem prin a vedea limpede din învăţătura Duhului Sfânt unde este locul Soarelui. Aşa vedem şi noi, simţurile trupeşti, şi până acum vreo 200 de şi bunul simţ, ne confirmă învăţătura Duhului: Facere XIX, 23; Deuteronom XXIII, 14; Eclesiastul I, 3-5; 
„La tot pământul ieşi răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare au pus lăcaşul Lui; şi el ca un ginere ieşind din cămara lui. Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale; din marginea cerului ieşirea lui. Şi istovul lui până la marginea cerului, şi nu este cel ce se va ascunde de căldura lui.” (Psalmul 18, 4-6)

Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cirului: „Aşa a învăţat şi marele Moisi: «Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători mari şi puse pre dânşii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ.» Aceasta a zis-o şi dumnezeiescul David: Aşa şi acesta (soarele): răsare de la răsărit, şi întru o zi trece cerul şi ajunge la apus, împărtăşind toată jivina de a sa fierbinţeală.”
- Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei?
- Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua este măsura de timp în care soarele stă în emisfera de deasupra pământului.

«Să fie spre semne şi spre zile», spune Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus «soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii» (Psalmul 135, 8-9)
Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atât de frumos şi atât de mare, dacă este iute în mişcare şi-şi face cu atât regularitate mişcările sale de revoluţie, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încât nu depăşeşte măsura faţă de întregul univers, iar prin frumuseţea lui este ca un ochi strălucitor aşa cum se cuvine creaţiei…”(Sfântul Vasile Hexaimeron)

 „Aşadar, la porunca dumnezeiască, în cele trei zile, s-a făcut ziuă şi noapte, răspândindu-se şi adunându-se lumina. Iar în a patra zi Dumnezeu a făcut „luminătorul cel mare”, adică soarele, ca să povăţuiască şi să stăpânească ziua … şi „luminătorii cei mici”, adică luna şi stelele, ca să povăţuiască şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze. Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ dela apus la răsărit. Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu dedesubtul pământului, căci sunt stele pe cer deasupra pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascunde atât stelele cât şi luna şi nu le îngăduie să se vadă.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

„Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vedea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.” (Sfântul Ambrozie, Hexaimeron)

Precum am afirmat mai înainte, soarele, cu toate că este mult mai mare („ca un uriaş”) în circumferinţă şi volum, este doar un „luminător”, desigur că foarte important, întrucât vom vedea că este chiar singura sursă de lumină în tot universul, lucru iarăşi cu totul contrar afirmaţiilor ştiinţei noastre de azi. Soarele este, potrivit învăţăturii patristice o planetă, adică un corp ceresc rătăcitor, ce planează şi se roteşte în jurul pământului. Stea înseamnă altceva: un corp ceresc ce are o poziţie fixă şi se deplasează cu tot cu cerul (tăria). Grupurile de stele formează o constelaţie, o zodie, şi ele se deplasează de la răsărit la apus păstrându-şi configuraţia intactă. Diferenţa dintre soare şi stele este cea pe care am arătat-o: soarele se mişcă precum o face planeta, plus că el este unicul izvor al luminii şi al căldurii în univers. Scriptura întăreşte aceasta (1 Corinteni XV,40)

„Să luăm seama însă că alta este lumina zilei, alta lumina soarelui şi a lunii şi lumina stelelor, pentru că soarele cu razele sale pare a-şi însoţi strălucirea cu lumina zilei, ca să dea la iveală fie începutul, fie sfârşitul zilei... Cât despre ziuă, fie şi văpaia soarelui ne poate învăţa că lumina zilei şi cea a soarelui au firi felurite, încă şi înfăţişarea lor se osebeşte după culoare...

Dacă soarele acesta este atât de iute, că pe toate luminează în rotirea sa grabnică de o zi şi o noapte, cu cât mai vârtos Acela Care de-a pururi pretutindenea este şi pe toate le umple de slava Sa (Psalm 71,22)! Dacă este minunat cel căruia i se porunceşte să răsară, cu cât mai presus de minune este Cela Ce «porunceşte soarelui şi nu răsare» (Iov 9,7), precum citim! Dacă este mare acela care prin curgerea ceasurilor se apropie şi se depărtează de pământ în fiece zi, cu cât mai vârtos Cela Ce, şi atunci când «S-a deşertat pe Sine» (Filipeni II,7) spre a-L putea vedea, «era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lumea aceasta» (Ioan I,9)!” (Sfântul Ambrozie Hexaimeron)

„De unde sieşi aprinde soarele lumina pentru toată lumea şi pentru toate vederile, întocmai ca un corifeu al unui cor, acoperind cu strălucirea sa pe celelalte astre, mai mult ca unele dintre acestea pe altele la rândul lor? Iar dovada este: acestea strălucesc în faţa lui, iar el străluceşte mai presus de ele şi nu lasă să se cunoască nici că se ridică odată cu el frumos ca un mire, iute şi mare ca un uriaş (căci nu suport să-l slăvesc cu alte cuvinte, decât cu ale mele); atât de mare în putere, încât de la un capăt la altul al lumii el le cuprinde pe toate cu căldura lui şi nimic nu scapă de simţirea lui şi umple şi tot ochiul de lumină şi toată natura corporală de căldură, de o căldură care încălzeşte, nu care arde, graţie blândeţii temperaturii şi ordinei mişcării lui, ca şi când stă de faţă lângă toate şi le cuprinde pe toate cu o egală măsură.” (Sfântul Grigorie de Nazianz - Cuvântarea a doua despre Dumnezeu XXIX)

Desigur că din momentul apariţiei lui în ziua a 4-a, au apărut şi anotimpurile. Iată învăţătura patristică legată de acestea:
„Zecele înmulţit cu trei determină componenţa unei luni; iar douăsprezece repetări ale lunii alcătuiesc un ciclu solar. Aşa, deci, iau naştere anii şi anotimpurile, făcând ca vecia cea fără chip şi înfăţişare să capete totuşi o anumită formă, ca toate lucrurile care gonesc prin ea, croindu-şi un drum în viaţă, să-şi afle locul şi să se poată desfăta ca la privirea unei picturi pline de culoare şi prospeţime.

Dar la toate acestea a mai încins Creatorul vecia cea identică cu ea însăşi şi cu legăturile celor patru anotimpuri, punând iernii hotar primăvara, iar mai apoi nelăsând nici acest prim anotimp să tragă mai mult la cântar, ci, odată cu cununa belşugului, făcând ca întreaga desfăşurare a timpului să se reverse în toiul verii. Ca pentru a-i cruţa timpului o parte de trudă, i-a mai adăugat şi intervalul toamnei; după care ce l-a scăldat, ca pe un nobil telegar, cu cernerea răcoritoare a ploilor iernii, şi după ce, astfel scăldându-l, i-a reîmprospătat vigoarea aduce din nou - curat şi îndestulat de căderea ploilor - la potoul primăverii.” (Eusebiu de Cezareea Viaţa lui Constantin cel Mare)

„Soarele şi luna, însoţiţi de toate stelele, se rotesc în armonie după porunca Sa, cu mărginirile lor prescrise, şi fără nici o abatere.” (Sfântul Clement Romanul Întâia Epistolă către corinteni)

Pentru că este vădit atât celor necredincioşi cât şi celor nepricepuţi, că mergerea soarelui, care este de folos şi de trebuinţă lumii, şi care este purtat de pronie, se face totdeauna în rânduială; dar mersurile lunii, faţă de cel al soarelui, par celui nepriceput a fi în neorânduială şi nestatornicie în creşterile şi descreşterile ei. Căci soarele se mişcă în perioade statornice şi orânduite: de la el sunt orele, de la el ziua când răsare, de la el noaptea când apune; de la el se numără lunile şi anii, de la el se fac schimbările anotimpurilor; când se înalţă spre regiunile de sus (la ecuator) domoleşte primăvara; dar când se înalţă în tăria cerului (la tropicul Racului) dogoreşte vara: iarăşi, în coborâre, el dă cumpănirea toamnei; iar când ajunge la cercul cel mai de jos (tropicul Capricornului), degeră cu frigul iernii din tăria îngheţată a cerului.” (Sfântul Clement Romanul)

„Şi ce este mai lin în mersul său decât carul soarelui?” (Sfântul Ipolit Romanul Cuvânt la Sfânta Teofanie)      
„De asemeni soarele, care aleargă în crugul său 12 luni, şi apoi se întoarce la acelaşi punct de pe cerc.” (Sfântul Irineu Împotriva ereziilor)
„Luna s-ar putea prici asupra eclipselor ei şi caznei fără de sfârşit, şi să întrebe de ce trebuie să treacă în fiecare lună peste orbita anuală a soarelui. Soarele se poate plânge şi să vrea să afle din ce pricină călătoreşte mai încet decât luna.” (Fericitul Ieronim Împotriva pelagianilor)
„Căci soarele este purtat de jur împrejur, şi este cuprins în cerul întreg, şi nicicând nu poate să iasă din orbita sa, în timp ce luna şi celelalte stele mărturisesc lucrarea acestuia asupra lor.”

„Căci cine este acela ce văzând înconjurul cerului şi al soarelui şi al lunii, şi poziţiile şi mişcările celorlalte astre, cum se petrec ele în direcţii opuse şi diferite, dar în acelaşi timp păstrează o rânduială neabătută, poate să se împotrivească adeveririi că acestea nu sunt orânduite de sine, ci au un Făcător deosebit de ele care le rânduieşte? Sau cine văzând soarele răsărind ziua şi luna strălucind noaptea,..” (Sfântul Atanasie cel Mare Împotriva păgânilor)

„Soarele în mersul său te învaţă când să te opreşti din lucru.” (Sfântul Efrem Sirul Despre certare şi pocăinţă)
„Dar ei spun că despre soare se poate spune că este singur, căci nu se mai află un al doilea. Dar soarele însuşi are multe în comun cu stelele, căci şi el călătoreşte prin cer, este alcătuit din acea substanţă eterică şi cerească, este o creatură, şi se socoteşte printre lucrările lui Dumnezeu. El slujeşte lui Dumnezeu laolaltă cu toate celelalte, Îl binecuvântează cu ele, Îl laudă cu ele. De aceea nu poate fi numit cu adevărat unic, căci nu se deosebeşte într-atât de celelalte.” (Sfântul Ambrozie cel Mare Expunere a credinţei creştine)

Dacă soarele acesta este atât de iute, că pe toate luminează în rotirea sa grabnică de o zi şi o noapte, cu cât mai vârtos Acela Care de-a pururi pretutindenea este şi pe toate le umple de slava Sa (Psalm 71, 22)! Dacă este minunat cel căruia i se porunceşte să răsară, cu cât mai presus de minune este Cela Ce «porunceşte soarelui şi nu răsare» (Iov 9, 7), precum citim! Dacă este mare acela care prin curgerea ceasurilor se apropie şi se depărtează de pământ în fiece zi, cu cât mai vârtos Cela Ce, şi atunci când «S-a deşertat pe Sine» (Filipeni II, 7) spre a-L putea vedea, «era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lumea aceasta» (Ioan I, 9)!” (Sfântul Ambrozie cel Mare Hexaimeron)
           
„Dar cine i-a dat mişcarea la început? Şi ce îl mişcă în crugul său, deşi ca fire este statornic şi nemişcat, cu adevărat neostenit, şi dătătorul şi păstrătorul vieţii, şi toate celelalte numiri pe care poeţii cu dreptate îl cântă, niciodată oprindu-se din mers sau din binefaceri? Cum se face că el e dătătorul zilei când e deasupra Pământului, şi al nopţii când e dedesubtul lui ? Sau care ar fi cuvintele mai nimerite când contemplăm soarele?” (Sfântul Grigorie de Nazianz Cuvântări)
           
„Soareleeste mărit de David pentru frumuseţea şi măreţia sa, mersul său dulce, puterea sa, frumos ca un ginere, măreţ ca un uriaş; căci, prin întinderea crugului său, el are aşa o putere încât îşi trimite deopotrivă lumina dintr-un colţ al cerului la celălalt, iar căldura nu este cu nici un chip micşorată de distanţă.” (Sfântul Grigorie de Nazianz Cuvânt la moartea Sfântului Vasile cel Mare)

„De unde sieşi aprinde soarele lumina pentru toată lumea şi pentru toate vederile, întocmai ca un corifeu al unui cor, acoperind cu strălucirea sa pe celelalte astre, mai mult ca unele dintre acestea pe altele la rândul lor? Iar dovada este: acestea strălucesc în faţa lui, iar el străluceşte mai presus de ele şi nu lasă să se cunoască nici că se ridică odată cu el frumos ca un mire, iute şi mare ca un uriaş (căci nu suport să-l slăvesc cu alte cuvinte, decât cu ale mele); atât de mare în putere, încât de la un capăt la altul al lumii el le cuprinde pe toate cu căldura lui şi nimic nu scapă de simţirea lui şi umple şi tot ochiul de lumină şi toată natura corporală de căldură, de o căldură care încălzeşte, nu care arde, graţie blândeţii temperaturii şi ordinei mişcării lui, ca şi când stă de faţă lângă toate şi le cuprinde pe toate cu o egală măsură.” (Sfântul Grigorie de Nazianz Cuvântarea a doua despre Dumnezeu)

„…întrucât [luna] se mişcă mai repede în spaţiul său de mişcare, ea străbate de douăsprezece ori orbita sa până când soarele a parcurs o singură dată drumul său. Şi iată de ce luna nu este totdeauna luminată în între­gime: din pricina desei învârtiri pe cercul său, ea nu rămâne tot timpul faţă în faţă cu soarele, căci acesta face înconjurul drumului său într-un timp mai lung…

Şi aşa cum, când soarele străluceşte deasupra pământului, umbra se întoarce pe partea de dedesubt, fiindcă forma sfericăface ca razele aruncate de soare să nu poată lumina în acelaşi timp pretutindeni, ci orice parte a pământului ar lumina soarele, îndreptat către un punct mijlociu de pe glob, pe punctul diametral opusă va fi întuneric, tot aşa o dată cu rotaţia soarelui, întunericul va alerga mereu pe partea opusă razei perpendiculare, aşa că deopotrivă spaţiul cuprins deasupra sau dedesubtul pământului, devine când luminos, când întunecat.” (Sfântul Grigorie de Nyssa Despre suflet şi înviere)

„Căci a avut loc şi o eclipsă de soare; aceasta a fost atribuită divinei puteri a lui Romulus de către mulţimea neştiutoare, ce nu ştia că ea se datora legilor statornice ale mişcării soarelui.

„Acestea le-a spus fie despre acele lucruri despre care tocmai vorbise, urmarea neamurilor, orbita soarelui, cursul râurilor, sau despre toate făpturile ce se nasc şi mor.” (Fericitul Augustin Cetatea lui Dumnezeu)

„Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt ră­sărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă.

Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el l-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu.” (Fericitul Augustin Confesiuni)

Şi viaţa oamenilor se curge zi după zi, şi în perioade de ore şi ani, şi după crugurile statornice ale soarelui, unii vin şi alţii pleacă... Şi toate cele ce au fost făcute de Dumnezeu pentru om rămân credincioase în acelaşi fel: ...Pământul însuşi rămâne statornic; că soarele îşi face drumul său desăvârşit, şi se rostogoleşte din nou pe aceleaşi tărâmuri... toate lucrează fără a se sforţa să-şi întreacă hotarele, şi fără ca ele însele să-şi calce legile poruncite.” (Sfântul Grigorie Taumaturgul Despre Ecclesiastul, 1, 2):

Cu toate acestea, noi vedem înţelepciunea Celui ce cârmuieşte universul, că mută soarele din unele părţi ale lumii în alte părţi, pentru ca nu cumva, rămânând deasupra aceloraşi părţi, să distrugă frumuseţea lumii de prea multă căldură; când îl duce în părţile de miazăzi la solstiţiul de iarnă, când îl mută la semnele care arată ziua egală cu noaptea; şi de aici îl mută iarăşi spre părţile de nord la solstiţiul de vară, încât prin mutarea lui încetul cu încetul în jurul pământu­lui se păstrează buna întocmire a văzduhului…

Să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani

Despre semne am vorbit. Când Scriptura spune «spre vremi», socot că vorbeşte despre schimbările anotimpurilor: de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă, a căror revenire regulată ne-o dă mişcarea pe care Dumnezeu a rânduit-o acestor luminători. Se face iarnă când soarele stă mai mult în părţile de miazăzi şi prelungeşte îndelung umbra nopţii peste locurile pe care noi le locuim, încât se răceşte cerul din jurul pământului, iar toţi aburii umezi strânşi în jurul nostru dau naştere la ploi mari, îngheţuri şi multă zăpadă. Când soarele se întoarce iarăşi din ţinuturile de la miazăzi şi ajunge pe la mijloc, încât să împartă egal timpul între noapte şi zi, atunci, cu cât stă mai mult în locurile cele de deasupra pământului, cu atât mai mult readuce vremea cea bună şi se face primăvară, începătoarea înfrunzirii tuturor verdeţurilor, face de reînvie cea mai mare parte dintre arbori şi tuturor vietăţilor de pe uscat şi din apă le păstrează neamul prin naşterea unora din altele. De acolo soarele o ia la goană spre solstiţiul de vară şi spre părţile de miazănoapte, când se fac cele mai lungi zile. Şi din pricină că stă cea mai multă vreme în văzduh, înfierbântă aerul de deasupra capetelor noastre, usucă tot pământul, şi prin asta ajută la creşterea seminţelor şi grăbeşte coacerea fructelor pomilor; iar când soarele este foarte arzător, face la amiază puţină umbră…Din toate acestea putem presupune cât este de mare căldura lăsată de razele soarelui în aer şi ce rezultate dă.

După vară ne vine anotimpul toamnei, care sfar­mă covârşitoarea năduşeală, micşorează puţin câte puţin căldura şi ne apropie de iarnă nevătămaţi, cu ajutorul unei temperaturi moderate; atunci soarele se întoarce din părţile de miazănoapte iarăşi spre părţile de miazăzi.
Acestea sunt rotaţiile anotimpurilor, care, fiind o urmare a mişcărilor soarelui, ne rânduiesc viaţa noastră…
Anul solar, la rândul lui, este timpul cât îl face soarele, prin mişcarea sa, întorcându-se la acelaşi semn de la care a plecat. (Sfântul Vasile Hexaimeron)

„Sau măcar să  cerceteze căldura soarelui, pentru că Dumnezeu i-a rânduit în drumul său felurite locuri şi vremi, pentru ca nu cumva zăbovind totdeauna în aceleaşi locuri, să le mistuie cu văpaia sa de fiecare zi...
Grăit-am multe, nu voiesc a grăi şi multe, ca nu cumva să socotească cineva  că propovăduim acele învăţături ale lor, pe care le înfruntăm. Şi cum am putea lăuda la bătrâneţe cele de care râdeam în pruncie? Să ne îndreptăm acum condeiul către cele ce au mai rămas spus, potrivit Scripturii:
«Să fie luminători (...) ca semne, spre a deosebi vremile, zilele şi anii». (Facere I, 15) Grăit-am despre semne, însă ce sunt vremile, dacă nu înşiruirea unor schimbări: iarnă, primăvară, vară şi toamnă? Întru aceste vremi, dar, trecerea soarelui este fie mai iute, fie mai domoală. Căci pe unele le atinge uşor cu razele sale, iar altele le aprinde cu arşiţa. Şi când soarele zăboveşte în părţile de miazăzi, la noi este iarnă. Căci atunci când soarele lipseşte mai multă vreme, pământul înţepeneşte de ger, zgribuleşte de frig şi umbrele mai lungi ale nopţii acoperă pământul, căci răstimpul nopţii este mult mai mare decât cel al zilei. De aici se face la suflarea iernii, zăpada şi ploaia se revarsă cu mai multă putere. Iar când soarele, depărtându-se de părţile de miazăzi, se întoarce pe pământ, vremea nopţii şi a zilei sunt deopotrivă şi cu cât mai mult zăboveşte în drumul său, cu atât mai vârtos aduce înapoi, puţin câte puţin, blândeţea văzduhului şi cheamă înapoi vânturile cele domoale care, încălzind toată făptura, o îndeamnă să odrăslească iarăşi viaţă... Iar când soarele, la solstiţiul de vară, se înalţă către miazănoapte, soarele dă la iveală zile mai lungi, iar nopţile le micşorează şi le scurtează. Şi astfel, cu cât mai vârtos şi mai stăruitor se însoţeşte şi se amestecă cu văzduhul, cu atât mai mult văzduhul se preface în abur şi seacă seva pământului, face seminţele să crească şi poamele sălbatice să se pârguiască în seve dulci. Atunci, pentru că este mai arzător, la miazănoapte face umbre mai mici, de vreme ce luminează dintru înălţime locul în care suntem.” (Sfântul Ambrozie Hexaimeron)

„Ce dar? Nu trebuie oare să ne minunăm şi când ne uităm la modul în care a făcut soarele? Căci cu toate că se vede ca un mic vas (Înţelepciune Sirah 43,2), totuşi are mare putere. Se arată la răsărit şi-şi trimite lumina până la apus. Psalmistul, descri­ind înălţarea sa la răsărit, zicea: „şi el ca un ginere ieşind din cămara lui.” (Psalm 18, 5)Prin aceste cuvinte David a descris strălucirea şi frumuseţea primei înfăţişări a soarelui, când se arată omenirii [pe ceruri] dimineaţa. Şi pe bună dreptate, căci la amiază, când îşi ia zborul în înălţimi, de multe ori fugim de el din pricina arşiţei. Când răsare însă, încântă pe toţi cu înfăţişarea lui de mire. Priveşte orânduirea lui, dar mai bine spus nu a lui, ci a Aceluia care i-a hotărât, prin poruncă, drumul! Vara, pentru că drumul său este mai înalt, face zilele mai mari şi dă oamenilor prilej mai mult de lucru. În timpul iernii însă, îşi micşorează drumul, şi pentru ca să nu fie mai lung timpul friguros al zilei, dar şi pentru ca să facă nopţile mai lungi şi să ajute astfel şi  la odihna oameni­lor, dar să ajute şi la rodirea celor ce se nasc din pământ. Priveşte cu câtă rânduială zilele alternează între ele: vara cresc, iar iarna se micşorează. Primăvara, însă, şi toamna îşi dăruiesc una alteia egalitatea lungimii zilelor. Nopţile iarăşi fac la fel, încât Psalmistul zice despre ele: „Ziua zilei va izbucni cuvânt şi noaptea nopţii povesteşte minte.” (Psalm 18, 2)Aproape că strigă ereticilor, care nu au urechi, şi prin ordinea lor le spune că nu este un alt Dumnezeu decât Cel care a creat, a hotărât şi a orânduit totul.” (Sfântul Chiril al Ierusalimului Cateheze)

„Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt ră­sărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă. Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el 1-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu. Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns” (Fericitul Augustin Confessiones )

„Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeiescul David: «Luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat» (Psalmul 8, 4).Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani».

Pentru aceea, prin soare se înfiinţează cele patru anotimpuri. Primul, primăvara, căci atunci a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este anotimpul când ziua este asemenea cu noaptea: primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Aceasta se întâmplă pentru că răsăritul soarelui se face de la mijlocul locului de unde răsare. Este temperată, crescătoare de sânge, caldă şi umedă. Ţine mijlocul între iarnă şi vară: este mai caldă şi mai uscată decât iarna, dar mai rece şi mai umedă decât vara. Acest timp se întinde dela 21 martie până la 24 iunie. În urmă, când răsăritul soarelui se urcă spre părţile mai de nord ale locului de unde răsare soarele, urmează anotimpul de vară, care ţine mijlocul între primăvară şi toamnă, căci are căldura primăverii şi uscăciunea toamnei. Este caldă, uscată şi creşte fierea galbenă. Acest anotimp are ziua cea mai mare, de cincisprezece ore, iar noaptea foarte mică având o durată de nouă ore. Se întinde dela 24 iunie până la 25 ale lunii septembrie. Apoi, după ce soarele se întoarce iarăşi la jumătatea locului de unde răsare, vine anotimpul de toamnă în locul celui de vară. El este cam la mijloc între frig şi căldură, între uscăciune şi umezeală, şi ţine mijlocul între anotimpul de vară şi anotimpul de iarnă, căci are dela cel de vară uscăciunea, iar dela cel de iarnă frigul. Toamna este friguroasă şi uscată şi creşte veninul cel negru. Acest anotimp are iarăşi ziua egală cu noaptea: ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Se întinde dela 25 septembrie până la 25 decembrie. Dar, când soarele se pogoară spre partea cea mai mică şi cea mai de jos, adică spre partea de miazăzi a locului de unde răsare soarele, vine anotimpul iernii. El este friguros şi umed şi ţine mijlocul între toamnă şi primăvară, căci are frigul dela anotimpul de toamnă, iar umezeala dela anotimpul de primăvară. Acest anotimp are cea mai mică zi, fiindcă este de nouă ore, şi cea mai mare noapte, pentrucă este de cincisprezece ore; ea creşte flegma; se întinde dela 25 decembrie până la 21 martie. În chipul acesta soarele face anotimpurile şi prin ele anul, şi zilele şi nopţile.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica )

„Soarele luminează toate marginile lumii;… Încât nu este aşa de trebuincioasă lumii călătoria soarelui, câtă este omului citirea Psaltirii. Că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Mai bine să înceteze soarele călătoria sa decât să înceteze citirea Psaltirii.” (Cuvânt înainte pentru puterea psalmilor şi ce este Psaltirea)

TÂLCUIREA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
LA MINUNEA LUI ISUS NAVI
Sfântul Iustin Martirul: „Acesta, după ce a fost numit Iisus (Iosua), şi după ce a primit putere de la Duhul Sfânt, a făcut ca soarele să stea pe loc.” (Dialog cu iudeul Trifon, CXIII )
„Şi iarăşi, când acest ţinut ţi s-a dat cu aşa mare arătare a puterii, încât mărturiseşti că soarele s-a oprit în cer la porunca aceluia numit Iisus (Iosua), şi nu a coborât timp de 36 de ore, ca şi celelalte minuni lucrate pentru tine cu timp şi fără timp...” (Dialog cu iudeul Trifon, CXXXII )

Sfântul Ipolit Romanul: „Şi iarăşi, când Iisus fiul lui Navi se lupta cu amoreii, când soarele se apleca spre asfinţit şi bătălia se ţinea strâns, Iisus, fiind cu grijă ca păgânii să nu scape la căderea nopţii, a strigat zicând: “să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului“ până când îi voi birui pe aceştia. Iar soarele şi luna au stat nemişcaţi, la locurile lor, astfel că ziua aceea fost de 24 de ore. (E vorba desigur de o zi lumină. Au urmat cele 8 ore ale nopţii, total 32 de ore )” (Fragmente, I, Cuvânt la Iezechia)

Tertulian: „Credem noi că Iisus fiul lui Navi, când se lupta cu amoreii, a dejunat în acea zi în care a poruncit înseşi stihiilor să stea la strajă? Soarele a “stat” în Gavaon, iar luna la Aialon; soarele şi luna “au stat cu starea (în strajă) până când poporul a nimicit pe vrăjmaşii săi, şi soarele a stat în mijlocul cerului (adică la amiază).” Mai mult, când soarele a apornit către apusul său la sfârşitul zilei, n-a mai fost o astfel de zi nici înainte şi nici după aceea în perioada aceasta (desigur (nici o zi) atât de lungă), “ca să asculte Domnul (spune scriitorul) de cuvântul omului…” – (un om care) să fim încredinţaţi că era o pereche a soarelui, stăruind la fel de multă vreme în împlinirea datoriei – o strajă mai lungă şi decât târziul.” (Despre Post, X)

Sfântul Ambrozie cel Mare: „De bună seamă el s-a învrednicit a fi un bărbat în stare să oprească curgerea râului, şi care să poată spune: “Stai soare,” şi să întârzie noaptea lungind ziua, ca să fie mărturie biruinţei sale. De ce? Iată, o binecuvântare ce nu i s-a dat lui Moise, ci doar acela singur a fost ales să conducă poporul în tărâmul făgăduinţei. Aşa om a fost, mare în minunile pe care le-a făcut cu credinţa, mare şi în biruinţele sale. Lucrările lui Moise au fost mai înalte, ale lui (Iisus al lui Navi) au adus mai mari reuşite. Fiecare din aceştia cu ajutorul harului dumnezeiesc s-au ridicat deasupra tuturor măsurilor omeneşti. Unul a poruncit mării iar celălalt cerului.” (Îndatoririle clerului, cartea II, XX, 99)

Fericitul Augustin: „Dar noi citim în dumnezeieştile cărţi că însuşi soarele s-a oprit când un bărbat sfânt, Iisus al lui Navi, a cerut aceasta lui Dumnezeu, până când bătălia pe care o începuse se va încununa cu biruinţă...
„Cine altul decât Iisus al lui Navi a despărţit apele Iordanului pentru ca poporul să treacă mai departe, şi prin rugăciunea fierbinte către Dumnezeu a oprit şi ţintuit soarele din mişcarea sa?” (Tratate, XCI, Cap. XV, 24-25, 2)
„Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…” (Confesiuni, Cartea XI, XXIII, 30)
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Luaţi aminte cât preţuieşte acest drept. Iisus al lui Navi a spus: “să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului“ şi a fost aşa. Acum să vină toată lumea, sau 2-3 lumi, sau 4, sau 10, sau 20 de lumi, şi să-i punem să spună şi să facă aceasta; şi nu vor fi în stare s-o facă. Dar prietenul lui Dumnezeu a poruncit zidirilor Prietenului său, sau L-a rugat fierbinte pe Prieten pentru robi, şi apoi a poruncit acestora. Vezi tu că aceste zidiri sunt pentru slujirea menită lor? Aceasta a fost mai mare decât [minunile] lui Moise. (Întreb) De ce? Pentru că nu e totuna să porunceşti mării sau [zidirilor] celor cereşti. Căci şi aceeea a fost cu adevărat ceva măreţ, şi chiar foarte, dar cu toate acestea nuicidecum la fel cu [cealaltă] Pentru ce? Numele lui Iosua [Iisus], a fost un tip. Pentru aceasta, şi chiar pentru acest nume, zidirea i s-a închinat. Şi atunci ce? Nu au mai fost oameni numiţi Iisus? [ba da]; dar acesta a fost numit astfel pentru faptele sale, căci se numea Osea. Deci i s-a schimbat numele: a fost o predicţie şi o proorocire. El a adus poporul în tărâmul făgăduinţei, aşa cum a făcut Iisus la cer, nu Legea; după cum n-o făcuse nici Moise [să îi ducă acolo], ci a rămas afară.” Poate că fiecare din voi ar dori să fie în stare să poruncească soarelui şi lunii… Căci el nu a spus [doar], “stai soare” dar a adăugat: “să stea soarele spre Gavaon” ca ziua să fie mai lungă? Acelaşi lucru s-a făcut în zilele lui Iezechia. Soarele s-a întors înapoi. Aceasta este şi mai minunată ca aceea, să mergi înapoi, înainte de a apuca să-ţi faci crugul.” (Omilii la Epistola către evrei, Omilia VIII)

Sf. Antim Ivireanul: „Iar să vedeţi şi alta, lucru mai minunat acestor mici. Au rămas toată zidirea uimită când Iisus al lui Navi a poruncit soarelui să stea pre cer nemişcat, până va birui pre vrăjmaşii lui; dară cu cât mai vârtos socotiţi că s-ar minuna când acelaşi Iisus ar zice soarelui, nu să stea nemişcat pre cer, ci să se pogoare din cer pre pământ.” (Didahii)
TÂLCUIREA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
LA MINUNEA PROOROCULUI IEZECHIA
Sfântul Ipolit Romanul: „Când Iezechia, regele Iudeii era încă bolnav şi plângea, a venit la el Îngerul şi i-a zis: “Am văzut lacrimile tale şi ţi-am auzit glasul. Iată, îţi mai adaug 15 ani. Şi acest semn îţi va fi de la Domnul: Iată, întorc înapoi umbra treptelor din casa tatălui tău, prin care soarele coboară, 10 trepte prin care umbra se va întoarce”, astfel încât ziua să fie de 32 de ore. Căci atunci când soarele şi-a împlinit crugul său la ceasul X (Ora 4 p.m., 16), să se întoarcă înapoi... Iar pe vremea lui Iezechia luna s-a întors de asemenea odată cu soarele, ca să nu fie nici o ciocnire între cele două stihii cereşti, prin purtarea lor una faţă de cealaltă potrivnic legii. Iar Merodah Caldeanul, regele Babilonului, fiind lovit de uimire în acel timp, căci el se îndeletnicea cu ştiinţa citirii stelelor şi măsura cu grijă mersul acestor corpuri – învăţând cauza acestuia, a trimis o scrisoare şi daruri lui Iezechia, întocmai cum cei trei crai au făcut lui Hristos.” (Fragmente, I, Cuvânt la Iezechia )
„Noi găsim în tâlcuirile celor din vechime, că acea zi avea 32 de ceasuri. Căci atunci când soarele şi-a împlinit crugul său şi a ajuns la ceasul X, iar umbra a coborât cu zece trepte în casa templului, soarele s-a întors înapoi cu 10 trepte, după cuvântul Domnului, şi astfel s-au făcut 20 de ore. Şi iarăşi, soarele şi-a împlinit mersul său propriu, după legea de obşte, şi a ajuns la asfinţit. Aşa s-au făcut 32 de ore.” (Fragmente, III, Cuvânt la Iezechia)

Fericitul Augustin: „Dar noi citim în dumnezeieştile cărţi că însuşi soarele s-a oprit când un bărbat sfânt, Iisus al lui Navi, a cerut aceasta lui Dumnezeu, până când bătălia pe care o începuse se va încununa cu biruinţă; şi chiar s-a întors, că făgăduinţa celor 15 ani adăogiţi vieţii regelui Iezechia au putut fi pecetluiţi de această măreaţă faptă. Dar aceste minuni ce s-au înfăptuit prin vrednicia acelor sfinţi bărbaţi, chiar când potrivnicii noştri le cred, ei le atribuie vrăjitoriei; astfel Virgiliu, în versurile pe care le-am adus înainte, atribuie puterii vrăjilor vorbelor: “Întoarce râurile spre izvoarele lor, şi fă stelele să-şi uite mersul lor.” (Cetatea lui Dumnezeu, XXI, 8)

Sfântul Ioan Casian: „El era bărbatul care, după ce Domnul a hotărât sfârşitul vieţii sale şi ziua morţii, a izbândit printr-o singură rugăciune să-şi lungească zilele vieţii cu 15 ani, soarele întorcându-se cu zece trepte, pe care le străbătuse deja în drumul său către asfinţit, iar prin întoarcerea sa împrăştiind acele linii pe care umbra care urma drumul său le închipuise deja, şi prin aceasta dând două zile într-una întregii lumi, printr-o minune înfricoşată potrivnică legilor statornice ale firii. Şi totuşi, după semne atât de mari şi de necrezut, după dovezi atât de uriaşe ale bunătăţii sale, auzi cum Scriptura povesteşte cum a fost nimicit de înseşi izbânzile sale.” (12 cărţi despre Instituţii, XI, 10)

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar ceea ce s-a petrecut în vremile mai târzii a fost arareori şi după ceva timp; de pildă, când soarele a stătut din drumul său şi a luat-o înapoi. Iar acest lucru se poate vedea că s-a întâmplat şi în cazul nostru. Căci chiar în timpul generaţiei noastre, în cazul celui ce i-a întrecut pe toţi în ateism, mă gândesc la Iulian, multe ciudăţenii s-au petrecut. Astfel când iudeii încercau să-şi ridice templul din Ierusalim din nou, a izbucnit un foc din temelii, şi i-a împiedicat cu totul de la aceasta.” (Omilii la Matei, Omilia IV)
„Iarăşi, proorocul Isaia a făcut ca sub domnia lui Iezechia soarele să dea înapoi zece trepte...” (Omilia la Epistola către antiohieni, Omilia X)

Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Şi acela, care nu mai nădăjduia să trăiască din cauza vorbei prooroceşti, şi-a adăugat 15 ani la viaţa sa, iar ca semn soarele s-a întors înapoi din crugul său. Iată, de dragul lui Iezechia soarele s-a întors înapoi dar pentru Hristos el s-a întunecat, fără să dea înapoi ci îndurând eclipsa, şi prin aceasta arătând deosebirea dintre ei, adică dintre Iezechia şi Iisus.” (Cateheze, II, 15)

Pentru pasaje scripturistice legate de imobilitatea Pământului accesaţi Consensul Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti asupra geocentrismului