Autor Subiect: Despre cunoastere si ignoranta (Citit de 9049 ori)

neica_nimeni · « : Decembrie 11, 2012, 01:27:41 a.m. »

Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali. (Antonie cel Mare)

Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)

Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)

Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)

Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)

Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)

Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)

Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)

Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)

Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)

Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)

Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti. (Evagrie Ponticul)

Nu zice: Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci cunoştinţa îngâmfă, îndemnând la nelucrare, iar dragostea zideşte, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)

Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)

Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)

Extrase din Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârsirii

PlatonP · « **Raspuns #1 :** Decembrie 11, 2012, 12:29:00 p.m. »

Cuvinte de grâu curat, aur duhovnicesc adevărat!

Simple şi pătrunzătoare, spre deosebire de încâlcelile psihologiei seculare. Greutatea începe în aplicarea lor, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu se pot multe!

Constantin_ox · « **Raspuns #2 :** Decembrie 13, 2012, 01:12:17 a.m. »

Doamne ajută!

Mai întâi de toate ţin să felicit iniţiatorii acestui forum, cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă forumuri arhicumoscute ca fiind ortodoxe lasă mult de dorit, în multe privinţe. Relativizarea, acest corn al vrăjmaşului mântuirii neamului omenesc, a reuşit oarecum să-şi facă prezenţa din ce în ce mai asiduu în acest spaţiu. Amestecul înţelepciunii trupeşti, căzute, aşijderea se infiltrează obraznic cu pretenţii de amvon în spaţiul unde este chemată la ascultare, spre înţelepţire şi sfinţire... . Nu insit pe detalii care, desigur, nu fac subiectul direct al acestei pagini; de altfel cunoaşteţi frăţiile voastre cu mult mai multe în această privinţă. Urez atât adminului cât şi mebrilor fraţi şi surori de aici (şi nu doar...) să ţinem cont în toate câte le facem, pe cât ne e cu putinţă, de preapreţiosul îndemn al Sfântului Antonie cel Mare:

Citat

"A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le!

Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna.
Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi
si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba.

Acestea trei pazeste-le si te vei mantui." (Cuvântul 5)

***
On-topic, ataşez aici un extras din interviul realizat de radio Trinitas ÎPS Hierotheos Vlachos, unul dintre puţinii de astăzi care discern cu putere între surogatul aşa-zis ştiinţific numit "psihoterapie" şi adevărata terapie sufletească. Deşi s-a instituit o oarece modă între ortodocşi a fi abordate şi acestea subiecte, ceea ce nu e deloc rău, mulţi dintre autorii de pe piaţă tratează mai mult laic decât teologic aceste chestiuni ce ţin, în fine şi la coadă, de taina intimă a sufletului şi prin urmare de doar cei cărora li s-a dat această putere de vindecare, cu harul lui Dumnezeu şi nu vreun "har" lumesc (care el însuşi are nevoie de vindecare...). Precum ştim, termenul psiho-terapie se traduce astfel - vindecarea sufletului. Aceasta există de două mii de ani în Biserica Vindecătorului şi doar depărtarea noastră de aşezământul cel cu toate-cele-trebuincioase a făcut să nu observăm aceasta... . Dar să las în continuare cuvântul luminatului ierarh să ne limpezească prin simple-i cuvinte ce este psihoterapia şi cine şi cum lucrează vindecare cu adevărat, iar nu inchipuit (notă: mi-am permis două trei inserţiuni, între paranteze, ca şi n.mea, deoarece cuvântul Vlădicăi are un caracter oral, rândurile de mai jos fiind transcrierea unui interviu):

Citat

"Reporter- Înaltpreasfinţia Voastră, în spaţiul ortodox românesc sunteţi cunoscut în special prin scrierile pe care le-aţi dedicat unui concept, nu neapărat nou, dar să-l numim psihoterapia ortodoxă. Dacă vreţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă psihoterapia ortodoxă.

IPS Hierotheos Vlachos - Ce să vă spun, cred că este prima carte care s-a tradus în limba română. De aceea sunt cunoscut în special pentru aceasta. Această carte "Psihoterapia Ortodoxă" şi "O noapte în pustia Muntelui Athos" sunt cele mai cunoscute cărţi ale mele din spaţiul românesc.

Ceea ce noi numim psihoterapie ortodoxă este tradiţia isihastă [în sensul dinamic al acesteia, activitatea, nevoinţa isihastă - n.mea], este tradiţia neptică, este tradiţia pe care o găsim în viaţa Părinţilor Bisericii. Aşa cum, spre exemplu, a înfăţişat-o Sfântul Paisie Velicicovski. Este tradiţia isihastă prin care omul se vindecă, îşi vindecă sufletul de patimi. Desigur, Hristos este Cel Care îl tămăduieşte pe om, Biserica este spitalul duhovnicesc în care are loc această vindecare, preoţii sunt doctorii duhovniceşti, care tămăduiesc prin Sfintele Taine şi prin viaţa de nevoinţă [a celui ce doreşte vindecarea - n.mea]. Nu am adus ceva nou, ci pur şi simplu am înfăţişat această idee, isihasmul şi cum îl putem trăi noi în zilele noastre. Sfânta Scriptură şi textele liturgice vorbesc permanent de faptul că Hristos este tămăduitorul şi vindecătorul sufletelor noastre. În întreaga teologie a Bisericii, rostul Lui este să-l vindece pe om de gândurile care îl chinuie, de dorinţe, de patimi. Canoanele Bisericii nu sunt o listă de pedepse, ci sunt medicamente prin care omul se vindecă.

Spre exemplu, ultimul canon al Sinodului al V - lea - al VI - lea Ecumenic prezintă această lucrare vindecătoare a Bisericii. Prin urmare nu am prezentat ceva nou, ci pur şi simplu am arătat care este adevăratul scop, adevărata lucrare a Bisericii. Occidentul a uitat această tradiţie isihastă, neptică şi tocmai de aceea a ajuns să născocească psihoterapia, psihologia umanistă, adică, vreau să spun că în Occident creştinismul a ajuns, pe de o parte la raţionalism, la scolasticism, iar pe de altă parte în viaţa practică (a ajuns) la moralism şi a lăsat neatins tot spaţiul lăuntric al inimii. Freud şi ceilalţi au încercat să acopere acest gol. La noi, în Biserica Ortodoxă, nu există acest gol. Noi avem "Filocalia", avem întreaga tradiţie isihastă. De aceea şi părintele Ioannis Romandis spunea foarte răspicat: "Dacă Hristos s-ar fi arătat lumii în secolul al XX-lea, nu L-am fi înţeles nici din punct de vedere religios, nici filosofic".

Lucrarea Lui nu am fi înteles-o nici filosofic, nici religios, nici social, ci am fi înţeles-o ca pe o lucrare psihoterapeutică, psihiatrică şi mai ales că Biserica este un spital care îi vindecă pe oameni. Acesta este răspunsul: Biserica trebuie văzută ca şi instituţie şi ca spital duhovnicesc şi nu ca pe o organizaţie religioasă şi socială. Biserica înţeleasă ca spital duhovnicesc este răspunsul la toate aceste probleme şi angoase ale omului modern. Există o diferenţă între religie şi Biserică. Spre exemplu, Biserica încearcă să fie conformă cu sentimentele omului şi transferă, îndrumă, orientează speranţa spre cealaltă viaţă. Biserica ortodoxă are două elemente care sunt foarte importante pentru epoca noastră. Mai întâi este dimensiunea familiei - Biserica este o familie foarte mare. Avem părintele [în sens de "mamă" şi "tată" - n-mea], care este, spre exemplu, episcopul, preotii şi apoi îi avem pe creştini, care sunt fraţii noştri duhovniceşti.

Parohia este o comunitate şi are o viaţă de familie. Avem masă comună şi mâncăm (împreună), rugăciune comună şi închinare comună, trăim viaţa de obşte în fapt. Şi al doilea element este: spital care vindecă. Aceste două dimensiuni, cea de familie şi cea de spital care vindecă aduc răspunsuri la problemele lumii de azi..."

extras din Interviu cu Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Nădăjduiesc să ne fie de folos aceste cuvinte;
Doamne ajută!

neica_nimeni · « **Raspuns #3 :** Decembrie 13, 2012, 02:56:41 a.m. »

Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos).

O credinţă îşi dovedeşte autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă tămăduieşte, este o credinţă adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică şi ştiinţei medicale. Doctorul adevărat este acela care ştie cum să tămăduiască şi aduce vindecarea; şarlatanul nu poate aduce vindecare. La fel este şi cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei ortodoxe atât de cea latină, cât şi de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii. Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; şi nici teologia nu este filozofie.

Teologia nu este filozofie

- Ştiţi, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o mulţime de cărţi despre aceste lucruri şi am văzut că creştinismul a avut multă legătură cu filozofia şi a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca şi alţi Sfinţi Părinţi - a dezvoltat şi mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit că, în învăţătura Părinţilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existenţei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă sieşi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană şi personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice.
Deci cum puteţi spune că teologia ortodoxă nu este şi filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptăţită. Aş vrea să spun că îmi place mult convorbirea noastră şi mai ales felul în care se desfăşoară. De obicei ţipăm, ne enervăm, ne supărăm şi nu putem sta de vorbă calm şi serios; însă aici nu se întâmplă aşa. Trebuie să dau câteva explicaţii şi să aduc unele clarificări necesare asupra poziţiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, şi de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înţeleg atunci când spun că ortodoxia şi teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul şi în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au şi alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părinţii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. Inseamnă că ei nu teologhisesc în chip raţionalist, ci în felul în care teologhiseau Sfinţii Apostoli, care erau pescari, însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevăraţi teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii omeneşti - adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează.

Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia şi în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: „Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare... pre judecător şi pre prooroc şi pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc şi prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteşte cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienţa sa practică". Şi continuă spunând că una este speculaţia şi altceva proorocia. Proorocul vorbeşte în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îşi foloseşte inteligenţa. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc şi gânditor, „cât este de mare deosebirea între înţelepciunea omenească şi harul dumnezeiesc", în graiul Sfintei Scripturi, proorocul şi teologul sunt una. Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie (n.adm. si stiinta!). Deşi au studiat filozofia (n.adm. si stiinta) vremii lor, Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici şi ortodocşi a fost şi încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfăţişa problemele de credinţă, pe când Sfinţii Părinţi au folosit Descoperirea Dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiţii au existat întotdeauna. O tradiţie era filozofică, întemeiată pe raţiune, fiind înfăţişată de toţi ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiţie era isihastă, iar Sfinţii Părinţi se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelaşi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînţeles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeşte despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ şi ca Sfântul Duh în viaţa Bisericii, însă în acest fel desfiinţa modul de existenţă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfinţii Părinţi aveau descoperirea şi experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar şi treimic. Ei şi-au exprimat experienţa păstrând termenii folosiţi de eretici, după ce mai întâi i-au curăţat şi le-au dat alt conţinut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinţa gândirii de a-L cuprinde şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu.

Această teologie apofatică este „Golgota" şi „crucea" cunoaşterii omeneşti, dar şi a raţiunii umane. Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul şi întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neîmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic şi înţeleasă intelectual ? Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totuşi ea nu poate fi înţeleasă intelectual. Incă o dată Părinţii au dat de ruşine judecata omenească şi au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică şi exprimarea apofatică.

Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: „Pre Dumnezeu este cu neputinţă a-L tâlcui şi încă mai cu neputinţă a-L gândi". După o astfel de afirmaţie, cum ar mai fi cu putinţă omului să-L exprime şi să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculaţii dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învaţă că nu putem face speculaţii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toţi Sfinţii Părinţi critică filozofia vremii lor şi o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie şi deplânge timpul pierdut cu dobândirea înţelepciunii lumeşti.

Ceea ce aţi pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfinţii Părinţi l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas şi, fireşte, cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Insă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinţa filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă poziţie privilegiată. Sfinţii Părinţi - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfăţişau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viaţă. Şi nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credinţei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinţa.

Primii creştini ştiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, şi Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenţa Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus şi astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au susţinut că Dumnezeul Care se înfăţişează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior. Spre a respinge învăţăturile eretice, monarhienii au ajuns să susţină că nu există Dumnezeu superior sau inferior: Dumnezeu este unul, o singură fiinţă şi un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor monarhieni care au formulat o astfel de învăţătură întemeiată pe propria judecată, Sfinţii Părinţi au spus că Dumnezeu este o fiinţă şi trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia.

Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, aşa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralişti etc.
Erau Părinţi ai Bisericii, adevăraţi păstori, care păstoreau în chip teologic şi teologhiseau pastoral.

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa , pag 12-14

neica_nimeni · « **Raspuns #4 :** Decembrie 13, 2012, 03:49:22 a.m. »

- Cred că este rândul meu să întreb, spuse Constantin, care pe vremuri se ocupase mult de psihologie. Nu m-am ocupat de teologie sau de filozofie, dar am avut mult de-a face cu psihologia. La început, când aţi pomenit că creştinismul este o ştiinţă a vindecării şi un tratament care vindecă sufletul omului, am fost entuziasmat. V-am urmărit cu mult interes, deoarece cred că astfel creştinismul, şi mai ales Ortodoxia, îl poate ajuta pe omul zilelor noastre. Astăzi psihologia şi psihiatria s-au dezvoltat extrem de mult, căci s-a dovedit că omul suferă de boli psihice. Am fost însă uimit să aud că, aşa cum nu erau filozofi, Părinţii nu erau nici psihologi. Aş vrea deci să vă argumentaţi poziţia.

- Nu cred că este prea greu de susţinut acest punct de vedere. Subiectul este foarte simplu. Sfinţii Părinţi erau Sfinţi. Sfinţenia nu are un înţeles moral, ci ontologic. Se numesc Sfinţi „datorită Celui Sfânt de Care se împărtăşesc". Dumnezeul cel Sfânt dăruieşte oamenilor energia Sa cea necreată şi îi sfinţeşte. El sălăşluieşte cu adevărat în om prin har şi astfel omul se face sălaş al Sfântului Dumnezeu Treimic, templu viu al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împarte oamenii în trei categorii. Oamenii trupeşti sunt cei lipsiţi de Sfântul Duh, cei care trăiesc potrivnic firii. Oamenii sufleteşti sunt şi ei oameni trupeşti, neavând nici ei pe Duhul Sfânt, dar trăind potrivit firii, adică au virtuţi, însă virtuţile fireşti. Ei sunt oameni buni, milostivi, înfrânaţi, cu dragoste firească etc.

Totuşi nu sunt Sfinţi, căci nu s-au făcut sălaşuri ale Duhului Sfânt. Prin urmare, nu pot ajunge la părtăşia cu îndumnezeitoarea energie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot lucrul nostru păcat este". Oamenii duhovniceşti sunt cei care lucrează îndemnaţi de Duhul Sfânt, „prin înfiere şi prin cunoaştere şi contemplare". Apostolul Pavel spune răspicat: „Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui şi nu le poate înţelege, căci duhovniceşte se judecă. Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă" (1 Cor. 2, 14-15).

Psihologia este o ştiinţă modernă, un vlăstar al creştinismului apusean. În marea lor pustiire şi lipsă de speranţă, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindcă „Bisericile" din Apus au pierdut predania isihastă a Bisericii. Însă în învăţătura patristică se spun o mulţime de lucruri despre suflet, despre boala şi tratarea lui. Noi, ortodocşii, nu suntem copleşiţi de descoperirea şi progresul psihologiei. Monahii care au purces la tămăduirea sufletului ştiu foarte bine cum se înfăţişează patimile, cum lucrează diavolul şi cum pătrunde în inimă harul lui Dumnezeu. În cartea mea Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă există un capitol anume despre acest subiect pe care îl analizează. Deosebirea între psihologie şi tămăduirea ortodoxă a sufletului - sau mai curând între psihoterapia umanistă şi cea ortodoxă - este şi ea scoasă în evidenţă. Aş putea să subliniez aici punctele principale.

În psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcţie a trupului. Din această pricină vorbim despre o psihologie fără suflet. În psihologia contemporană sufletul nu are conţinut ontologic. Iar când psihologia vorbeşte despre îmbolnăvirea sufletului, înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci. Insă în teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minţii.

De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului; pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de unirea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu şi de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentrice este clar diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe. De altfel, psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile cele create şi cele necreate - cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării sau posesiunii - şi nici nu acceptă lucrările harului necreat. Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existenţa diavolului şi neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu.

- A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârneşte însă confuzie ? Au folosit Părinţii termenul acesta ?

- În toate scrierile patristice se vorbeşte de tămăduirea sufletului. Fie că spunem tămăduirea sufletului, fie psihoterapie, este unul şi acelaşi lucru. Problema este să vedem dacă Părinţii vorbesc despre tămăduirea sufletului; şi, în continuare, care este antropologia şi soteriologia Părinţilor. Aici se află adevărul. Oricum, faptul că aşezăm după psihoterapie cuvântul ortodoxă nu face decât să o diferenţieze de altă psihoterapie.

- Vreţi să spuneţi că negaţi cu desăvârşire părerile psihologiei contemporane ? Nu sunt ele de nici un folos ? Punând întrebarea, mă gândesc la un psiholog care pretinde că dacă Părinţii ar trăi astăzi, ar folosi de bună seamă principiile psihologiei contemporane. Care este părerea dumneavoastră ?

- Mai întâi, trebuie să subliniez ceea ce am spus mai înainte: descoperirea psihologiei, care a avut loc în Apus, a fost rezultatul deznădejdii omului occidental, datorate lepădării şi dispreţuirii întregii predanii trezvitoare a Bisericii. Pentru omul occidental, care se înstrăinase de tradiţia isihasttrezvitoare, psihologia a fost o minunăţie. Nu este însă şi cazul ortodoxului. Dacă Părinţii ar fi trăit astăzi, s-ar fi uimit de minunarea omului faţă de aceste teorii. La fel ca şi nevoitorii contemporani, Părinţii care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meşteşugurile diavolului şi manifestările „omului celui vechi", ca şi energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci, pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată. Pe cât de mare este deosebirea între înţelepciunea omenească şi înţelepciunea dumnezeiască, la fel de mare este şi deosebirea între psihoterapia omenească şi cea ortodoxă.

Când omul trăieşte şi experiază dragostea dumnezeiască, ce este desăvârşirea dragostei, „putere unificatoare şi cuprinzătoare", „răpire a minţii", „beţie a duhului", „dor pătrunzător şi neîndurat" şi o stare de „flămânzire", cum oare îşi va abate privirea spre dragostea trupească şi necurată, care este un idol şi o cădere a dragostei? Părinţii din zilele noastre - a căror viaţă înfăţişează întreaga experienţă a Bisericii - socotesc şi ei ca aproape nesemnificative aşa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei contemporane.

Acum, revenind la întrebare: Dacă Părinţii ar fi trăit astăzi, ar fi acceptat interpretările psihologiei fără a le cerceta, aşa cum au făcut cu filozofia ? Să lămurim întâi câteva lucruri. Întâi de toate, Părinţi există şi astăzi; întâlnind asemenea Părinţi, mi-am dat seama de reţinerile lor faţă de psihologie. În orice caz, Părinţii nu au trăit numai în trecut, ci există şi azi. În al doilea rând, Părinţii, la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei înşişi cunoaştere desăvârşită, mai aveau oare nevoie de cunoaşterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, cărora le-au dat înţeles nou şi ontologie. Aproape sigur că la fel ar fi făcut şi cu psihologia.

Sfântul Grigorie Palama îl critică pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vieţii duhovniceşti. Mulţi alţi Părinţi au avut aceeaşi atitudine. Noi nu încercăm să pătrundem în aşanumitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta poate duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în autoanalize istovitoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Încercând să ţinem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile sale se dezvăluie. Urmează apoi strădania vindecării de patimi. În paralel, încercăm să ne păstrăm mintea fără mândrie şi fără de vicleşug şi astfel ea ajunge să deosebească gândul bun de cel de la diavolul. Ne străduim întru trezvie şi astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii; ea adună gândurile dumezeieşti în vistieria ţinerii de minte, lepădând în acelaşi timp pe „cele întunecate şi drăceşti". Şi, în această atmosferă, adevărata pocăinţă se face lucrătoare.

Desigur, prin iconomie acceptăm unele păreri ale psihologiei şi psihoterapiei contemporane, în două situaţii. Primul caz cuprinde oamenii al căror sistem nervos a fost vătămat din felurite pricini - suprasolicitare psihică sau mintală - şi care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legătură cu Biserica şi cu tainele ei. Cred că aceştia pot fi ajutaţi de psihologia şi psihoterapia modernă, astfel încât să nu ajungă într-o stare irecuperabilă. Psihologia poate acţiona ca un calmant care să le aducă uşurare în înspăimântătoarea temniţă a deznădejdii în care se află.

Mai sunt şi oameni care se spovedesc, sunt legaţi de un duhovnic, dar acesta nu are tăria şi cunoaşterea vieţii duhovniceşti spre a-i ajuta. Căci nu trebuie să ne ascundem de realitate. Din nefericire, indiferenţa oamenilor faţă de spovedanie şi nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc meşteşugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe mulţi oameni să ajungă la psihiatru, însă, repet, omul este zidit după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Aceasta este, pot spune, ţinta finală şi entelehia mistică a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

Noi nu căutăm doar echilibrul psihologic, ci şi împlinirea vieţii. Nu dorim doar să ne sporim simţămintele religioase, ci să dobândim plinătatea vieţii - pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care tâlcuieşte Biserica Ortodoxă tămăduirea sufletului, vom fi în stare să înţelegem deosebirea între psihoterapia antropocentrică şi cea teocentrică. Deci subiectul nu este închis, ci rămâne deschis discuţiilor ulterioare.

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa , pag 14-16

Constantin_ox · « **Raspuns #5 :** Decembrie 13, 2012, 04:05:27 a.m. »

Citat din: neica_nimeni din Decembrie 13, 2012, 02:56:41 a.m.

(...)
Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul şi în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au şi alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părinţii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. Înseamnă că ei nu teologhisesc în chip raţionalist, ci în felul în care teologhiseau Sfinţii Apostoli, care erau pescari, însă atunci când au primit Duhul Sfânt s-au dovedit a fi adevăraţi teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii omeneşti - adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează.

(...) Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie. Deşi au studiat filozofia vremii lor, Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

(...)Toţi Sfinţii Părinţi critică filozofia vremii lor şi o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie şi deplânge timpul pierdut cu dobândirea înţelepciunii lumeşti.

(...) Nu erau filozofi, aşa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralişti etc.
Erau Părinţi ai Bisericii, adevăraţi păstori, care păstoreau în chip teologic şi teologhiseau pastoral..."

extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa

Pe scurt, au folosit termenii ştiinţei vremii lor nu pentru a acredita ştiinţa în chestiuni ce nu ţineau de puterea ei limitată (cum ar fi astăzi, să spunem, terapia sufletului, Facerea lumii..., dacă vreţi chiar şi filantropia, care nu e totuna cu milostenia etc...), ci pentru a face cunoscute realităţile cele mai presus de lume şi, implicit, de ştiinţă şi posibilităţile ei. Şi, într-un fel aparte, şi pentru a-i aduce la Dumnezeu pe chiar oamenii de ştiinţă, vorbindu-le pe limba lor. Nu au negat valoarea vocabularului ştiinţific, cel mai înalt cu putinţă născut din inteligenţa trupească, însă au arătat, fără echivoc, ca fiind deşartă şi neputincioasă această inteligenţă în problematici ce ţin exclusiv de cele mai presus de lume.

În fond, care ar mai fi raţionamentul nu doar a Revelaţiei dumnezeieşti, pentru care şi-au dat viaţa mulţime mare de Patriarhi, Profeţi, Drepţi etc, ci mai cu seamă care ar fi raţionamentul însăşi Întrupării şi a Jertfei Fiului lui Dumnezeu (care până astăzi nu conteneşte a primeni întreaga lume); de ce să mai fi trimis Tatăl pe Fiul, pentru mântuirea neamului omenesc, dacă toate cele de sus ar fi fost la îndemâna celor de jos?...

_____________________________________________________________

Citat

"Binecuvânta-voi pre Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea, Aliluia!"

PlatonP · « **Raspuns #6 :** Decembrie 13, 2012, 09:39:19 a.m. »

Iată în legătură cu cele discutate mai sus şi o părere competentă a Părintelui Rafail Noica aici:

“- Daca am o problema, spuneti-mi, va rog, la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

- Parintele Rafail: Eu as zice: bineinteles ca ar trebui la un preot. Dar observ cu multa, multa durere un lucru in lumea noastra: se intampla din ce in ce mai des ca noi preotii nu gasim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l intelege, de a-l invia.

...Deci in Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia ca stiinta asta a psihologiei este si ea un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista si exista o para-Biserica, o para-preotie ca sa-i zicem asa – nu vreau sa-i zic pseudo, desi ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poti duce si la care poti descarca toate si poti spune toate si stii ca n-o sa fi judecat si din motive profesionale acela, in principiu, iti tine taina spovedaniei. Parinti, preoti! Asta este prerogativa noastra! Noi trebuie sa putem nu numai sa inlocuim pe psiholog, dar si sa depasim peste orice asteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui.

...Va spun si lucrul asta: psihologia, care din cate stiu eu a inceput cu domnul Freud si a continuat cu domnul Jung, a facut multe rele pentru om. Dar iarasi daca va uitati dintr-un punct de vedere istoric pana si acolo omul se cauta, isi cauta adevarata sa fiinta si va spun sunt multi psihologi care gasesc si descopera niste adevaruri, dar daca va uitati bine adevarurile erau cunoscute candva in Biserica si nu le mai traim si spre rusinea noastra nu le mai aplicam.

LgMihail · « **Raspuns #7 :** Decembrie 14, 2012, 06:14:02 p.m. »

Nu prea am ce completa pe acest topic. Tin sa multumesc lui neica_nimeni pentru extrasele de la inceput, ale Sf. Antonie cel Mare.
Apoi tin sa-l imbratisez duhovniceste (...electronic...) pe noul venit, Constantin_ox si sa subscriu la cele spuse de Pr. Rafail Noica (dar si la celelalte cuvinte folositoare de mai sus, pe care nu le-am mai citit pana acum).

Poate voi veni cu ceva completari, dar personal sunt prea putin pus la punct cu aceste amanunte.

Informatii utile:

Autor Subiect: Despre cunoastere si ignoranta (Citit de 9049 ori)

neica_nimeni

Despre cunoastere si ignoranta

PlatonP

Re: Despre cunoastere si ignoranta

Constantin_ox

Re: Despre cunoastere si ignoranta

neica_nimeni

Ortodoxia şi teologia nu sunt filozofie

neica_nimeni

Ortodoxie şi psihologie

Constantin_ox

Re: Despre cunoastere si ignoranta

PlatonP

La preot sau la psiholog?

LgMihail

Re: Despre cunoastere si ignoranta