Autor Subiect: Pericolul relativizarii in Ortodoxia contemporana  (Citit de 2659 ori)

Offline Admin

  • Administrator
  • Junior Member
  • *****
  • Mesaje postate: 20
  • Religie: Ortodox
Pericolul relativizarii in Ortodoxia contemporana
« : Decembrie 05, 2012, 01:36:26 p.m. »
Am descoperit pe un anumit blog un eseu cu titlul "Relativ si Absolut". Vi-l redau intocmai:

"Se întâmplă că astăzi știința a devenit măsura impusă, idealizată, pentru religie. Știința a devenit un fel de Index al Vaticanului, ce-și permite să catalogheze și să anuleze aspecte sau înțelesuri religioase după bunul (sau mai bine zis răul) plac.

Nimic nou sub soare când ne referim la creștinism! Astfel de prigonitori și cenzori au existat pe tot parcursul istoriei care ne leagă de Învierea Domnului. Problema apare atunci când creștinii noștri  devin torționarii  de mâine, adepți ai unui amalgam de ortodoxisme (rămase fără substanță, fără valoare) și raționamente științifico-ateiste. Vom omite latura religioasă a științei moderne, preferând axarea pe o cu totul altă latură: relativitatea.

Aș prefera să spun relativizarea , aceasta fiind consecința acestui intrus  ideologic. Știința, astăzi, postulează relativ; aspectul acesta este esențial. Relativizarea conduce pe o pantă abruptă, abisală, direct în ceea ce aș dori să numesc nihilism științific: negarea existenței însăși prin echivalarea originii ei cu valoarea 0 (zero). Acest zero  originar, ce ne paște la un moment dat în cadrul dispariției universului, nu este decât frontiera dublă care ne arată că însăși ceea ce există echivalează cu 0 (e o logică primară care ne îndeamnă să credem că între 0 și 0 nu poate fi ceva… prea considerabil).

Religia în schimb joacă un joc de-a absolutul. Tot ce afirmă creștinismul trebuie să aibă valoare absolută. Însăși perioada de inexistență a unui om este absolută și preștiută de Dumnezeu, iar vocația și localizarea omului post-mortem este, de asemenea, absolută. Între aceste granițe  se impune o adevărată și neîngrădită libertate.

Jocul acesta al creștinului de-a absolutul  se arată cu slavă și nespusă măiestrie în jocul ascetului cu firea, jocul sfântului cu legile firii, jocul martirului cu legile vieții, jocul Creatorului cu legile logicii (și ale rațiunii) și jocul Mântuitorului cu legile morții, toate spre Înviere – miza și biruința, jack-potul  cel mare!

Relativitatea unei vieți laice, încoronate  de ateism, surprind un joc tenebros, înspăimântător… Se joacă patimile, se joacă bolile, se joacă suferința, se joacă deznădejdea, ura, disperarea, agonia, frica, lașitatea, meschinăria, minciuna, se joacă moartea… acest bal mascat al dracilor… iar jucăria?! Omul însuși devine jucăria lor, după legile lor! Legi pe care le studiază cu atenție, pe care le iubește și le păzește, pe care le venerează, pe care încearcă să le impună aproapelui și pe care încearcă forțat să le prefacă în absolute; toate acestea într-o teorie a relativismului și relativității.

Dar cum înțelegem noi absolutul? Îl înțelegem? Ce este de fapt pus în pericol de către relativism?

Hristos-Dumnezeu S-a prezentat pe Sine astfel: Eu sunt Cel ce sunt!  (Ieșire 3,14). Iar întrupat S-a definit  în acest chip: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața  (Ioan 14, 6). Mă cutremur îndrăznind… încercând să tâlcuiesc…

Poruncile și predaniile Mântuitorului sunt vii, nu seci. Odată împlinite, urmate, ele devin Calea care duce la Adevăr. Adevărul este absolutul, culmea poruncilor, adică împlinirea lor; să nu zic certitudinea supremă, ci să zic credința supremă! Când ești deplin întru Adevăr, adică deplin împlinești poruncile lui Hristos, te-ai mutat din moarte la viață  (Ioan 5, 24). Când călătorești, cu Hristos ești, căci Însuși este Calea. Când te unești cu Adevărul, cu El te unești. Când în sfârșit te strămuți de la moarte la Viață, atunci înțelegi cuvântul Eu sunt Cel ce sunt . Atunci și tu ești!

Toate acestea sunt absolute, culminând una în alta nici una nu e mai prejos, căci toate (și Calea și Adevărul și Viața) una sunt, Însuși Dumnezeu. Cum altfel să exprimi mai adevărat și mai curat ideea vie de Absolut?

Absolutul este ceva  de neatins, de necuprins, de neînțeles, ș.a.m.d. Singur Dumnezeu-Tatăl este izvorul și esența absolutului, dând ființare unui absolut Treimic. Fiul din Tatăl, iar Duhul tot din Tatăl, dar toate Una! Așa ceva nu poți delimita cu anii, nu poți pătrunde cu rațiunea, nu poți cuprinde cu spațiul. Toate acestea finite sunt valențe umane, relative. Nu le poți amesteca! Totuși, pentru a nu ajunge la o erezie deistă, afirm că Dumnezeu a absolutizat și creația Sa.

Ceva ființează ca absolut atâta timp cât este desăvârșit. Ce este desăvârșirea? Împlinirea creației în voia Creatorului. Mai mult nu există, iar mai puțin este insuficient, nedesăvârșit. Dumnezeu prin porunca Gurii Sale celei preasfinte a poruncit creației să fie. Spre exemplu, în ziua a treia, Dumnezeu poruncește vegetației să fie, iar porunca Sa poartă un anumit tipar (include și un cum să fie ), un anumit proiect. Iarba a împlinit voia Domnului și s-a desăvârșit pe dată! Știm aceasta tot de la Dumnezeu: Și a văzut Dumnezeu că este bine  (Facere 1,12). Apoi, zice, a fost seară și a fost dimineață . Dumnezeu și-a lăsat acest răstimp ca să cerce  creația și s-o admire totodată, să se vădească puterea voii Sale întru ascultarea creației – iar ele au stat întru desăvârșire și stau și astăzi, împlinind cuvântul Creatorului: să fie!

Din toată creația, însă, singur omul era nedesăvârșit și la vremea încercării a căzut. El a fost opera de căpătâi, cununa creației și rege din dar. Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră  și a făcut om după chipul Său. În voia sa liberă, omul primise porunca asemănării (ca țintă), pe care a știut a o împlini  prin neascultare!

În omul căzut s-a născut atunci pofta , ca manifestare vădită a neîmplinirii, nedesăvârșirii sale. Ce însemnă asemănarea cu Dumnezeu pentru om, acest nivel absolut al său? Cuvântul acesta: să fie! . Cum Dumnezeu este Cel ce este, așa și omul să fie. De asta în predica de pe multe, Hristos ne reactualizează această perspectivă: Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este  (Matei 5, 48). Și ca dovadă a acestei intenții divine stă însăși realitatea contrară și imediată căderii: omul primește moartea!

Pofta aceasta a desăvârșirii și moartea ca teroare produc în om o cumplită și îndoită frângere. În golul rămas se toarnă patimi, timp în care omul încearcă să-l umple în acest chip, să-l plinească. Rezultatul este unul de proporțiile căderii adamice: golul (ruptura) se adâncește într-un pseudo-absolut (îl putem numi abis ). Omul disperă și încearcă să atenueze agonia, să panseze rana: soluția de urgență  și care în mod părut funcționează este relativizarea absolutului. Astfel îi pare că scapă de rană. Negând-o, începe s-o uite… E ca un fel de anestezic, ba mai mult – ca o paralizie! Dar asta nu oprește rana, ci te împiedică desăvârșit s-o mai poți vindeca! Treptat orice simțire (conștiință) dispare și vorba poetului rămâne un noian de disperare .

Adam a fost răscumpărat. Hristos a plinit rana lui și l-a tras în Ceruri. Dar iată că un alt Adam  (în sensul de om neîmplinit și căzut) se plimbă liber prin Eden (Biserica de pe Pământ). Unit cu șarpele, vechiul Adam” de astăzi devorează pomii cunoașterii, îi smulge din rădăcini și nu se sfiește să-i planteze chiar invers. Relativizează cu patima lui întreg absolutul!

Să nu fie!"

Titlul Topicului de fata face obiectul unei scrieri ceva mai ample pentru care eseul prezentat poate juca rol de prefata.
As prefera totusi ca mai intai sa dezbatem problema in duhul teologic si filosofic (mai putin stiintific) sugerat de articol.

1. Cum vedeti incercarea aceasta de apropiere dintre stiinta si religie?
2. Nu sesizati ca in cadrul acestui dialog, stiinta este cea care "comanda"?
3. Considerati ca postulatele apusenilor din vremea noastra sunt infailibile, Sfintii Parinti neputand fi sub nici o forma suficienti sau chiar superiori?
4. De ce niciodata in Rasarit nu a existat o asa manifestare rationalista ca astazi? (aceasta fiind varianta apuseana pentru teologie)

Desigur, pot exista multe intrebari. Acestea 4 ar fi esentiale.

Doamne-ajuta!

Offline LgMihail

  • Junior Member
  • **
  • Mesaje postate: 49
  • Religie: Ortodox
Re: Pericolul relativizarii in Ortodoxia contemporana
« Raspuns #1 : Decembrie 09, 2012, 02:13:06 p.m. »
1. Periculoasa, in masura in care stiinta - ca procedeu de studiu - este inferioara calitativ teologiei desi aparent mai exacta.
Teologia are la baza revelatia, clasificata in: naturala si supranaturala. Revelatia supranaturala este net superioara celei naturale, venind prin prooroci (indirect) sau direct prin Iisus Hristos. De fapt, revelatia naturala nu se poate determina exact decat prin prisma revelatiei supranaturale, care ii devine margine a adevarului. Ceea ce trece de revelatie reprezinta neadevar. Realitatea este insa alta: de la umanism incoace, "inteleptii acestui veac" au cautat o metoda de obtinere a cunoasterii care sa depinda de voia si de puterea mintii(ratiunii), intrucat revelatia este ceva de necontrolat de catre om. In acest fel religia il prezenta pe om ca fiind supus, inferior rational decat Creatorul, pe cand umanistii (si mai tarziu iluministii) anticlericali doreau sa rastoarne acest sistem, chiar daca asta ar fi presupus rasturnarea lui Dumnezeu Insusi. Cu adevarat luciferica mandrie. Astfel stiinta este produsul unei minti bolnave de inselare, pe cand teologia reprezinta cunoasterea venita de la Dumnezeu si supusa voii Sale (El fiind Cel ce stie CE, CAT si CUM trebuie sa cunoastem). Cea din urma (teologia) este de fapt cea dintai, sigura si incontestabila. Deci, dialogul stiinta-religie presupune coborarea teologului la studiul celor desarte, impreuna cu cei mandri si vicleni - ori "pe scaunul hulitorilor n-am sezut" zice Psalmistul David.

2. Stiinta a ajuns sa comande lumea. Pamantul "se invarte" dupa stiinta, iar omul de stiinta a devenit un semi-Creator, adaugand dimensiuni, scotand legi, teoretizand fantasmagoric si reducand totul la dimensiunea materiala (singura accesibila mintii lui). Teologia are perspective mult mai inalte, vesnice. Cand stiinta convinge teologia sa-si lepde perspectivele si sa se coboare intr-acest dialog, atunci puterea pe care Dumnezeu i-o permite satanei trebuie sa fie una mare, in acest veac.

3. Conform punctul 1., consider ca postulatele apusenilor (aici referindu-ne la oamenii de stiinta atei, evrei, masoni, catolici, s.a.m.d. - adica neortodocsi) sunt incerte, nesigure si la un pas de erezie, ba uneori chiar in adancul ereziei. Consider ca oricand - din ascultare - omul poate spune: "Asa au crezut Parintii Bisericii, iar acestia faceau minuni si vorbeau cu Dumnezeu! Asa cred si eu! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!". Dar trebuie mai intai sa vrea. Parintele Serafim Rose spunea: "Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puțin încătușată de „opinia publică”, spre a începe să vezi măreția lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrise în Cartea Facerii. Sfinții Părinți – mințile cele mai „sofisticate” și mai „științifice” ale vremii lor – pot fi descuietorii minților noastre încuiate."

4. Teologia rasariteana a fost una duhovnicasca, apofatica. Cu cat te uiti mai mult la Dumnezeu, cu atat te pierzi mai mult (rational vorbind) si incetezi sa mai gandesti, ci doar contemplezi maretia Sa. Gasim in epistolele Sfantului Iosif Isihastul (Gheron Iosif) aceste stari de contemplatie la care ajungeau Sfintii cand cadeau in extaz. De acolo ne invatau pe noi, nu din telescoape si calcule matematice. Apofatismul te invata ca nu exista termeni suficient de cuprinzatori spre a-L descrie pe Dumnezeu, pe cand apusenii si-au propus sa-I faca portretul pana in cele mai mici detalii. Rezultatul: L-au anihilat ca persoana aproape complet, facandu-L un fel de concept... O nebunie totala! Aici apare deismul, de la catolici! Si pe langa deismul iluministilor, toate aceste manifestari rationaliste fundamental (teologic) gresite. Asta este dimensiunea si realitatea teologica a ateismului stiintific: teologia gresita a apusenilor.


Concluzie: Avem nevoie de acele minti descatusate de Sfintii Parinti, despre care s-a incumetat Parintele Serafim Rose sa vorbeasca.

Varahiil

  • Vizitator
Re: Pericolul relativizarii in Ortodoxia contemporana
« Raspuns #2 : Decembrie 13, 2012, 07:30:35 p.m. »
Se pare ca apusenii au pierdut din vedere esenta, si se incurca in detalii...  :)
Din momentul in care a fost acceptata prima greseala dogmatica, restul a venit de la sine, ca un tavalug. Eroare peste eroare, iar rezultatul... il vedem. Cand te indepartezi de adevarata sursa a Cunoasterii, de adevarata Intelepciune, ramane... stiinta.