Autor Subiect: Despre desfrânare  (Citit de 3535 ori)

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Despre desfrânare
« : Mai 14, 2014, 03:19:11 p.m. »
Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur - Problemele Vietii

O altă mare patimă este cea a desfrânării. Desfrânarea duce deseori și la patima adulterului. Ascultați ce trebuie să facem, ca să tăiem rădăcinile răului.

Cu toții știm că la tineri pofta trupească este puternică și stăruitoare. Așadar dacă sunteți părinți, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânați pe copiii voștri cu povețe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Și atunci când vor crește, să nu amânați căsătoria lor.
Nu lăsați anii să treacă. Chiar și înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar și înainte de a se împlini profesional, îngrijiți-vă să se însoare.

Căci atunci când știe că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceți ca nunta să întârzie, așteptând să strângă bani, va deznădăjdui și va aluneca în desfrâu.
Of, banii ăștia! Pe nimeni nu interesează despre cum va dobândi copilul cumințenie, înțelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toți aleargă cu furie după bogății și averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos...

Să vă îngrijiți, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voștri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea și cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate și nepângărite. Atunci soții vor avea în viața lor de obște armonie, pace și înțelegere.
Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obișnuit să trăiască în necurăție și desfrâu, la fel va face și în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulțumit de soția lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe porcoase, la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe cere nu-mi este îngăduit să le descriu.

Ți se par dulci, tinere, desfătările femeii păcătoase? Îmi dau și eu seama de asta. O spune și Scriptura: „Din buzele femeii desfrânate picură miere” (Proverbe 5, 3). Te previn însă, să nu guști din ea, căci degrabă va deveni otravă. Ce spune iarăși Scriptura? Că această miere „până la o vreme îți îndulcește gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea și mai ascuțită decât sabia cu două tăișuri” (Proverbe 5, 3-4).

Le-am spus părinților tăi că trebuie să te conducă cât mai repede la căsătorie, deoarece au răspundere pentru păstrarea curăției tale. Dar nici tu nu ești lipsit de răspundere. Dacă te tăvălești prin păcat să nu-mi spui că de vină e vârsta ta tânără. Întrucât, dacă ar fi așa, ar trebui ca toți tinerii să facă la fel. Tu ești cel care te împingi singur în foc.

Când te duci la teatru și-ți lași ochii să se sature de lucruri necuviincioase și desfrânate, nu simți doar atunci puțină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate și îmbolditoare. Când auzi povestiri și cântece care nu au altă temă decât amorul nelegiuit, cum vei putea să-ți păstrezi curăția? Toate acestea înrobesc mintea și inima. Chiar și atunci când dormi, le vei vedea în vise, căci de obicei în închipuirile viselor nopții sunt întipărite poftele zilei.

Așadar când îți rănești sufletul cu priveliști porcoase și cuvinte și mai porcoase, fără ca mai târziu să faci ceva pentru curățarea rănilor tale, cum vei evita decăderea și atacurile celui viclean? Când ești atras de ceea ce te vatămă și nu de ceea ce îți folosește, cum îți vei păstra sănătatea?

Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o dorești și să te ții departe de cauzele păcatului. Ia spune-mi, există un lucru mai ușor decât mersul? Și totuși, și acesta devine greu, obositor și dureros pentru unii oameni grași, neantrenați și comozi. Nimic nu este greu atunci când îl vrem. Nimic nu este ușor atunci când nu-l dorim. Toate depind de noi. De faptul dacă vrem sau nu să reușim ceva.

Apostolul Pavel ne povățuiește: „Căutați pacea cu toții, și sfințenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Spunând aici „sfințenie” se referă la cumințenie. Ce înseamnă cumințenie? Să se mulțumească cineva cu soția lui legitimă și să nu meargă cu alte femei. Cine nu se mulțumește cu soția lui cade în greul păcat al adulterului. Cel ce săvârșește un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înștiințează Apostolul: „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii... nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9).

Cu totul neîndreptățit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la adulter. Dacă există atâția bărbați care, în timpul postului și rugăciunii, nu se apropie nici de soția lor, ce să spunem despre cel care vrea și femeie străină ca să-și satisfacă poftele trupești? Greu și urât păcat! De altfel tocmai de aceea Evanghelia îi îngăduie femeii să se despartă de soțul ei dacă acesta săvârșește adulter, pe când nu-i îngăduie să se despartă fără voia lui, dacă el este necredincios.

Apostolul scrie referitor la asta: „Și femeia, dacă are bărbat necredincios și el vrea să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul” (I Corinteni 7, 13). Pe de altă parte însă, „oricine-și va lăsa femeia, în afara pricinii de desfrânare, o face să săvârșească adulter” (Matei 5, 32), condamnând astfel indirect divorțul făcut din oricare altă pricină în afară de desfrâu.

Cel ce se apropie de o desfrânată devine un trup cu ea. Așadar cum îl va primi o soție credincioasă și cuminte, care este mădular al trupului lui Hristos? Cum se va uni cu cel care s-a făcut mădular al trupului unei desfrânate?

Fii cu luare-aminte și la un alt lucru care este scris în Evanghelie: femeia creștină care are un soț necredincios nu este necurată, „fiindcă bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă” (I Corinteni 7, 14). Despre desfrânată, însă, vorbește cu totul altfel: „Voi lua”, zice, „mădularele lui Hristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate?” (I Corinteni 6, 15).

În primul caz, în ciuda conviețuirii cu cel necredincios, harul lui Dumnezeu rămâne, pe când în al doilea caz harul se îndepărtează. Înfricoșător, deci, este păcatul desfrânării și încă mai înfricoșător cel al adulterului. Amândouă duc la iadul veșnic. De aceea, rogu-vă, aveți grijă să vă feriți de asemenea boală sufletească.


Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Re: Despre desfrânare
« Raspuns #1 : Mai 15, 2014, 04:49:37 p.m. »
După avva Evagrie Ponticul, desfrânarea este: dorința după felurite trupuri, iar în viziunea Sfântului Nil Ascetul, este cea mai de pe urmă rușine. Sfântul Grigorie Sinaitul, vorbind despre această patimă, o consideră ca ceva ce crește mai mult în partea poftitoare a sufletului și a trupului, deoarece plăcerea ei este amestecată întreagă în toate mădularele.

Patima curviei este începătura, împărăteasa, stăpâna și plăcerea, care cuprinde toate plăcerile, având ca soață trândăvia, care poartă ca o căruță greu de biruit pe căpeteniile lui Satan. Despre ea se spune că este una din prilejurile sau pricinile prin care au intrat patimile în noi.

Făcând referire la patima desfrânării, Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că nu în unirea trupurilor stă necurăția, ci în cugete și în intenția omului. Sfântul Ioan Damaschin, când enumeră patimile trupești, așează patima desfrânării între patimile trupului: Iar patimi trupești – spune el – sunt: iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele (zoofilia sau bestialitatea), poftele rele și toate patimile urâte și potrivnice firii

Caracterul patologic și patogen al desfrânării apare destul de evident, putând astfel să înțelegem de ce Sfinții Părinți o numesc adeseori boală și văd în ea o formă de nebunie. Bolnavă și rănită de săgeata poftei desfrânate este inima care vede pentru a se învăpăia de dorință. Tot el o numește boala cea mai rea sau scurt boală și vorbește despre mintea îmbolnăvită de loviturile ei. Sfântul Grigorie de Nyssa o numește boala plăcerii. Desfrânarea este flacără a iadului, căci plăcerea pe care o aduce păcatul este scurtă, dar durerea pe care o produce este veșnică.

Această patimă grosieră mai este definită și ca întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale. Acest lucru îl putem observa din cuvântul grecesc πορνεια (porneia), care înseamnă prostituție și prin care Sfinții Părinți au desemnat toate formele de patimă legate de sexualitate ca desfrâu, adulter, concubinaj etc.

Desfrânarea sau curvia are o lucrare pătimașă variată: ca relație trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relații exagerate fără respectarea perioadelor de post și fără finalitatea nașterii de prunci; relații contra firii între același sex; onania; privitul imaginilor necuviincioase, consimțirea cu gândul la acest păcat, crearea diferitelor scenarii mentale cu referire la desfășurarea patimii, vorbele, glumele și cuvintele ușuratice, triviale și cu dublu înțeles, care constituie aluzii la desfrânare etc.

În concluzie, putem afirma că păcatul desfrânării sau curvia este o nebunie a sexului, o funcție sexuală, o folosire anormală a acesteia, nu spre procreare, ca expresie a iubirii de ființă dintre cele două persoane, ci într-un uz pervertit, spre plăcere și satisfacție trupească personală. Curvia este un abuz de sex.

După Sfântul Ioan Casian, formele desfrânării, sunt:

- actul sexual împreunarea cu un partener;

- masturbația și scurgerea nocturnă, descrise eufemistic ca (desfrânare) fără a atinge o femeie și denumite și necurăție;

- desfrânarea în minte și în inimă.

Atunci când unirea sexuală se produce în afara contextului ei spiritual și se practică numai pentru desfătarea simțurilor, inevitabil ea îl mutilează pe om, pervertind profund ordinea firească a raportului său cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele.

Dorința exclusivă de plăcere sexuală ce caracterizează desfrânarea, pune în mișcare puterea poftitoare a omului și o îndepărtează de Dumnezeu, Care ar trebui să fie scopul ei esențial. Orbit de desfătarea simțurilor pe care i-o produce această patimă, omul se lipsește astfel de desfătarea spirituală cu bunurile cerești. Plăcerea privită ca scop în sine devine pentru om un absolut, care-L exclude pe Dumnezeu și-I ia locul, iar din această pricină se ajunge la transformarea dorinței de absolut, care înainte era îndreptată spre Dumnezeu, într-o dorință exclusiv carnală, pătimașă, impersonală ce devine o formă de autoidolatrie.

Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol. Atunci omul nu mai vede centrul ființei sale în chipul lui Dumnezeu pe care-l poartă în sine, ci în funcțiile sexuale. Într-un anume fel, el se reduce la acestea, tot așa cum cel care este stăpânit de patima lăcomiei se reduce la funcțiile sale gustative și digestive. Astfel, omul se descentrează și viețuiește înstrăinat de sine. Nefiind, așa cum se cuvine, supusă iubirii spirituale, funcția sexuală ajunge să ocupe în om un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, și înlocuiește iubirea cu pofta animalică și instinctivă.

Mai multe pe această temă se pot citi aici - Patima desfrânării și biruirea ei în viziunea spiritualității ortodoxe

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Re: Despre desfrânare
« Raspuns #2 : Mai 16, 2014, 01:31:32 p.m. »
Sfântul Maxim Mărturisitorul menționează că noi putem să ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înșine, lepădând frica de durere și pofta de plăcere. Astfel, primind în locul iubirii celei rele de noi înșine pe cea bună și spirituală, despărțită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înșine, căutând pururea să ne susținem sufletul prin Dumnezeu.

Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci odată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea și prin ele. Însă, dacă nu este stârpită încă de la începutul ei, iubirea trupească de sine, care este mai mult părută decât adevărată, dă naștere primelor patimi mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte.

Când ne referim la lăcomia pântecelui, pătimașul caută cele mai fine, mai gustoase și mai variate mâncăruri. Adăugând la mulțimea bucatelor și licoarea vinului, lacomul cade în trândăvie, pentru că o masă copioasă nu-l îndeamnă la nevoință, nu naște în el dorința de rugăciune și de meditație, ci generează gânduri de curvie, datorită trupului greoi și minții încețoșate.

Referitor la aceasta, Sfântul Isaac Sirul precizează: Iar mișcarea mădularelor de jos ale trupului, care se face fără gândurile mai ascuțite ale plăcerii necuvenite ce se mișcă cu fierbințeală și atrage sufletul fără voie la ticăloșie, se naște fără îndoială din săturarea pântecelui. Cuviosul Isaia Pustnicul, în același sens, spune: Vai nouă că, având trupul ușor lunecos spre păcat, îl ațâțăm prin săturare și moleșeală spre pofte necurate și gânduri murdare și prin ochi primim în inimile noastre săgețile celui viclean, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântați de iepe și nu ne gândim nici la demnitatea noastră cuvântătoare, nici la frica de chinurile veșnice.

Desfrânarea se înrudește foarte bine cu toate patimile, în special cu cele trupești, fiind născută de lăcomia pântecelui, mergând până la mândrie, dar și invers, pornind de la mândrie spre celelalte patimi, într-un proces reversibil, într-un cerc închis și sufocant al pierzării. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur când spune:… la temelia curviei se află mândria. Adam când a vrut să fie la fel ca Dumnezeu și și-a arătat această dorință prin faptă și-a pierdut simțirea duhovnicească a neprihănirii, a căzut la simțirea trupească a poftei de femeie și prin această poftă s-a alăturat dobitoacelor celor neînțelegătoare și s-a asemănat lor.

Omul stăpânit de demonul trândăviei, poate avea poluții și în stare de veghe, aceasta datorându-se totalei abandonări a luptei împotriva patimii. Când scurgerea este provocată, atunci acea persoană se depărtează de la Sfânta Împărtășanie, iar în restul cazurilor se analizează minuțios pricinile care au dus la poluții. Pe parcursul zilei nu trebuie să cugetăm la nălucirile din timpul somnului de noapte, căci intenția demonilor este și aceasta de a ne pângări cât suntem treji cu cele din vremea nopții.

O formă a desfrânării este lucrarea ei în cadrul unirii dintre cele două sexe, fie că este vorba despre o legătură de acest gen înainte sau în afara căsătoriei, fie în cadrul familiei, și aceasta când unirea dintre cei doi soți nu respectă o disciplină duhovnicească, prin această disciplină înțelegându-se perioadele de post rânduite de Biserică, dar și scopul esențial - o expresie a iubirii mult mai adânci decât o atracție trupească - iubirea duhovnicească, și un mod de concretizare a acestei iubiri prin nașterea și creșterea copiilor.

Înainte și în afara căsătoriei, cele care lovesc grav viața intimă sunt auto-erotismul (masturbarea), căsătoria de probă sau concubinajul, iar în cadrul familiei, căutarea exclusivă a plăcerii erotice, nerespectarea scopului sau a finalității conjugale sau abuzul de sex, nerespectarea unei discipline trupești și conjugale, deviații și comportamente bizare, patologice, pervertite, culminând în crima premeditată a avortului, adulterul sau infidelitatea și divorțul, care sunt moarte sufletească și încălcare gravă a caracterelor căsătoriei: unitatea și indestructibilitatea.

Desfrânarea îl face să trăiască pe cel în care s-a încuibat, într-o lume a fantasmelor, într-un univers ireal, căzut pradă delirului și forțelor demonice. Însă, persoanele unite prin iubire se dăruiesc una celeilalte și se primesc în schimb una pe cealaltă, căci iubirea este dăruire liberă de sine și deschidere spre celălalt. În această comuniune, fiecare dintre ele își îmbogățește și își împlinește întreaga ființă, în toate laturile ei și în toate aspirațiile ei; iubirea este înflăcărată de har și țintește să dobândească Împărăția, și sporind în spiritualizare, îl înalță pe om la infinitul dumnezeiesc.

Cu totul dimpotrivă, desfrânarea vădește o iubire egoistă de sine. Ea îl mărginește pe om la sinele egoist și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă. Iar ce dobândește este privit ca împlinirea propriei dorințe, iar nu ca dar al celuilalt; pătimașul și-l însușește pe celălalt care nu este decât un simplu obiect al patimii sale. Desfrânarea îl întemnițează astfel pe om în propriul eu, sau mai precis în lumea mărginită și închisă a sexualității sale trupești, a instinctelor și a fantasmelor, izolându-l cu totul de universurile infinite ale iubirii și spiritului.

Mai multe pe această temă se pot citi aici - Patima desfrânării și biruirea ei în viziunea spiritualității ortodoxe