Mesaje Recente

Pagini: 1 [2] 3 4 ... 10
11
Teologie si Stiintă / 10 motive esențiale care vor convinge și un ateu că Dumnezeu există
« Ultimul mesaj de Admin Ianuarie 05, 2017, 10:10:39 a.m. »
sursa: ortodox.md

Se spune că, dacă ești ateu, deja ai o convingere, așa că nu mai poți fi determinat să crezi în Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că preoții nu pot să găsească motivele cele mai bune care să dovedească faptul că Dumnezeu există. Le poți contrazice?

Părintele Eugen Tănăsescu de la Arhiepiscopia Tomisului  este cunoscut pentru felul în care duce cuvântul Bisericii în media. El însuși blogger și manager al postului de Radio Dobrogea, preotul a răspuns invitației echipei „Adevărul” de a găsi zece motive care justifică existența Domnului.

1. „Absolutul există deja în mine”
Primul argument este cel așa-numit al contingenței. Părintele Tănăsescu spune că el „pleacă de la observarea raportului dintre limite și infinit. În mintea mea există ideea unei ființe absolute, infinite, superioare oricărei alte ființe. Acestea sunt, practic, atributele divinității. Dacă mintea mea poate presupune acestea, înseamnă că Dumnezeu poate exista, căci nimic nu-L împiedică să existe, fiind absolut. E drept că argumentul nu demonstrează existența divinității, dar invită la cercetarea unei ipoteze, ca în știință. Prin urmare, ca să mă lămuresc, rămâne doar să Îl caut pe Dumnezeu.”

2. Totul are un început
Argumentul cauzalității pare să fie unul la fel de valid în ochii celor care se îndoiesc. El pleacă de la relația cauză-efect, crede preotul constănțean. „Chiar și știința presupune un "Big-Bang", ca un început al lumii. Această primă cauză a tuturor, inclusiv a "Big-Bangului", este divinitatea, cea care este singura capabilă să facă ceva “din nimic”, inclusiv viața. Mai mult, divinitatea nu este cauzată de nimic, Ea existând prin sine.”

3. Toată creația vorbește tăcut despre El
Părintele Eugen Tănăsescu crede că dacă ne uităm la Univers și la legăturile dintre diferitele lucruri care îl compun vom observa că există o anumită raționalitate și o frumusețe care poate fi citită printre rânduri. „Însăși faptul că totul poate fi pus în anumite ecuații, legi, teoreme, etc. i-a făcut pe oamenii de știință onești să recunoască o ordine și raționalitate a lumii. Mai nou, chiar și matematicienii susțin că Dumnezeu poate fi demonstrat matematic, deoarece El însuși este Rațiune absolută. Pe de altă parte, frumusețea lumii arată că rațiunea are ca scop înalt armonia”, spune preotul. Pe de altă parte, el recunoaște că nu toate lucrurile din lume sunt frumoase și că lumea în sine este imperfectă, dar omul are menirea să o îmbunătățească. El dă vina pe aceste imperfecțiuni ca o cauză a cataclismelor. „Imperfecțiunile nu pot distruge ceea ce e frumos. Un peisaj care încântă ochiul demonstrează că lumea este făcută pentru a ne ajuta, nu pentru a ne distruge”, spune Eugen Tănăsescu.

4. Religiozitatea există în fiecare om și în fiecare cultură
Termenul de religiozitate este înțeles de către preotul constănțean ca o tendință a omului de a se lefa de valori, de a se supune lor și a le urma. „Credința în valori există în orice om. Problema este doar la definirea acestor valori. De aceea, de-a lungul timpului, divinitatea și valorile ei au fost înțelese diferit, dar asta nu a desființat divinitatea. Până și ateismul crede că Dumnezeu nu există, iar evoluționismul darwinist presupune că religiozitatea este o achiziție culturală a omului. Ori chiar și asta înseamnă două lucruri care confirmă divinitatea: că omul a achiziționat religia de undeva (de unde oare dacă nu din descoperirea că Dumnezeu există) și că, odată achiziționată religia, ca parte a evoluției, nu mai are cum scăpa de ea, căci ar însemna involuție”, notează preotul Tănăsescu.

5. „Pentru că sunt chipul Său”
Caracteristicile omului se regăsesc în Dumnezeu, crede Eugen Tănăsescu. „Acestea sunt: rațiune, sentiment, voință, putere de a stăpâni peste lucruri, morală. Asta înseamnă că omul este o icoană a divinității, care a sădit în el aceste caracteristici. Rămâne ca omul, prin educație, să desăvârșească acest “chip”, aceste caracteristici, pentru a ajunge la “asemănarea” cu Dumnezeu.”



6. „M-a ajutat când am strigat către El”
Dacă până acum au fost prezentate argumente ale minții, preotul trece și la argumentele inimii. Din punctul său de vedere, Dumnezeu nu este ceva abstract, greu de atins. El este prezență vie și personală (Tată, Fiu și Duh Sfânt), cu care omul poate interacționa.

„De multe ori, eu însumi am avut certitudinea acelei “mâini nevăzute” care pune lucrurile într-o anumită ordine. Și, cu cât mă rog mai mult, cu atât se arată mai bine. Pentru mine, cred că mulți din cei ce susțin că Dumnezeu nu există, nu L-au văzut încă, pentru că nici nu L-au chemat sau căutat. Dimpotrivă, unii se simt chiar încurcați de existența unei autorități superioare, cum și în societate anarhiștii refuză orice regulă sau autoritate. Dar îndoiala sau opoziția nu sunt soluțiile cele mai bune pentru a-L descoperi pe Dumnezeu” , mărturisește părintele Eugen Tănăsescu.

7. El este Adevărul
Raportarea la Adevăr este, din punctul de vedere al preotului constănțean, de două tipuri: îl recunoști sau îl alegi. De aici și sintagma „nimeni nu deține adevărul absolut”. Ea nu este o afirmare a relativității, spune părintele, ci vine să demonstreze existența prin sine a adevărului. „Ori, dacă lucrurile stau așa, înseamnă că cel relativ sunt eu, poziția mea față de Adevăr. Înțelept ar fi ca să nu trăiesc în opoziție cu Adevărul. Eu însă identific Adevărul nu cu un principiu, sistem sau filosofie de viață. Acestea sunt doar efecte, emanații ale Adevărului. Adevărul trebuie să fie neapărat o persoană, capabilă să-mi transmită aceste efecte, ca eu să mi le pot însuși. De aceea, pentru mine, Adevărul este Dumnezeu, identificat mai amplu în persoana lui Hristos. Nu vă grăbiți însă să-L contestați. Mai întâi, cunoașteți-L. O să vă ia ceva timp…”.

8. Fiind iubire, a sădit morala în noi
Poate un ateu să înțeleagă că Dumnezeu îl lasă să-l aleagă? Preotul constănțean susține că tocmai asta îi place la El:
 „Nu mă forțează să cred în El.  Un Dumnezeu care convinge cu forța nu e un Dumnezeu care te iubește. . . e un dictator. Ori,  Dumnezeu îmi promite că Adevărul mă face Liber,  chiar și de mine însumi. Dacă Dumnezeu pare un dictator,  ceva nu e în regulă,  ori la mine,  ori la El. Mai degrabă la mine,  caci eu sunt mai susceptibil de înțeles greșit Iubirea.”

9. Unde este Dumnezeu când se întâmplă nenorociri?
Preotul constănțean recunoaște că argumentele prezentate până acum fac pare din domeniul speculației personale, însă crede că Dumnezeu nu este neidentifcabil. „El s-a arătat lumii. Asta demonstrează iubirea lui față de om, căci nu ne-a lăsat să orbecăim în căutare, ci a venit în întâmpinarea noastră. Iar faptul că unii au fost deranjați și au căutat să-L elimine pe nedrept nu face decât să-mi întărească convingerea că El s-a arătat nouă, făcându-se și om. Este ceea ce caracterizează creștinismul: Dumnezeu se face om, ca mine, ca pe mine să mă facă viu și veșnic, ca El.

Pentru cei care întreabă însă unde este Dumnezeu când se întâmplă nenorociri,  răspunsul meu e simplu: acolo unde L-am pus, pe Cruce. Multe nenorociri se întâmplă când dăm pe Dumnezeu la o parte, nu pentru că El e răzbunător, ci pentru că noi riscăm mult atunci când ne împotrivim Binelui” , a explicat Eugen Tănăsescu.

10. Garanția că nu ne întoarcem în neant
Ultimul argument în favoarea existenței lui Dumnezeu este legat de ce câștigă cei care cred în El. Părintele Tănăsescu este de părere că oamenii au de câștigat desăvârșirea și veșnicia.

„Chiar dacă uneori facem confuzii în privința înțelegerii și relaționării cu El, existența Lui ne definește drumul în viață.
Fără Dumnezeu, totul rămâne închis într-un cerc “strâmt și rece”.  Blaise Pascal are o grămadă de citate despre Dumnezeu. La unul simt nevoia să-l contrazic. El a spus că dacă cred că Dumnezeu există și totuși nu există, n-am pierdut nimic. Eu cred că e greșit. Căci tot Pascal a zis că Dumnezeu, fiind perfect, nu ne poate înșela. Așadar, dacă Dumnezeu nu există, am pierdut totul, inclusiv speranța și perfecțiunea. Prin urmare, fără Dumnezeu, omul devine un nimic, care vine din nimic și se duce către nicăieri. Dar să avem speranță că El există. E garanția nedispariției noastre în neantul din care am venit”,
a încheiat preotul Eugen Tănăsescu.






12
Teologie si Stiintă / Re: Satelitii geostationari, Coriolis, pendulul lui Foucault, etc.
« Ultimul mesaj de Admin Septembrie 04, 2016, 12:05:32 p.m. »
Andrei, eu am vazut deja The Principle.
Am comandat pe internet varianta Blu-ray, aici   Se poate comanda si varianta DVD.



Merita vazut !
13
Are cineva vreo idee unde poate fi vizionat documentarul The Principle ?

Pare a fi de foarte bună calitate, cred că toți de pe forumul acesta ne doream un asemenea documentar. Doamne-ajută!
14
Teologie si Stiintă / Re: Satelitii geostationari, Coriolis, pendulul lui Foucault, etc.
« Ultimul mesaj de Admin August 09, 2016, 11:31:55 a.m. »
Am descoperit de curand o prezentare a Dr. Robert Sungenis referitoare la pozitia fixa a Pamantului,
va recomand sa o vedeti aici.

Veti descoperi raspunsuri argumentate stiintific la intrebarile actuale referitoare la Satelitii geostationari, Coriolis, Foucault, etc.
15
As dori sa fac o remarca in legatura cu felul in care au raspuns domnii eruditi ortodocsi. Incontestabil, printre bilele defensive si ofensive sunt informatii valoroase, ceea ce si cautam insa am remarcat un lucru care ma deranjeaza la multi dintre semenii mei cand merg la biserica sau intr-o actiune caritabila, sunt unii ortodocsi care se simt indreptatiti sa ridice degetul aratator si sa vorbeasca arogant "prostilor" si "ereticilor" din jurul lor. Ce imagine hilara, total diferita de imaginea lui Isus. Asta am observat si la modul in care au raspuns semenii ortodocsi aici. Faptul ca cineva s-a indepartat de Scriptura nu da dreptul nici unui ortodox sa judece si sa mai si vorbeasca arogant pe deasupra. Ca domnul care a intrebat este in erezie, sau ca a avut intentii ascunse, asta doar Dumnezeu judeca. Am vazut aici, in dialog, multa eruditie, determinare insa... nu am vazut iubire. Asta daca vrei sa simti.
16
Teologie si Stiintă / Re: Despre proști și prostie
« Ultimul mesaj de Admin Iunie 14, 2016, 02:45:08 p.m. »
Părintele Constantin Necula, unul dintre cei mai cunoscuți preoți creștin-ortodocși din România, a susținut o conferință la Palatul Culturii ,,Teodor Costescu” din Drobeta Turnu Severin, cu tema “Viața, între risipa de sine și sfințenie”.

Redăm mai jos cateva fragmente:

Dumnezeu ne dăruiește suficient de multă minte și noi ne ascundem tot timpul în suficient de multă prostie încât să nu înțelegem că viața noastră este făcută ca să mergem spre Dumnezeu, nu doar spre ceilalți. Toată lumea vrea ca biserica să fie precum o echipă de fotbal, investim, investim, investim și apoi trebuie să marcăm. Algoritmul acesta nu merge în viața duhovnicească, în viața duhovnicească îți iese uneori fără să investești, alteori investești o viață întreagă sufletește și vezi că la capătul vieții ești trist.

Noi ne comportăm ca și cum ortodoxia ar fi așa un fel de roată reșapată, vulcanizată. Noi, românii, suntem foarte buni la cârpeli, dacă vă uitați nu facem niciodată bine nimic din ceea ce este de făcut. Cârpim hainele pe care le purtăm, ne cârpim duminicile, cârpim viața duhovnicească crezând că dacă ajungem aici totul este rezolvat. Oamenii din Moldova mai întreabă: părinte, da e bine dacă postim prima zi în prima săptămână și ultima săptămână din post? Da, numai în Moldova se pune întrebarea asta. Și e ca și cum ai vrea să treci Dunărea cu un picior pe un mal și celălalt pe alt mal”.

Conf. univ. dr. Constantin Necula a mai spus că “trebuie să învățăm să stăm înaintea lui Cristos cu bucuriile noastre și cu suferințele noastre” și că nu e firesc să-i mulțumim “doar că ne-a vindecat de o boală, e firesc să-i mulțumim că în ciuda tuturor am auzit că alții s-au vindecat”.

Nu putem fi egoiști la nesfârșit în rugăciune, Doamne, te rog, dacă ar muri șeful să-i iau locul, Doamne ajută, suntem creștini, îți mulțumesc că mi-ai dat posibilitatea de a-i trage una colegului meu de servici peste bot. Atitudini de genul acesta, să fim serioși, ne sufocă credința, mergem la biserică ca la oficiul forțelor de muncă, vrem servicii, casă, iubit, iubită, dacă se poate acolo să trecem și mărimile, nu? Nu se poate să trăim tot timpul cu Hristos la o bodegă a cerului”, a zis părintele Necula.

O parte din întrebările adresate de severinenii prezenți la conferință părintelui Constantin Necula au vizat probleme de familie. Mulți s-au plâns că nu știu cum să aducă pe drumul cel bun un membru al familiei care este alcoolic, o doamnă se plângea că fiul ei este homosexual, un domn se plângea că soția a pierdut mai multe sarcini în dorința de a avea un copil.

„Noi credem foarte ușor că ce ține de viața noastră intimă trebuie să fie gestionată de popă. Te duci la spovedit, întrebi pe părinte toate bazaconiile, cât piper să pui în supă, dacă pui sare nu, de parcă bietul popă e dieteticianul sau ginecologul nostru, că și acolo îl întrebăm toate prostiile posibile. Preotul nu poate să fie un arbitru al vieții intime, el te îndeamnă să înțelegi că Dumnezeu nu este împotriva ta, să înțelegi marea împrăștiere din jur, ce înseamnă aruncarea de nimicuri în viața de familie”, a explicat părintele Constantin Necula.







17
Teologie si Stiintă / Despre proști și prostie
« Ultimul mesaj de Admin Iunie 10, 2016, 03:12:38 p.m. »
Articol preluat de la Dl Costin Tuchila

Nu am numărat definițiile aforistice și maximele despre proști și prostie, pe care vi le pun la dispoziție. Nu se cade să le numărăm, ele sunt infinit mai puține decât numărul proștilor, care este – repetiția devine inevitabilă – infinit, prostia fiind, după cum se știe, nemuritoare. Un prozator american contemporan, Harlan Jay Ellison, formula o aserțiune dezarmantă: „Cele mai comune două elemente ale universului sunt hidrogenul și prostia.” Chiar așa să fie?

Fără a căuta răspunsuri – din nou, nu se cade –, să transcriem pentru început fraza, puțin dătătoare de speranță, a lui Albert Einstein: „Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umana; iar de cea din urmă sunt foarte sigur.” Dacă Einstein n-ar fi adăugat a doua propoziție, am fi zis, vorba aceea, românească, „mai treacă-meargă”. Dar cu ea…

Dar să nu cădem în capcana disperării. Ar fi, în context, un semn de – nici mai mult, nici mai puțin – prostie. Așa că, în liniște și dacă se poate cu o vagă urmă se speranță strecurată într-un colțișor al cugetului, să urmărim „desfășurarea”:

„Nimic mai temerar decât prostia.” (Menandru).

În Septuaginta, traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă, făcută de 70 de înțelepți evrei în secolul III î. Hr., citim:
„Când vorbești cu un prost, este ca și când ai vorbi cu un adormit; când ai sfârșit, el te întreabă: «Ce este?»”


Cu un veac înainte, Sofocle ar fi spus că „prostia este sora cea mai apropiată a răutății.”

Eschil, cântărețul epocii eroice, era oarecum îngrijorat, neimaginându-și probabil ce adevăr peren scoate la iveală: „Grea povară mai e și omul nerod cu noroc.”

La patru veacuri distanță, Cicero afirma, pe un ton radical, același lucru: „Nimic nu poate fi mai insuportabil decât un prost norocos.”

Prostia în varianta lui Euripide: „Poate să spună cineva lucruri înțelepte unui prost, că tot i se va părea că nu vorbește bine.”

Democrit: „Celor fără minte nu vorba le este spre învățătură, ci nenorocirea.” Și tot el: „Mare pagubă aduc proștilor cei care îi laudă.”

Înțelepciunea indiană sintetiza în Mahabharata: „Fericită este viața celor proști care nu știu ce înseamnă defecte și care le văd pretutindeni (numai la ei nu); fiind ei înșiși vrednici de ocară, ei spun că alții sunt așa.” Trăsătură, firește, definitorie a prostului, dacă ar fi numai ea…

„Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ceea ce face el e bine”, nota Tertulian, scriitor creștin, născut la Cartagina la mijlocul veacului al II-lea d. Hr.

Ca să rămânem oarecum în context, iată o tristă formulare, ușor patetică, desprinsă, din nou, din Septuaginta:
„Să-l plângi pe cel mort, căci îi lipsește lumina; să-l plângi și pe cel prost, fiindcă îi lipsește mintea. Pe cel mort să-l plângi cu duioșie, căci a găsit odihna; dar viața celui nătărău e mai rea decât moartea. După un mort ești în întristare șapte zile, dar cu un prost sau cu un nelegiuit ești în întristare în toate zilele vieții lor.”

Aserțiuni pe care le pronunțăm adesea sunt vechi de când lumea:
„Prostul se impune atâta timp cât nu deschide gura.” – Chanakya, prim-ministru al primului Imperiu Chandagupta (cca 350–283 î. Hr.) Același formula plastic: „O mulțime de proști, care trăiesc împreună ca animalele, întunecă tot ce-i excelent, ca nourii soarele.”

Proștii or trăi ei ca animalele, numai că nu seamănă deloc cu ele, pentru simplul motiv arătat de Jules Renard: „Prostie omenească. «Omenească» e de prisos: numai oamenii sunt proști.”

Continuăm cu maxime din vechime, preluând de la enigmaticul poet Kalidassa o undă de optimism: „Și cel prost se deșteaptă în contact cu cel inteligent.”

Din înțelepciunea indiană, desprindem, cu oarecare îngrijorare, o definiție perenă a avantajelor pe care le are prostul: „O, nerodule, bucură-te de prostia cea ușor de dobândit. Prostul are opt avantaje: n-are griji, mănâncă și vorbește mult, doarme zi și noapte, nu meditează asupra dreptății și nedreptății sau asupra vreunei alte chestiuni, e indiferent la cinste și la ocară, pune picioarele sale pe capul tuturor… și trăiește mult.” (Udbhata).

Vă propun un exercițiu: citiți și reciți această definiție și încercați să decodați sensurile ascunse în caricaturile, absolut extraordinare, ale lui Leonardo da Vinci, pe care le vedeți în imaginea alăturată. Ce ascund oare aceste chipuri, dacă într-adevăr ascund ceva?

Leonardo da Vinci, Caricaturi

Trecem la epoca modernă. Și cităm, cu gândul la maxima pesimistă a lui Schiller, după care: „Cu prostia înșiși zeii se luptă în zadar.” (Fecioara din Orléans).

„Prostul, înțelept se crede, și numai înțeleptul își vede prostia.” (William Shakespeare).

„Un neghiob, drept neghiobie / ia tot ce nu știe.” (Lope de Vega)

„Mai bine prost împreună cu toți decât singur deștept, spun capetele politice. Căci, dacă sunt toți [proști], nimeni nu e mai prejos; iar dacă cel deștept e singur, el trece drept prost.”

Proști sunt toți cei care par, și jumătate din cei care nu par.”

„Cel mai mare prost e acela care nu crede că este, și care spune despre toți ceilalți că sunt.”

„Deși lumea e plină de proști, nu e nimeni care să creadă aceasta despre el, ba nici măcar n-o bănuiește.”

„De cele mai multe ori înțelepții mor după ce și-au pierdut mintea… A muri ca un prost înseamnă a muri de prea multă gândire. Unii mor fiindcă gândesc și simt; alții trăiesc pentru că nu gândesc și nu simt; aceștia sunt niște proști pentru că nu mor de durere; aceia, fiindcă mor.”

„Pentru a te descotorosi de prostiile obișnuite, îți trebuie o înțelepciune cu totul ieșită din comun” – toate din Oráculo manual y arte de prudencia (1647) de Baltasar Gracián.

Honoré Daumier, Les poires” (Perele, 1831)

„Întotdeauna un prost va găsi un altul și mai mare care să-l admire.” (Boileau).

„Prostul care are memorie strașnică e plin de idei și de fapte, dar nu știe să tragă concluzii din ele; aici e totul…” (Vauvenargues).

„Socotesc că este o mare deosebire între a face prostii și a face nebunii: un om mediocru poate să nu facă nebunii, dar nu s-ar putea feri să facă multe prostii.”

„Noi nu compătimim pe cineva că-i prost; și poate că avem dreptate! Dar e foarte nostim că ne închipuim că-i vina lui.”

Sau o aserțiune care aruncă o proiecție cât se poate de pesimistă:
„Pentru a reuși nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai și bune maniere.” (Voltaire).

„E ceva îngrozitor un om deosebit pe care proștii îl revendică fălindu-se cu el.” (J. W. Goethe).

„Este îngrozitor când proștii își bat joc de un om superior.” (Goethe).

Prin răsfrângere, tot Goethe: „Cel deștept nu comite prostii neînsemnate.”

„Nimic nu-i mai ridicol decât un prost care vrea să scoată din încurcătură un om de geniu.” (Denis Diderot).

„Proștii cred că pentru a cuceri Capitoliul trebuie să ataci întâi gâștele.” (Heinrich Heine).

„Prostul e de două feluri: cel care nu se îndoiește de nimic și cel care se îndoiește de toate.” (Charles Joseph de Ligne).

„Întotdeauna mi-e frică de un prost: nu se știe niciodată dacă nu-i și un ticălos.” (W. Hazlitt).

„Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.” (Ion Creangă).

„Să fii prost, egoist și să ai o sănătate bună sunt trei cerințe pentru a fi fericit, deși dacă prostia lipsește celelalte nu mai contează.” (Gustave Flaubert).

Oscar Wilde era tranșant în privința prostiei: „Nu există alt păcat în fară de ea”. Și: „singurul viciu veritabil.”

„Este foarte periculos să fii sincer în condițiile în care nu ești și prost.”(G. B. Shaw).

„Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap.” (Elbert Hubbard).

„Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” (Lucian Blaga).

„Proștii nu știu nici să râdă, nici să plângă. Când râd, își arată dinții, când plâng, urlă. De aceea adesea lacrimile lor trezesc de obicei râsete, râsul lor, oftări de durere.” (Octavian Goga).

„Prostia e o deficiență organică. Prost e omul care nu înțelege evidențele. Evidența e corespondentul axiomei din matematică. Omul căruia trebuie să i se explice o evidență e prost. Fiindcă evidențele nu se pot explica. Ele trebuie înțelese în sine și spontan.” (Octav Șuluțiu).

„Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și dacă sunt prea proști reușesc să se înșele singuri.”
Și: „Inteligenții se împart în două: buni și răi. Proștii se împart în una: răi.” (G. Ibrăileanu).

Din cugetările lui Nicolae Iorga:
„Nebunul poate răspunde la orice întrebare a înțeleptului; înțeleptul tace la cele mai multe din ale nebunului; iar prostul stă deoparte și zice că tot nebunul e mai cu minte.”
„Prostia e ca noroiul; cu cât se zbate cineva mai mult, cu atâta se afundă mai adânc.”
„Prost nu e acel ce nu înțelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înțelege pe toate pe dos.”
„E firesc ca un prost să râdă de tine, pentru că nu semeni cu el.”
„Niciodată  prostul nu e mai prost decât atunci când crede că dovedește contrariul.”
„Un prost nu e un om care nu înțelege, ci unul care pretinde c-a înțeles mai bine decât cel chemat să înțeleagă.”



„Nu cunosc sforțări mai penibile decât ale celui care vrea să arate că nu e prost.” (Victor Eftimiu).

„Prostia este primejdioasă tocmai prin faptul că poate să semene uneori cu înțelepciunea. Când deschide gura să spună ceva, se trădează imediat; dar când se mulțumește doar să râdă, rămâne ascunsă, și atunci seamănă cu înțelepciunea.” (Valéry Larbaud).

„Prostul te numește frivol fiindcă iei ușor lucrurile pe care el le ia în serios.” (H. Sanielevici).

„Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței.”(Emil Cioran).

George Topîrceanu: „Omul prost are oroare de glumă, de ironie, de persiflaj; e explicabil. Mai întâi pentru că prostul nu e în stare să descopere raporturi mai subtile între idei sau lucruri (și nici să le înțeleagă); ironia spirituală e o armă pe care natura i-a interzis-o pe veci. Apoi, fiindcă prostul simte instinctiv în această armă, mânuită de alții, o primejdie mortală pentru el.”
„Prostul are ambiția să fie luat în serios. Mai cu seamă după ce a ajuns, ori i se pare numai că a ajuns, în societatea sau în stima contemporanilor, la o situație uzurpată prin șiretenie practică; prostul ține grozav să fie luat în serios. El are acum un interes vital să nu râdă nimeni. Uitați-vă cum aruncă împrejur priviri bănuitoare de legitimă suspiciune… Un zâmbet, abia schițat, îl scoate din fire. Și, ca să exhorteze parcă pe cei din jurul lui la seriozitate, prostul devine extraordinar de grav. Cu cea mai măruntă ocazie el oficiază… Așa se explică gravitatea proverbială a prostului în exercițiul funcțiunii: este o acțiune preventivă, un antidot elaborat cu anticipație…”

„Prostul se deghizează adesea în savant, în om de știință. În această ipostază el observă cu atenție și imită tot ce se poate imita; tot ce este exterior și aparență în activitatea omului de știință. Mai cu seamă vocabularul…”

„Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în «ordine științifică», papagalicește, întortocheat și grav.”

Câteva aforisme de Tudor Mușatescu, în cel mai bun spirit al formulărilor  sale seducătoare, consacrate cu superlativul „mușatisme”:
„Prostul tace numai când vrea să-l creadă lumea că cugetă.”
„Proștii sunt ca hărțile. Spun tot, dar la scară redusă.”
„Nu râdeți de proști, fiindcă își închipuie că au umor.”
„Prostul nu cunoaște mai deștepți decât el.”
„Prostia nu e o vină a naturii. E numai o necuviință a ei.”
„Când ascultă o anecdotă, prostul râde numai până la poantă.”
„Prostul, cu cât sună a mai gol, cu atât e mai plin … de el. ”

Un om prost nu poate fi niciodată moral, fiindcă îi este imposibil să discearnă binele de rău.” (Teodor Mazilu).

„Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proștii? Devin brusc deștepți în timp ce pun întrebările?” (Scott Adams).

Costin Tuchilă
18
Teologie si Stiintă / A plagiat Einstein ?
« Ultimul mesaj de Admin Mai 09, 2016, 03:52:43 p.m. »
Articol de Emil Goga

În 1999 analizele științifice și istorice despre nașterea teoriei relativității au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare și că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înțeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condițiile în care  anterior nu publicase nimic în acest sens.

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:

a) absența recenziilor a două texte majore a  teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozității nemțești, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte științifice de mai mică importanță.

b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria  principiile relativității susținute de Poincare la Conferința  Mondială de Știinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativității enunțată de Poincare.

Apariția acestei situații trebuie însă căutată în relațiile tensionate existente între Franța și Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacționeze, organizând o mașinațiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană  care să și le asume. Acea persoană a fost un mărunt funcționar la Oficiul de patente și brevete din Berna, Albert Einstein.

Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor și al cercetărilor științifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld,  Herglotz și Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 și iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mișcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universității.

Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătățit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea și mecanica cuantică, a publicat chiar și într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluționară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.  În aceste condiții, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar și argumentat: nici un corp  material nu poate depăși viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituției pe care o conducea, luând trei decizii extreme de importante:

– să ignore sistematic studiile lui Poincare și cele adiacente lor.

– să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicație deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.

– să caute un german care să-și asume riscurile unui eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivațiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare, următoarele:

- a plagia ceva implica automat excluderea din mediul științific, ori Einstein era un simplu funcționar fără veleități

- Hermann Mincovski, evreu lituanian și șef al departamentului de matematici din cadrul universității îl cunoștea pe Einstein, pe care l-a avut elev între 1896-1900.

- Max Planck și Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.

- Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoștiințe în acest domeniu.

– Soția sa, Mileva Marici era o fiziciană respectată.

Manipularea a funcționat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă șansă de a-și promova și propriile idei, cunoscute la Gottingen și Berlin ca fiind la rândul lor plagiate și  care nu-și găsiseră susținere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea așa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internațional în care îl numește pe acesta ”noul Copernic”.

Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat mintal din cauza incapacității sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de școală el a dovedit slabe calități. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile școlii fără nici o diplomă.  Einstein însuși recunoștea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginație și abilități practice. În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituție care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva.

A urmat o școală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei școli, cum și-ar fi dorit, și descurajat de recomandările profesorilor de a nu-și continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg și  prieten,  Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna.
A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentației tehnice a diferitelor patente.

A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziție în cadrul unei universități. Surprinzator, în condițiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situații, Einstein lăsa să se înțeleagă că o parte din idei i-au venit în somn și că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deși acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia.

Abia în 1909 Einstein primește un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicație evreiască, timp de alți 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a durat până în1919, iar cei doi baieți rezultați au fost diagnosticați ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” și din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista științifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoțianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativității lui Lorentz și Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum și sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viață, la acuzele aduse a fost aceeași cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.

Nota:
Vedeti si Le Plagiaire du Siècle

______________________

Ce se invata la scoala azi ?

Gravitația este o deformare a spațiu-timpului datorată prezenței unei mase într-un anumit loc.

Gravitația este un lucru ciudat, mai ales că nu s-a descoperit o particulă purtătoare de forță. Fiecare forță cunoscută are o particulă ce transmite acea forță către mediul înconjurător cum sunt fotonii pentru interacțiunile electromagnetice, bosonii W și Z pentru forța nucleară slabă și gluonii pentru forța nucleară tare. Dar pentru gravitațe ce avem? Oamenii de știință caută gravitonii, presupusele particule ce transmit forța gravitațională.

Curbura spațiu-timpului este cea care permite apariția gravitației. Un lucru greu de înțeles este faptul că în prezența obiectelor masive timpul este curbat spre corpurile masive (va apărea o accelerație a obiectelor către acel corp masiv) și orice se mișcă în timp spre înainte va avea o traiectorie ce va duce către corpul masiv. Când se discută de curbura spațiu-timp, atunci când ești în mișcare, timpul are o pondere mult mai mare în realizarea acestei curburi decât spațiul, dovadă că Pământul curbează spațiul cu 1 cm, dar curbează mult mai mult timpul în cazul discutat, adică o parte din 10^9 (ori la fiecare secundă, vezi o dilatare a timpului de 1 nanosecunde numai pentru simplul fapt că ești pe suprafața Pământului).

Apare întrebarea: dacă nici lumina nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, atunci cum de gravitația găurii negre se transmite în jur? Ei bine, de aici aflăm că întrebarea nu are sens, pentru că gravitația este o curbură a spațiu-timpului datorită prezenței unei mase într-un loc anume, așa că nu radiază în același mod în care am crede că o face lumina.

Este clar, nu ?
19
Teologie si Stiintă / Re: Gravitația nu există, este doar o iluzie !
« Ultimul mesaj de Admin Martie 08, 2016, 11:23:16 p.m. »
Am auzit de curand ... ca traiectoria tuturor meteoritilor care cad spre Pamantu ar fi indreptata spre EST.

Dar daca Pamantul se invarte in jurul axei proprii, nu ar trebui ca aceasta traiectorie a meteoritilor, sa fie indreptata spre VEST ?

Prefer sa va dau citatul in engleza si sursa:

"24. Meteors, after entering the terrestrial atmosphere at about 200 km above the ground, are violently displaced toward the East. These displacements of the meteors are usually ascribed to winds blowing in the upper atmosphere. The atmospheric pressure at a height of 45 km is supposed to be but “a small fraction of one millimeter of mercury.” On the other hand, the velocity with which the meteors approach the earth is between 15 and 75 km per second, on the average about 40 km per second or over 140000 km per hour. If winds of 150 km per hour velocity were permanently blowing at the height where the meteors become visible, it would not be possible for such winds of rarefied atmosphere to visibly deflect stones falling at the rate of 140000 km per hour."

Sursa: Cosmosul fara Gravitatie

Aceasta miscare spre EST a meteoritilor poate fi considerata o dovada ce contrazice rotatia Pamatului in jurul axei proprii  ?

P.S.
Sa nu uitam ca si umbra Lunii reflectata pe Pamant in timpul eclipsei de Soare, de maine (9 martie 2016), are o traiectorie la fel de anormala, spre EST ... in totala neconcordanta cu miscarea de rotatie a Pamantului in jurul axei proprii.

Pentru detalii accesati: Umbra Lunii la Eclipsa de Soare



 
20
Am trimis mailuri mai multor site-uri și bloguri orthodoxe, rugându-le să ajute la promovarea site-ului și a forumului, sper să nu fi bătut la uși închise, e o imensă nevoie ca o parte cât mai mare dintre credincioșii români să intre în contact cu munca voastră extraordinară. Doamne-ajută fraților!
Pagini: 1 [2] 3 4 ... 10