Autor Subiect: De ce ateii îl neagă cu vehemență pe Dumnezeu?  (Citit de 2305 ori)

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
De ce ateii îl neagă cu vehemență pe Dumnezeu?
« : Octombrie 23, 2014, 12:41:04 a.m. »
Extras din http://ortodoxiatinerilor.ro/creationism-evolutionism/17749-negarea-lui-dumnezeu-de-atei

În concepția marelui istoric al religiilor Mircea Eliade, definiția cea mai completă și cea mai potrivită a ființei umane este aceea de ființă religioasă (homo religiosus), de ființă care simte nevoia de a se raporta, într-un fel sau altul, la Divinitate. De aceea, chiar și în preistorie, atunci când oamenii nu-L cunoșteau pe Adevăratul și Unicul Dumnezeu (sau, mai corect spus, Îl cunoșteau puțini dintre ei) , simțeau nevoia de a I se închina și, neputându-L găsi, idolatrizau lumea creată. Ateii... au și ei un mod de raportare la Dumnezeu, căci precum afirma un filosof modern, ignorarea, refuzul de a adresa un salut celui de lângă tine este, de fapt, o formă de comunicare (evident, una negativă), deoarece, prin acest gest, îi transmiți interlocutorului tău un mesaj - faptul că prezența lui îți este indiferentă, sau chiar te deranjează.

Cei care-L neagă pe Dumnezeu Îi transmit, prin atitudinea lor, faptul că și-ar dori ca El să nu existe, dar, în adâncul finței lor, Îi mărturisesc existența, Îi simt prezența, pentru că, în caz contrar, nu ar fi atât de vehemenți în negarea Sa. Nu are niciun sens să negi neexistența... este ilogic. Ce sens ar avea ca noi să ne consacrăm ani întregi din viață dovedirii inexistenței lui Moș Crăciun? :)) Nimeni nu ar fi dispus să facă așa ceva, pentru că neexistența lui Moș Crăciun este o certitudine.

În schimb, așa-zișii atei scriu cărți, se nevoiesc ani întregi pentru a încerca să demonstreze inexistența Divinității. De ce oare? Nu cumva motivul acestei atitudini de negare vehementă a lui Dumnezeu este tocmai o dovadă a credinței lor ascunse, nemărturisite, pe care ei încearcă s-o stingă, s-o elimine din sufletele lor. Vor să se convingă pe ei înșiși că Dumnezeu nu există pentru că, precum afirma F. M. Dostoievski, prin personajul său Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Cred că "un ateu este o persoană, care speră că Domnul nu va face nimic spre a-i tulbura necredința".

Apoi mă întreb, tot în legătură cu ateii: de ce oare se definesc prin ceea ce neagă, iar nu prin ceea ce afirmă (căci termenul "ateu" se traduce prin sintagma "fără Dumnezeu" )? De ce nu-și spun... "raționaliști", sau "moderniști" ș. a. m. d. și din ce motiv, în locul tuturor acestor denumiri, au ales-o tocmai pe aceea de "atei", arătând astfel faptul că principala lor preocupare este negarea lui Dumnezeu? Dacă acești semeni ai noștri ar avea cu adevărat convingeri trainice, pozitive, dacă și-ar fi găsit sensul existenței, s-ar defini printr-un cuvânt, care să indice ideile pe care le promovează, iar nu tocmai adevărul pe care vor să-l nege cu orice preț. Ce sens ar avea ca noi, creștinii, să ne numim... "neislamici", sau "antiezoteriști" etc? :)

Aceste denumiri ar desemna una dintre caracteristicile noastre pentru că, într-adevăr, nu aparținem religiei islamice, suntem împotriva ezoterismului etc, dar nu ne-ar defini în totalitate, nu ar defini principala noastră însușire - aceea de credincioși ai lui Hristos. De fapt, ateismul este o altă credință, opusă tuturor celorlalte religii, iar aderenții acestei noi religii Îl neagă pe Dumnezeu tocmai pentru că nu vor ca El să existe și încearcă, prin această atitudine, să-L determine pe Dumnezeu să plece din viața lor. Având o concepție pesimistă de viață și necunoscând răspunsuri pentru problemele existențiale, își stabilesc drept unică preocupare negarea convingerilor altora.

Desigur, aceasta este o opinie personală, care probabil că nu corespunde decât parțial realității, mai ales pentru că doar Dumnezeu cunoaște în totalitate sufletul fiecăruia și cauzele ce stau la baza acțiunilor noastre. De asemenea, n-aș vrea să generalizez, fiindcă există, în mod sigur, atei care-L caută pe Dumnezeu și ar dori din tot sufletul să poată crede, dar, precum scria IPS Bartolomeu Anania, ei caută o dovadă incontestabilă în favoarea credinței și, asemenea lui Toma, sunt ispitiți să exclame în privința adevărurilor revelate: "e prea frumos ca să fie adevărat!". Poate că ateii care-L caută în mod sincer pe Dumnezeu, Îl neagă tocmai pentru a-L găsi, tocmai pentru a se asigura că niciuna dintre ipotezele de care ei se tem nu este adevărată. Probabil că ateii din această categorie procedează asemenea celor care, pentru a afla răspunsul corect dintr-un test grilă, elimină pe rând toate variantele, alegând-o pe aceea, care este imposibil de contestat.

Cu toate acestea, cred că unii dintre adepții ateismului se pot încadra în definiția pe care am citat-o mai sus (o persoană, care speră ca Dumnezeu să nu-i tulbure necredința) și tocmai denumirea de "atei" demonstrează credința lor tainică în Dumnezeu pe care, probabil, nici ei n-o conștientizează. Aceste persoane, simțind în mod natural nevoia de a crede în ceva, de a se închina, cu dragoste, unei ființe perfecte și atotputernice, își creează forme de pseudoreligiozitate, arătând astfel adevărul cuvintelor psalmistului, potrivit căruia Dumnezeu "a pus în noi și gândul veșniciei", ne-a dăruit sentimentul religios. Nevoia de sacru face parte din conștiința umană, afirma Mircea Eliade și, din acest motiv, nu există nicio persoană fără religie. Cine nu a aderat la nicio religie fie se află într-o permanentă căutare (ca în cazul unora dintre teologii din istoria Bisericii noastre, precum Sf. Justin Martirul, sau Fer. Augustin), fie neagă cu înverșunare existența lui Dumnezeu și-și creează pseudoreligii, fie se încred în superstiții ilogice și anacronice, pe care nimeni nu ar trebui să le mai ia în considerare.

Astfel, orice ființă umană simte în mod natural (chiar și fără să conștientizeze acest fapt) nevoia de a crede într-o religie, de a stabili o relație personală cu Dumnezeu. Astfel, în zilele noastre, ca și în orice altă epocă istorică, religia este prezentă în viața cotidiană, fiind practicată în diverse forme. Problema este, în opinia mea, faptul că... nu toate religiile sunt adevărate, nu orice formă de credință religioasă îl poate pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Cei care neagă unica religie a mântuirii - cea creștină - aleg alte credințe și practici prin care, în concepția lor, se poate intra în legătură cu Divinitatea.

Întrebarea este dacă orice credință și practică religioasă ne poate pune în legătură cu Adevăratul Dumnezeu, Cel al credinței creștine. Potrivit adepților relativismului religios, toate religiile sunt la fel de adevărate :) au aceeași valoare, ducând către același scop: comuniunea cu Dumnezeu, Care este unic. În aparență, această ideologie este cât se poate de corectă și... democratică, dar, întrucât este inacceptabilă concepția conform căreia Dumnezeu le-ar fi putut revela oamenilor idei contradictorii (pentru că în diversele religii ale lumii există și idei contradictorii), devine foarte clar faptul că doar una dintre religiile lumii este revelată, celelalte fiind doar creații omenești, încercări ale oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu.

Din acest motiv, Domnul Iisus Hristos, știind că ucenicii Săi își pot pune întrebarea care dintre religii este cea adevărată (sau, mai corect, religia în totalitate adevărată, căci adevăruri combinate cu minciuna se găsesc în multe religii și sisteme filosofice), a răspuns, o dată pentru totdeauna, tuturor acestor pseudoprobleme: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan14,6). Domnul Hristos NU S-a autocaracterizat prin cuvintele "Eu sunt un adevăr relativ, alături de altele și o cale", ci ni S-a revelat drept "Calea, Adevărul și Viața", ceea ce înseamnă că El este Unicul Adevăr absolut, singura cale ce duce la mântuire și Viața cea adevărată.

Creștinismul, învățătura adusă în lume de către Însuși Dumnezeu întrupat este unica religie mântuitoare. Indiferent de diversitatea credințelor care au apărut și vor mai apărea în lume și în pofida celor care vor continua (ignorând evidența) să susțină că religia este inutilă sau că toate religiile sunt la fel de corecte, credința cea adevărată va exista, se va răspândi și va fi păstrată, cu ajutorul harului divin, de toți aceia, care acordă mai multă încredere cuvintelor lui Hristos, decât rațiunii omenești.

Multă bucurie!
Laura Stifter

Offline Admin

  • Administrator
  • Junior Member
  • *****
  • Mesaje postate: 20
  • Religie: Ortodox
10 motive esențiale care vor convinge și un ateu că Dumnezeu există
« Raspuns #1 : Ianuarie 05, 2017, 10:10:39 a.m. »
sursa: ortodox.md

Se spune că, dacă ești ateu, deja ai o convingere, așa că nu mai poți fi determinat să crezi în Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că preoții nu pot să găsească motivele cele mai bune care să dovedească faptul că Dumnezeu există. Le poți contrazice?

Părintele Eugen Tănăsescu de la Arhiepiscopia Tomisului  este cunoscut pentru felul în care duce cuvântul Bisericii în media. El însuși blogger și manager al postului de Radio Dobrogea, preotul a răspuns invitației echipei „Adevărul” de a găsi zece motive care justifică existența Domnului.

1. „Absolutul există deja în mine”
Primul argument este cel așa-numit al contingenței. Părintele Tănăsescu spune că el „pleacă de la observarea raportului dintre limite și infinit. În mintea mea există ideea unei ființe absolute, infinite, superioare oricărei alte ființe. Acestea sunt, practic, atributele divinității. Dacă mintea mea poate presupune acestea, înseamnă că Dumnezeu poate exista, căci nimic nu-L împiedică să existe, fiind absolut. E drept că argumentul nu demonstrează existența divinității, dar invită la cercetarea unei ipoteze, ca în știință. Prin urmare, ca să mă lămuresc, rămâne doar să Îl caut pe Dumnezeu.”

2. Totul are un început
Argumentul cauzalității pare să fie unul la fel de valid în ochii celor care se îndoiesc. El pleacă de la relația cauză-efect, crede preotul constănțean. „Chiar și știința presupune un "Big-Bang", ca un început al lumii. Această primă cauză a tuturor, inclusiv a "Big-Bangului", este divinitatea, cea care este singura capabilă să facă ceva “din nimic”, inclusiv viața. Mai mult, divinitatea nu este cauzată de nimic, Ea existând prin sine.”

3. Toată creația vorbește tăcut despre El
Părintele Eugen Tănăsescu crede că dacă ne uităm la Univers și la legăturile dintre diferitele lucruri care îl compun vom observa că există o anumită raționalitate și o frumusețe care poate fi citită printre rânduri. „Însăși faptul că totul poate fi pus în anumite ecuații, legi, teoreme, etc. i-a făcut pe oamenii de știință onești să recunoască o ordine și raționalitate a lumii. Mai nou, chiar și matematicienii susțin că Dumnezeu poate fi demonstrat matematic, deoarece El însuși este Rațiune absolută. Pe de altă parte, frumusețea lumii arată că rațiunea are ca scop înalt armonia”, spune preotul. Pe de altă parte, el recunoaște că nu toate lucrurile din lume sunt frumoase și că lumea în sine este imperfectă, dar omul are menirea să o îmbunătățească. El dă vina pe aceste imperfecțiuni ca o cauză a cataclismelor. „Imperfecțiunile nu pot distruge ceea ce e frumos. Un peisaj care încântă ochiul demonstrează că lumea este făcută pentru a ne ajuta, nu pentru a ne distruge”, spune Eugen Tănăsescu.

4. Religiozitatea există în fiecare om și în fiecare cultură
Termenul de religiozitate este înțeles de către preotul constănțean ca o tendință a omului de a se lefa de valori, de a se supune lor și a le urma. „Credința în valori există în orice om. Problema este doar la definirea acestor valori. De aceea, de-a lungul timpului, divinitatea și valorile ei au fost înțelese diferit, dar asta nu a desființat divinitatea. Până și ateismul crede că Dumnezeu nu există, iar evoluționismul darwinist presupune că religiozitatea este o achiziție culturală a omului. Ori chiar și asta înseamnă două lucruri care confirmă divinitatea: că omul a achiziționat religia de undeva (de unde oare dacă nu din descoperirea că Dumnezeu există) și că, odată achiziționată religia, ca parte a evoluției, nu mai are cum scăpa de ea, căci ar însemna involuție”, notează preotul Tănăsescu.

5. „Pentru că sunt chipul Său”
Caracteristicile omului se regăsesc în Dumnezeu, crede Eugen Tănăsescu. „Acestea sunt: rațiune, sentiment, voință, putere de a stăpâni peste lucruri, morală. Asta înseamnă că omul este o icoană a divinității, care a sădit în el aceste caracteristici. Rămâne ca omul, prin educație, să desăvârșească acest “chip”, aceste caracteristici, pentru a ajunge la “asemănarea” cu Dumnezeu.”



6. „M-a ajutat când am strigat către El”
Dacă până acum au fost prezentate argumente ale minții, preotul trece și la argumentele inimii. Din punctul său de vedere, Dumnezeu nu este ceva abstract, greu de atins. El este prezență vie și personală (Tată, Fiu și Duh Sfânt), cu care omul poate interacționa.

„De multe ori, eu însumi am avut certitudinea acelei “mâini nevăzute” care pune lucrurile într-o anumită ordine. Și, cu cât mă rog mai mult, cu atât se arată mai bine. Pentru mine, cred că mulți din cei ce susțin că Dumnezeu nu există, nu L-au văzut încă, pentru că nici nu L-au chemat sau căutat. Dimpotrivă, unii se simt chiar încurcați de existența unei autorități superioare, cum și în societate anarhiștii refuză orice regulă sau autoritate. Dar îndoiala sau opoziția nu sunt soluțiile cele mai bune pentru a-L descoperi pe Dumnezeu” , mărturisește părintele Eugen Tănăsescu.

7. El este Adevărul
Raportarea la Adevăr este, din punctul de vedere al preotului constănțean, de două tipuri: îl recunoști sau îl alegi. De aici și sintagma „nimeni nu deține adevărul absolut”. Ea nu este o afirmare a relativității, spune părintele, ci vine să demonstreze existența prin sine a adevărului. „Ori, dacă lucrurile stau așa, înseamnă că cel relativ sunt eu, poziția mea față de Adevăr. Înțelept ar fi ca să nu trăiesc în opoziție cu Adevărul. Eu însă identific Adevărul nu cu un principiu, sistem sau filosofie de viață. Acestea sunt doar efecte, emanații ale Adevărului. Adevărul trebuie să fie neapărat o persoană, capabilă să-mi transmită aceste efecte, ca eu să mi le pot însuși. De aceea, pentru mine, Adevărul este Dumnezeu, identificat mai amplu în persoana lui Hristos. Nu vă grăbiți însă să-L contestați. Mai întâi, cunoașteți-L. O să vă ia ceva timp…”.

8. Fiind iubire, a sădit morala în noi
Poate un ateu să înțeleagă că Dumnezeu îl lasă să-l aleagă? Preotul constănțean susține că tocmai asta îi place la El:
 „Nu mă forțează să cred în El.  Un Dumnezeu care convinge cu forța nu e un Dumnezeu care te iubește. . . e un dictator. Ori,  Dumnezeu îmi promite că Adevărul mă face Liber,  chiar și de mine însumi. Dacă Dumnezeu pare un dictator,  ceva nu e în regulă,  ori la mine,  ori la El. Mai degrabă la mine,  caci eu sunt mai susceptibil de înțeles greșit Iubirea.”

9. Unde este Dumnezeu când se întâmplă nenorociri?
Preotul constănțean recunoaște că argumentele prezentate până acum fac pare din domeniul speculației personale, însă crede că Dumnezeu nu este neidentifcabil. „El s-a arătat lumii. Asta demonstrează iubirea lui față de om, căci nu ne-a lăsat să orbecăim în căutare, ci a venit în întâmpinarea noastră. Iar faptul că unii au fost deranjați și au căutat să-L elimine pe nedrept nu face decât să-mi întărească convingerea că El s-a arătat nouă, făcându-se și om. Este ceea ce caracterizează creștinismul: Dumnezeu se face om, ca mine, ca pe mine să mă facă viu și veșnic, ca El.

Pentru cei care întreabă însă unde este Dumnezeu când se întâmplă nenorociri,  răspunsul meu e simplu: acolo unde L-am pus, pe Cruce. Multe nenorociri se întâmplă când dăm pe Dumnezeu la o parte, nu pentru că El e răzbunător, ci pentru că noi riscăm mult atunci când ne împotrivim Binelui” , a explicat Eugen Tănăsescu.

10. Garanția că nu ne întoarcem în neant
Ultimul argument în favoarea existenței lui Dumnezeu este legat de ce câștigă cei care cred în El. Părintele Tănăsescu este de părere că oamenii au de câștigat desăvârșirea și veșnicia.

„Chiar dacă uneori facem confuzii în privința înțelegerii și relaționării cu El, existența Lui ne definește drumul în viață.
Fără Dumnezeu, totul rămâne închis într-un cerc “strâmt și rece”.  Blaise Pascal are o grămadă de citate despre Dumnezeu. La unul simt nevoia să-l contrazic. El a spus că dacă cred că Dumnezeu există și totuși nu există, n-am pierdut nimic. Eu cred că e greșit. Căci tot Pascal a zis că Dumnezeu, fiind perfect, nu ne poate înșela. Așadar, dacă Dumnezeu nu există, am pierdut totul, inclusiv speranța și perfecțiunea. Prin urmare, fără Dumnezeu, omul devine un nimic, care vine din nimic și se duce către nicăieri. Dar să avem speranță că El există. E garanția nedispariției noastre în neantul din care am venit”,
a încheiat preotul Eugen Tănăsescu.