Autor Subiect: Deosebirea între psihologie și tămăduirea ortodoxă a sufletului  (Citit de 3730 ori)

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Sfinții Părinți învață că închipuirea este o energie firească a sufletului, ajunsă astfel după cădere, adică putând să fie stăpânită de imagini și false idei care pricinuiesc probleme grave organismului psihosomatic al omului. De aceea Părinții spun că, atunci când omul se curățește și ajunge la vederea lui Dumnezeu, a scăpat de închipuire, adică energia închipuirii este nelucrătoare, lipsită de orice chipuri. E ca un televizor care poate proiecta imagini, dar nu funcționează. Acesta este înțelesul învățăturii Bisericii după care Hristos a luat asupra Sa chiar și această putere sufletească; însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu toți oamenii după cădere, ea nu era lucrătoare în El. Inchipuirea este un fenomen de după cădere. Este urmarea căderii omului. Nici îngerii nu au închipuire. Numai oamenii și diavolii au închipuire.

De aceea dau diavolii la iveală atâtea imagini și urmăresc stârnirea imaginației. Putem deci să susținem că așa-numitele probleme psihologice sunt toate rezultatul bănuielilor, gândurilor (logismoi) care sunt puse în lucrare în atmosfera prielnică a închipuirii. Cu cât omul este mai bolnav duhovnicește, cu atât este mai copleșit de mulțimea imaginilor aduse de închipuire. Sănătatea duhovnicească cere anularea închipuirii cât mai mult cu putință. Intr-adevăr, când mintea este liberă și luminată, încetează toată lucrarea închipuirii. De aceea, Sfinții Părinți învață că teologhisirea nu are legătură cu închipuirea.

Când omul, cu harul lui Dumnezeu, dar și cu împreună-lucrarea sa, este izbăvit de toate imaginile și formele zămislite de închipuire, devine teologhisitor și dinlăuntrul inimii sale țâșnește adevărata teologie ortodoxă...

Întunecarea minții pune în lucrare închipuirea și, în lumea ei înșelătoare, omul poate crea feluriți idoli ai lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai bolnav psihic, cu atât imaginația sa este mai ațâțată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice și se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile și toate imaginile sale fantastice. Disfuncția psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minții. Pot spune că, atunci când văd că unul din fiii mei duhovnicești este stăpânit de bănuieli, închipuiri și alte gânduri, îmi dau seama îndată că mintea sa este bolnavă și că are nevoie de ajutor. În anumite cazuri speciale, le-am dezvăluit primejdia de a rămâne izolați într-o lume iluzorie, năpădită de închipuiri. Cei trezvitori duhovnicește nu ajung în acea stare. Dimpotrivă, oamenii care nu privegheză și nu se străduiesc să se tămăduiască, pot sfârși într-o stare înspăimântătoare, atât sufletească, cât și trupească. Și dați-mi voie să spun că femeile sunt predispuse mult mai mult acestei primejdii. Tot așa cum sunt vulnerabile și din punct de vedere emoțional.

Părinții spun că în sufletul femeiesc experiențele psihologice sunt legate mai mult cu cele duhovnicești. Cu alte cuvinte, multe femei socotesc așa-zisele stări sufletești ca fiind experiențe duhovnicești. De pildă, se poate ca ele să simtă o dulceață emoțională în vremea rugăciunii și să creadă că aceasta este venirea harului lui Dumnezeu. Este trebuință de foarte multă băgare de seamă, căci în acel moment intervin multe imagini închipuite, creând premisele unor grave anomalii sufletești.

Extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
În psihologie, sufletul este o simplă funcție a trupului
« Raspuns #1 : Februarie 07, 2013, 03:26:15 p.m. »
Când își săvârșește lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebește clar de psiholog, care lucrează întemeinduse pe o viziune antropocentrică asupra omului și vieții sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc țintește să-l îndumnezeiască pe om. Psihologul folosește o teorie bazată pe o anume școală psihologică. Părintele duhovnicesc folosește cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor și sfinților. Psihologul crede că boala omului se datorează în primul rând experiențelor traumatizante din trecut sau așa-numitelor experiențe reprimate. Părintele duhovnicesc știe bine că nu este vorba doar de amintirile trecutului sau de experiențele reprimate înmagazinate în subconștient, ci de o energie anume a sufletului, care este bolnavă: mintea, ochiul sufletului. Psihologul folosește metoda întrebării și ascultării, încercând să-l facă pe om să-și conștientizeze problema și să-l ajute să se maturizeze psihologic.

Părintele duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, localizează problema - care este întunecarea minții, închipuirile etc - și încearcă să-l ducă pe om la vederea lui Dumnezeu prin metoda ortodoxă de curățire și luminare. Psihologul acționează antropocentric, folosind gânduri și idei. Părintele duhovnicesc lucrează în chip dumnezeiesc și omenesc. El folosește meșteșugul vindecării, dar și Tainele, prin care inima primește harul lui Dumnezeu. Psihologul crede că totul se mișcă la nivel uman. Nu ia în seamă existența diavolului și nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu. Părintele duhovnicesc cunoaște deosebirea între harul lui Dumnezeu și energia diavolească; între boala duhovnicească și cea trupească. Psihologul se limitează la momentul în care persoana bolnavă devine conștientă de problema sa și este în stare să o înfrunte.

Părintele duhovnicesc călăuzește omul spre pocăință, care constă în preschimbarea sa lăuntrică. Nu se mărginește să-l ajute pe om să-și depășească o anume stare lăuntrică, ci îl ajută să-și preschimbe patimile. Există multe alte diferențe, în privința felului de abordare, între psiholog și duhovnic. Și este trist că, având în Biserica noastră o învățătură atât de deplină, privitoare la curățirea și tămăduirea omului, tindem totuși să acceptăm și să folosim teoriile psihologice în scopul tămăduirii oamenilor care, firește, nu mai cunosc predania trezviei.

Deosebirea între psihologie și tămăduirea ortodoxă a sufletului - sau mai curând între psihoterapia umanistă și cea ortodoxă - este și ea scoasă în evidență. Aș putea să subliniez aici punctele principale.

În psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcție a trupului. Din această pricină vorbim despre o psihologie fără suflet. În psihologia contemporană sufletul nu are conținut ontologic. Iar când psihologia vorbește despre îmbolnăvirea sufletului, înțelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experiențe traumatice din viața sa de până atunci. Insă în teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minții.

De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului; pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de unirea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu și de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentrice este clar diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe. De altfel, psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile cele create și cele necreate - cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării sau posesiunii - și nici nu acceptă lucrările harului necreat. Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existența diavolului și neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu.

Desigur, prin iconomie acceptăm unele păreri ale psihologiei și psihoterapiei contemporane, în două situații. Primul caz cuprinde oamenii al căror sistem nervos a fost vătămat din felurite pricini - suprasolicitare psihică sau mintală - și care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legătură cu Biserica și cu tainele ei. Cred că aceștia pot fi ajutați de psihologia și psihoterapia modernă, astfel încât să nu ajungă într-o stare irecuperabilă. Psihologia poate acționa ca un calmant care să le aducă ușurare în înspăimântătoarea temniță a deznădejdii în care se află.

Extras din Mitropolit Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa