Autor Subiect: Despre cunoastere si ignoranta  (Citit de 4899 ori)

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Despre cunoastere si ignoranta
« : Decembrie 11, 2012, 01:27:41 a.m. »
Oamenii se socotesc raționali însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească raționali. (Antonie cel Mare)

Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceștia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

Cel ce urmărește viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu grijește de virtuțile sufletului, căci acestea sunt bogăția și hrana sa veșnică. De cele vremelnice se împărtășește numai pe cât se poate, după cum dă și voiește Dumnezeu, folosindu-se cu mulțumire și bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrănește numai trupul; cunoștința lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)

Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea și în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles și preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existența numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)

Mintea vede toate, chiar și cele din Ceruri. Și nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat. (Antonie cel Mare)

Cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deșartă, care caută să măsoare cerul și pământul, mărimea soarelui și depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se ostenește în deșert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, ostenește în zadar, ca și cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputință oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)

Necunoștința lui Dumnezeu este o nesimțire și nebunie a sufletului, căci răul se naște din neștiință, iar binele, care mântuiește sufletul, din cunoștința lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie și cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuți. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, amețit de necunoștința lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ți se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)

Ochiul privește cele văzute, iar mintea înțelege cele nevăzute căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu și-a luminat inima sa și vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)

Precum trupul fără suflet este mort, așa și sufletul fără puterea minții este nelucrător și nu poate moșteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă și de cercetare și nu așteaptă să o facă aceasta judecătorul. El știe că-și poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)

Sufletul cu adevărat rațional văzând fericirea celor răi și bunătatea celor nevrednici nu se smintește, dorindu-și fericirea lor în viața aceasta, cum fac oamenii nesocotiți. El cunoaște lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieții cu vremelnicia ei și judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

Omului credincios și celui ce vrea să înțeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L și vezi, privește podoaba și pronia tuturor celor ce au fost făcute și a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Și toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)

Cel ce a dobândit cunoștință și culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deșarte, care îi înfățișează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoștință să ne supunem voioși ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ținta noastră: că toate le facem pentru cunoștința lui. (Evagrie Ponticul)

Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupești, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoștința celor inteligibile și să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)

Cunoștința este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înțelegere a minții, pentru contemplarea cunoștinței dumnezeiești. (Evagrie Ponticul)

Nu zice: Nu știu ce se cuvine și deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le știi că sunt bune, ți s-ar descoperi pe urmă și celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ți folosește să cunoști cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci cunoștința îngâmfă, îndemnând la nelucrare, iar dragostea zidește, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)

Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte și nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deșert cu simpla lor înțelegere. (Marcu Ascetul)

Definiția cunoștinței: a te uita pe tine când te gândești la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

Atât înțelepciunea, cât și cunoștința, cât și celelalte daruri dumnezeiești sunt ale unuia și aceluiași Duh Sfânt. Dar fiecare din ele își are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înțelepciune, altuia cunoștința întru același Duh, mărturisește Apostolul. Cunoștința leagă pe om de Dumnezeu prin experiență, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viața monahală sunt luminați de ea în simțirea lor, dar la cuvinte dumnezeiești nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoștință și înțelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăși lucrarea cunoștinței, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obișnuiește să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoștința o aduce rugăciunea și liniștea multă, când lipsesc cu desăvârșire grijile; iar înțelepciunea o aduce meditarea fără slavă deșartă a cuvintelor Duhului, și mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)

Extrase din Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârsirii

Offline PlatonP

  • Full Member
  • ***
  • Mesaje postate: 73
  • Religie: Ortodox
Re: Despre cunoastere si ignoranta
« Raspuns #1 : Decembrie 11, 2012, 12:29:00 p.m. »
Cuvinte de grâu curat, aur duhovnicesc adevărat!

Simple și pătrunzătoare, spre deosebire de încâlcelile psihologiei seculare. Greutatea începe în aplicarea lor, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu se pot multe!

Offline Constantin_ox

  • Junior Member
  • **
  • Mesaje postate: 21
  • Religie: Ortodox
Re: Despre cunoastere si ignoranta
« Raspuns #2 : Decembrie 13, 2012, 01:12:17 a.m. »
Doamne ajută!

Mai întâi de toate țin să felicit inițiatorii acestui forum, cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă forumuri arhicumoscute ca fiind ortodoxe lasă mult de dorit, în multe privințe. Relativizarea, acest corn al vrăjmașului mântuirii neamului omenesc, a reușit oarecum să-și facă prezența din ce în ce mai asiduu în acest spațiu. Amestecul înțelepciunii trupești, căzute, așijderea se infiltrează obraznic cu pretenții de amvon în spațiul unde este chemată la ascultare, spre înțelepțire și sfințire... . Nu insit pe detalii care, desigur, nu fac subiectul direct al acestei pagini; de altfel cunoașteți frățiile voastre cu mult mai multe în această privință. Urez atât adminului cât și mebrilor frați și surori de aici (și nu doar...) să ținem cont în toate câte le facem, pe cât ne e cu putință, de preaprețiosul îndemn al Sfântului Antonie cel Mare:

Citat
"A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le!

Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna.
Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi
si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba
.

Acestea trei pazeste-le si te vei mantui." (Cuvântul 5)

***
On-topic, atașez aici un extras din interviul realizat de radio Trinitas ÎPS Hierotheos Vlachos, unul dintre puținii de astăzi care discern cu putere între surogatul așa-zis științific numit "psihoterapie" și adevărata terapie sufletească. Deși s-a instituit o oarece modă între ortodocși a fi abordate și acestea subiecte, ceea ce nu e deloc rău, mulți dintre autorii de pe piață tratează mai mult laic decât teologic aceste chestiuni ce țin, în fine și la coadă, de taina intimă a sufletului și prin urmare de doar cei cărora li s-a dat această putere de vindecare, cu harul lui Dumnezeu și nu vreun "har" lumesc (care el însuși are nevoie de vindecare...). Precum știm, termenul psiho-terapie se traduce astfel - vindecarea sufletului. Aceasta există de două mii de ani în Biserica Vindecătorului și doar depărtarea noastră de așezământul cel cu toate-cele-trebuincioase a făcut să nu observăm aceasta... . Dar să las în continuare cuvântul luminatului ierarh să ne limpezească prin simple-i cuvinte ce este psihoterapia și cine și cum lucrează vindecare cu adevărat, iar nu inchipuit (notă: mi-am permis două trei inserțiuni, între paranteze, ca și n.mea, deoarece cuvântul Vlădicăi are un caracter oral, rândurile de mai jos fiind transcrierea unui interviu):

Citat
"Reporter- Înaltpreasfinția Voastră, în spațiul ortodox românesc sunteți cunoscut în special prin scrierile pe care le-ați dedicat unui concept, nu neapărat nou, dar să-l numim psihoterapia ortodoxă. Dacă vreți să ne spuneți câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă psihoterapia ortodoxă.

IPS Hierotheos Vlachos - Ce să vă spun, cred că este prima carte care s-a tradus în limba română. De aceea sunt cunoscut în special pentru aceasta. Această carte "Psihoterapia Ortodoxă" și "O noapte în pustia Muntelui Athos" sunt cele mai cunoscute cărți ale mele din spațiul românesc.

Ceea ce noi numim psihoterapie ortodoxă este tradiția isihastă [în sensul dinamic al acesteia, activitatea, nevoința isihastă - n.mea], este tradiția neptică, este tradiția pe care o găsim în viața Părinților Bisericii. Așa cum, spre exemplu, a înfățișat-o Sfântul Paisie Velicicovski. Este tradiția isihastă prin care omul se vindecă, își vindecă sufletul de patimi. Desigur, Hristos este Cel Care îl tămăduiește pe om, Biserica este spitalul duhovnicesc în care are loc această vindecare, preoții sunt doctorii duhovnicești, care tămăduiesc prin Sfintele Taine și prin viața de nevoință [a celui ce dorește vindecarea - n.mea]. Nu am adus ceva nou, ci pur și simplu am înfățișat această idee, isihasmul și cum îl putem trăi noi în zilele noastre. Sfânta Scriptură și textele liturgice vorbesc permanent de faptul că Hristos este tămăduitorul și vindecătorul sufletelor noastre. În întreaga teologie a Bisericii, rostul Lui este să-l vindece pe om de gândurile care îl chinuie, de dorințe, de patimi. Canoanele Bisericii nu sunt o listă de pedepse, ci sunt medicamente prin care omul se vindecă.

Spre exemplu, ultimul canon al Sinodului al V - lea - al VI - lea Ecumenic prezintă această lucrare vindecătoare a Bisericii. Prin urmare nu am prezentat ceva nou, ci pur și simplu am arătat care este adevăratul scop, adevărata lucrare a Bisericii. Occidentul a uitat această tradiție isihastă, neptică și tocmai de aceea a ajuns să născocească psihoterapia, psihologia umanistă, adică, vreau să spun că în Occident creștinismul a ajuns, pe de o parte la raționalism, la scolasticism, iar pe de altă parte în viața practică (a ajuns) la moralism și a lăsat neatins tot spațiul lăuntric al inimii. Freud și ceilalți au încercat să acopere acest gol. La noi, în Biserica Ortodoxă, nu există acest gol. Noi avem "Filocalia", avem întreaga tradiție isihastă. De aceea și părintele Ioannis Romandis spunea foarte răspicat: "Dacă Hristos s-ar fi arătat lumii în secolul al XX-lea, nu L-am fi înțeles nici din punct de vedere religios, nici filosofic".

Lucrarea Lui nu am fi înteles-o nici filosofic, nici religios, nici social, ci am fi înțeles-o ca pe o lucrare psihoterapeutică, psihiatrică și mai ales că Biserica este un spital care îi vindecă pe oameni. Acesta este răspunsul: Biserica trebuie văzută ca și instituție și ca spital duhovnicesc și nu ca pe o organizație religioasă și socială. Biserica înțeleasă ca spital duhovnicesc este răspunsul la toate aceste probleme și angoase ale omului modern. Există o diferență între religie și Biserică. Spre exemplu, Biserica încearcă să fie conformă cu sentimentele omului și transferă, îndrumă, orientează speranța spre cealaltă viață. Biserica ortodoxă are două elemente care sunt foarte importante pentru epoca noastră. Mai întâi este dimensiunea familiei - Biserica este o familie foarte mare. Avem părintele [în sens de "mamă" și "tată" - n-mea], care este, spre exemplu, episcopul, preotii și apoi îi avem pe creștini, care sunt frații noștri duhovnicești.

Parohia este o comunitate și are o viață de familie. Avem masă comună și mâncăm (împreună), rugăciune comună și închinare comună, trăim viața de obște în fapt. Și al doilea element este: spital care vindecă. Aceste două dimensiuni, cea de familie și cea de spital care vindecă aduc răspunsuri la problemele lumii de azi..."

extras din Interviu cu Înaltpreasfințitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie

Nădăjduiesc să ne fie de folos aceste cuvinte;
Doamne ajută!

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Ortodoxia și teologia nu sunt filozofie
« Raspuns #3 : Decembrie 13, 2012, 02:56:41 a.m. »
Cuvântul nous are felurite accepții în învățătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenția cea mai înaltă. Se mai numește și energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu rațiunea (logos).

O credință își dovedește autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă tămăduiește, este o credință adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică și științei medicale. Doctorul adevărat este acela care știe cum să tămăduiască și aduce vindecarea; șarlatanul nu poate aduce vindecare. La fel este și cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei ortodoxe atât de cea latină, cât și de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii. Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; și nici teologia nu este filozofie.

Teologia nu este filozofie

- Știți, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o mulțime de cărți despre aceste lucruri și am văzut că creștinismul a avut multă legătură cu filozofia și a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca și alți Sfinți Părinți - a dezvoltat și mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit că, în învățătura Părinților Capadocieni, persoana nu este un atribut al existenței, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă sieși, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană și personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice.
Deci cum puteți spune că teologia ortodoxă nu este și filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptățită. Aș vrea să spun că îmi place mult convorbirea noastră și mai ales felul în care se desfășoară. De obicei țipăm, ne enervăm, ne supărăm și nu putem sta de vorbă calm și serios; însă aici nu se întâmplă așa. Trebuie să dau câteva explicații și să aduc unele clarificări necesare asupra poziției mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, și de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înțeleg atunci când spun că ortodoxia și teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul și în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au și alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părinții Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. Inseamnă că ei nu teologhisesc în chip raționalist, ci în felul în care teologhiseau Sfinții Apostoli, care erau pescari, însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevărați teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie și teologie. Filozofia este odrasla rațiunii omenești - adică rațiunea și silogismele definesc expresia și formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curățite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi rațiunea o formulează.

Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia și în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: „Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pre cel tare și pre cea tare... pre judecător și pre prooroc și pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc și prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevestește cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experiența sa practică". Și continuă spunând că una este speculația și altceva proorocia. Proorocul vorbește în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul își folosește inteligența. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc și gânditor, „cât este de mare deosebirea între înțelepciunea omenească și harul dumnezeiesc", în graiul Sfintei Scripturi, proorocul și teologul sunt una. Se vădește deci că este o deosebire uriașă între un teolog și un filozof, prin urmare și între teologie și filozofie (n.adm. si stiinta!). Deși au studiat filozofia (n.adm. si stiinta) vremii lor, Părinții Bisericii au urmat totuși o metodă diferită spre a dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici și ortodocși a fost și încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfățișa problemele de credință, pe când Sfinții Părinți au folosit Descoperirea Dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiții au existat întotdeauna. O tradiție era filozofică, întemeiată pe rațiune, fiind înfățișată de toți ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiție era isihastă, iar Sfinții Părinți se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în același timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînțeles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbește despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică același Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ și ca Sfântul Duh în viața Bisericii, însă în acest fel desființa modul de existență personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfinții Părinți aveau descoperirea și experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar și treimic. Ei și-au exprimat experiența păstrând termenii folosiți de eretici, după ce mai întâi i-au curățat și le-au dat alt conținut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputința gândirii de a-L cuprinde și a-L înfățișa pe Dumnezeu.

Această teologie apofatică este „Golgota" și „crucea" cunoașterii omenești, dar și a rațiunii umane. Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul și întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărțit, dar neîmpărțibil... El este unit în chip împărțibil". Și apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărțirea, cât și unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie același lucru: „Monada mișcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic și înțeleasă intelectual ? Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totuși ea nu poate fi înțeleasă intelectual. Incă o dată Părinții au dat de rușine judecata omenească și au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică și exprimarea apofatică.

Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: „Pre Dumnezeu este cu neputință a-L tâlcui și încă mai cu neputință a-L gândi". După o astfel de afirmație, cum ar mai fi cu putință omului să-L exprime și să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculații dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învață că nu putem face speculații dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toți Sfinții Părinți critică filozofia vremii lor și o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie și deplânge timpul pierdut cu dobândirea înțelepciunii lumești.

Ceea ce ați pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfinții Părinți l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas și, firește, cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Insă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputința filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă poziție privilegiată. Sfinții Părinți - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfățișau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viață. Și nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credinței, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credința.

Primii creștini știau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, și Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezența Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus și astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au susținut că Dumnezeul Care se înfățișează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior. Spre a respinge învățăturile eretice, monarhienii au ajuns să susțină că nu există Dumnezeu superior sau inferior: Dumnezeu este unul, o singură ființă și un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor monarhieni care au formulat o astfel de învățătură întemeiată pe propria judecată, Sfinții Părinți au spus că Dumnezeu este o ființă și trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia.

Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, așa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moraliști etc.
Erau Părinți ai Bisericii, adevărați păstori, care păstoreau în chip teologic și teologhiseau pastoral.

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa , pag 12-14

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Ortodoxie și psihologie
« Raspuns #4 : Decembrie 13, 2012, 03:49:22 a.m. »
- Cred că este rândul meu să întreb, spuse Constantin, care pe vremuri se ocupase mult de psihologie. Nu m-am ocupat de teologie sau de filozofie, dar am avut mult de-a face cu psihologia. La început, când ați pomenit că creștinismul este o știință a vindecării și un tratament care vindecă sufletul omului, am fost entuziasmat. V-am urmărit cu mult interes, deoarece cred că astfel creștinismul, și mai ales Ortodoxia, îl poate ajuta pe omul zilelor noastre. Astăzi psihologia și psihiatria s-au dezvoltat extrem de mult, căci s-a dovedit că omul suferă de boli psihice. Am fost însă uimit să aud că, așa cum nu erau filozofi, Părinții nu erau nici psihologi. Aș vrea deci să vă argumentați poziția.

- Nu cred că este prea greu de susținut acest punct de vedere. Subiectul este foarte simplu. Sfinții Părinți erau Sfinți. Sfințenia nu are un înțeles moral, ci ontologic. Se numesc Sfinți „datorită Celui Sfânt de Care se împărtășesc". Dumnezeul cel Sfânt dăruiește oamenilor energia Sa cea necreată și îi sfințește. El sălășluiește cu adevărat în om prin har și astfel omul se face sălaș al Sfântului Dumnezeu Treimic, templu viu al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împarte oamenii în trei categorii. Oamenii trupești sunt cei lipsiți de Sfântul Duh, cei care trăiesc potrivnic firii. Oamenii sufletești sunt și ei oameni trupești, neavând nici ei pe Duhul Sfânt, dar trăind potrivit firii, adică au virtuți, însă virtuțile firești. Ei sunt oameni buni, milostivi, înfrânați, cu dragoste firească etc.

Totuși nu sunt Sfinți, căci nu s-au făcut sălașuri ale Duhului Sfânt. Prin urmare, nu pot ajunge la părtășia cu îndumnezeitoarea energie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot lucrul nostru păcat este". Oamenii duhovnicești sunt cei care lucrează îndemnați de Duhul Sfânt, „prin înfiere și prin cunoaștere și contemplare". Apostolul Pavel spune răspicat: „Iar omul cel sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui și nu le poate înțelege, căci duhovnicește se judecă. Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă" (1 Cor. 2, 14-15).

Psihologia este o știință modernă, un vlăstar al creștinismului apusean. În marea lor pustiire și lipsă de speranță, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindcă „Bisericile" din Apus au pierdut predania isihastă a Bisericii. Însă în învățătura patristică se spun o mulțime de lucruri despre suflet, despre boala și tratarea lui. Noi, ortodocșii, nu suntem copleșiți de descoperirea și progresul psihologiei. Monahii care au purces la tămăduirea sufletului știu foarte bine cum se înfățișează patimile, cum lucrează diavolul și cum pătrunde în inimă harul lui Dumnezeu. În cartea mea Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă există un capitol anume despre acest subiect pe care îl analizează. Deosebirea între psihologie și tămăduirea ortodoxă a sufletului - sau mai curând între psihoterapia umanistă și cea ortodoxă - este și ea scoasă în evidență. Aș putea să subliniez aici punctele principale.

În psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcție a trupului. Din această pricină vorbim despre o psihologie fără suflet. În psihologia contemporană sufletul nu are conținut ontologic. Iar când psihologia vorbește despre îmbolnăvirea sufletului, înțelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experiențe traumatice din viața sa de până atunci. Insă în teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minții.

De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului; pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de unirea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu și de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentrice este clar diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe. De altfel, psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile cele create și cele necreate - cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării sau posesiunii - și nici nu acceptă lucrările harului necreat. Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existența diavolului și neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu.

- A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârnește însă confuzie ? Au folosit Părinții termenul acesta ?

- În toate scrierile patristice se vorbește de tămăduirea sufletului. Fie că spunem tămăduirea sufletului, fie psihoterapie, este unul și același lucru. Problema este să vedem dacă Părinții vorbesc despre tămăduirea sufletului; și, în continuare, care este antropologia și soteriologia Părinților. Aici se află adevărul. Oricum, faptul că așezăm după psihoterapie cuvântul ortodoxă nu face decât să o diferențieze de altă psihoterapie.

- Vreți să spuneți că negați cu desăvârșire părerile psihologiei contemporane ? Nu sunt ele de nici un folos ? Punând întrebarea, mă gândesc la un psiholog care pretinde că dacă Părinții ar trăi astăzi, ar folosi de bună seamă principiile psihologiei contemporane. Care este părerea dumneavoastră ?

- Mai întâi, trebuie să subliniez ceea ce am spus mai înainte: descoperirea psihologiei, care a avut loc în Apus, a fost rezultatul deznădejdii omului occidental, datorate lepădării și disprețuirii întregii predanii trezvitoare a Bisericii. Pentru omul occidental, care se înstrăinase de tradiția isihasttrezvitoare, psihologia a fost o minunăție. Nu este însă și cazul ortodoxului. Dacă Părinții ar fi trăit astăzi, s-ar fi uimit de minunarea omului față de aceste teorii. La fel ca și nevoitorii contemporani, Părinții care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meșteșugurile diavolului și manifestările „omului celui vechi", ca și energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci, pentru cel care primește cunoașterea desăvârșită, o cunoaștere mediocră este prea puțin însemnată. Pe cât de mare este deosebirea între înțelepciunea omenească și înțelepciunea dumnezeiască, la fel de mare este și deosebirea între psihoterapia omenească și cea ortodoxă.

Când omul trăiește și experiază dragostea dumnezeiască, ce este desăvârșirea dragostei, „putere unificatoare și cuprinzătoare", „răpire a minții", „beție a duhului", „dor pătrunzător și neîndurat" și o stare de „flămânzire", cum oare își va abate privirea spre dragostea trupească și necurată, care este un idol și o cădere a dragostei? Părinții din zilele noastre - a căror viață înfățișează întreaga experiență a Bisericii - socotesc și ei ca aproape nesemnificative așa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei contemporane.

Acum, revenind la întrebare: Dacă Părinții ar fi trăit astăzi, ar fi acceptat interpretările psihologiei fără a le cerceta, așa cum au făcut cu filozofia ? Să lămurim întâi câteva lucruri. Întâi de toate, Părinți există și astăzi; întâlnind asemenea Părinți, mi-am dat seama de reținerile lor față de psihologie. În orice caz, Părinții nu au trăit numai în trecut, ci există și azi. În al doilea rând, Părinții, la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei înșiși cunoaștere desăvârșită, mai aveau oare nevoie de cunoașterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, cărora le-au dat înțeles nou și ontologie. Aproape sigur că la fel ar fi făcut și cu psihologia.

Sfântul Grigorie Palama îl critică pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vieții duhovnicești. Mulți alți Părinți au avut aceeași atitudine. Noi nu încercăm să pătrundem în așanumitul subconștient pe cont propriu, cu ajutorul rațiunii, căci aceasta poate duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atrași în autoanalize istovitoare, încercăm să ținem poruncile lui Hristos în viața noastră. Încercând să ținem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile sale se dezvăluie. Urmează apoi strădania vindecării de patimi. În paralel, încercăm să ne păstrăm mintea fără mândrie și fără de vicleșug și astfel ea ajunge să deosebească gândul bun de cel de la diavolul. Ne străduim întru trezvie și astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii; ea adună gândurile dumezeiești în vistieria ținerii de minte, lepădând în același timp pe „cele întunecate și drăcești". Și, în această atmosferă, adevărata pocăință se face lucrătoare.

Desigur, prin iconomie acceptăm unele păreri ale psihologiei și psihoterapiei contemporane, în două situații. Primul caz cuprinde oamenii al căror sistem nervos a fost vătămat din felurite pricini - suprasolicitare psihică sau mintală - și care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legătură cu Biserica și cu tainele ei. Cred că aceștia pot fi ajutați de psihologia și psihoterapia modernă, astfel încât să nu ajungă într-o stare irecuperabilă. Psihologia poate acționa ca un calmant care să le aducă ușurare în înspăimântătoarea temniță a deznădejdii în care se află.

Mai sunt și oameni care se spovedesc, sunt legați de un duhovnic, dar acesta nu are tăria și cunoașterea vieții duhovnicești spre a-i ajuta. Căci nu trebuie să ne ascundem de realitate. Din nefericire, indiferența oamenilor față de spovedanie și nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc meșteșugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe mulți oameni să ajungă la psihiatru, însă, repet, omul este zidit după chipul lui Dumnezeu și trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Aceasta este, pot spune, ținta finală și entelehia mistică a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită și omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-și împlinește rostul său adânc pe pământ, adică părtășia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase și psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie și o căutare tragică.

Noi nu căutăm doar echilibrul psihologic, ci și împlinirea vieții. Nu dorim doar să ne sporim simțămintele religioase, ci să dobândim plinătatea vieții - pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care tâlcuiește Biserica Ortodoxă tămăduirea sufletului, vom fi în stare să înțelegem deosebirea între psihoterapia antropocentrică și cea teocentrică. Deci subiectul nu este închis, ci rămâne deschis discuțiilor ulterioare.

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa , pag 14-16

Offline Constantin_ox

  • Junior Member
  • **
  • Mesaje postate: 21
  • Religie: Ortodox
Re: Despre cunoastere si ignoranta
« Raspuns #5 : Decembrie 13, 2012, 04:05:27 a.m. »
(...)
Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul și în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au și alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părinții Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. Înseamnă că ei nu teologhisesc în chip raționalist, ci în felul în care teologhiseau Sfinții Apostoli, care erau pescari, însă atunci când au primit Duhul Sfânt s-au dovedit a fi adevărați teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie și teologie. Filozofia este odrasla rațiunii omenești - adică rațiunea și silogismele definesc expresia și formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curățite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi rațiunea o formulează.

(...) Se vădește deci că este o deosebire uriașă între un teolog și un filozof, prin urmare și între teologie și filozofie. Deși au studiat filozofia vremii lor, Părinții Bisericii au urmat totuși o metodă diferită spre a dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

(...)Toți Sfinții Părinți critică filozofia vremii lor și o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie și deplânge timpul pierdut cu dobândirea înțelepciunii lumești.

(...) Nu erau filozofi, așa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moraliști etc.
Erau Părinți ai Bisericii, adevărați păstori, care păstoreau în chip teologic și teologhiseau pastoral..."

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa


Pe scurt, au folosit termenii științei vremii lor nu pentru a acredita știința în chestiuni ce nu țineau de puterea ei limitată (cum ar fi astăzi, să spunem, terapia sufletului, Facerea lumii..., dacă vreți chiar și filantropia, care nu e totuna cu milostenia etc...), ci pentru a face cunoscute realitățile cele mai presus de lume și, implicit, de știință și posibilitățile ei. Și, într-un fel aparte, și pentru a-i aduce la Dumnezeu pe chiar oamenii de știință, vorbindu-le pe limba lor. Nu au negat valoarea vocabularului științific, cel mai înalt cu putință născut din inteligența trupească, însă au arătat, fără echivoc, ca fiind deșartă și neputincioasă această inteligență în problematici ce țin exclusiv de cele mai presus de lume. 

În fond, care ar mai fi raționamentul nu doar a Revelației dumnezeiești, pentru care și-au dat viața mulțime mare de Patriarhi, Profeți, Drepți etc, ci mai cu seamă care ar fi raționamentul însăși Întrupării și a Jertfei Fiului lui Dumnezeu (care până astăzi nu contenește a primeni întreaga lume); de ce să mai fi trimis Tatăl pe Fiul, pentru mântuirea neamului omenesc, dacă toate cele de sus ar fi fost la îndemâna celor de jos?...


_____________________________________________________________
Citat
"Binecuvânta-voi pre Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea, Aliluia!"

Offline PlatonP

  • Full Member
  • ***
  • Mesaje postate: 73
  • Religie: Ortodox
La preot sau la psiholog?
« Raspuns #6 : Decembrie 13, 2012, 09:39:19 a.m. »
Iată în legătură cu cele discutate mai sus și o părere competentă a Părintelui Rafail Noica aici:

“- Daca am o problema, spuneti-mi, va rog, la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

- Parintele Rafail: Eu as zice: bineinteles ca ar trebui la un preot. Dar observ cu multa, multa durere un lucru in lumea noastra: se intampla din ce in ce mai des ca noi preotii nu gasim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l intelege, de a-l invia.

...Deci in Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia ca stiinta asta a psihologiei este si ea un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista si exista o para-Biserica, o para-preotie ca sa-i zicem asa – nu vreau sa-i zic pseudo, desi ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poti duce si la care poti descarca toate si poti spune toate si stii ca n-o sa fi judecat si din motive profesionale acela, in principiu, iti tine taina spovedaniei. Parinti, preoti! Asta este prerogativa noastra! Noi trebuie sa putem nu numai sa inlocuim pe psiholog, dar si sa depasim peste orice asteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui.

...Va spun si lucrul asta: psihologia, care din cate stiu eu a inceput cu domnul Freud si a continuat cu domnul Jung, a facut multe rele pentru om. Dar iarasi daca va uitati dintr-un punct de vedere istoric pana si acolo omul se cauta, isi cauta adevarata sa fiinta si va spun sunt multi psihologi care gasesc si descopera niste adevaruri, dar daca va uitati bine adevarurile erau cunoscute candva in Biserica si nu le mai traim si spre rusinea noastra nu le mai aplicam.


Offline LgMihail

  • Junior Member
  • **
  • Mesaje postate: 49
  • Religie: Ortodox
Re: Despre cunoastere si ignoranta
« Raspuns #7 : Decembrie 14, 2012, 06:14:02 p.m. »
Nu prea am ce completa pe acest topic. Tin sa multumesc lui neica_nimeni pentru extrasele de la inceput, ale Sf. Antonie cel Mare.
Apoi tin sa-l imbratisez duhovniceste (...electronic...) pe noul venit, Constantin_ox si sa subscriu la cele spuse de Pr. Rafail Noica (dar si la celelalte cuvinte folositoare de mai sus, pe care nu le-am mai citit pana acum).

Poate voi veni cu ceva completari, dar personal sunt prea putin pus la punct cu aceste amanunte.