Mesaje Recente

Pagini: 1 ... 4 5 [6] 7 8 ... 10
51
Sfânta Traditie ortodoxă / Re: Crestinismul ortodox si filosofia
« Ultimul mesaj de neica_nimeni Ianuarie 21, 2015, 11:46:45 p.m. »
Autor: Pr. dr. Pompiliu Nacu - Parohul Bisericii Ortodoxe "Toti Sfinții" din Milano Nord - Monza

Rătăcirile izvorâte din stoicism

Diferența dintre stoicismul grec și cel roman este următoarea: stoicismul grec era caracterizat de Hegel ca "orgoliu al rațiunii", pe când stoicismul roman s-a apropiat prin sentimentul său de umanitate de preceptele creștinismului. Alte trăsături specifice stoicismului sunt: natura omului este considerată o natură rațională, iar conformitatea cu natura înseamnă pentru om conformitate cu natura sa proprie, cu rațiunea sa.

Prin rațiune, omul dispune de el însuși, poate să facă numai ce îi dictează rațiunea, pentru că aceasta îl duce pe calea virtuților. Raționalismul gândirii stoice a mers până acolo, încât să considere că cele mai generale noțiuni despre bine, dreptate și Dumnezeu se formează prin mecanismele rațiunii. Dacă Dumnezeu nu este transcendent, înseamnă că ține de mintea omului că este creat de mintea sa.

În lume rațiunea este dominantă sau tinde să treacă întreaga lume sub dominația sa. Corpurile au capacitatea de a acționa și de a suporta acțiunea, lucru care oferă indiciul și garanția libertății. Din raționalitatea omului dusă la extrem, din sentimentul autodeterminismului s-a născut încă din Antichitate ideea autonomiei omului în fața transcendentului.

Ideile enunțate mai sus și-au pus serios amprenta asupra formării filozofice a lui Pelagius, din aceste idei izvorând erezia care îi poartă numele. - Vezi aici despre pelagianism

Fericitul Augustin va aduce, în mod direct sau indirect cele mai aspre critici școlii filozofice romane a stoicismului, iar în aceste critici era combătută indirect erezia pelagiană, înainte de declanșarea ei. Va osândi în termeni duri stoicismul, deoarece își punea încrederea în virtuțile rațiunii excluzând intervenția lui Dumnezeu în lume: în vreme ce creștinismul își pune nădejdea în Iisus Hristos ce-L trimite pe Duhul, prin care se poate găsi cale spre mântuire.

El arăta că ceea ce îi face pe oameni fericiți nu este înțelepciunea omenească, ci fericirea care este descoperită de Dumnezeu prin revelația supranaturală. Pretenția stoicilor de a afla singuri fericirea și de a o dobândi prin puterile proprii sunt o mândrie deșartă, iar Dumnezeu stă împotriva celor mândri.

Învățătura creștină, afirma Augustin : "Nu trebuie s-o comparăm cu alte cugetări, deoarece este incomparabil preferabilă doctrinei filozofice, sistemelor impure ale epicureilor și pretențiilor orgolioase ale stoicilor."
Sistemul stoic promova o moralitate fără religie, care ducea la ateism. "Nimeni nu a surprins mai bine ca episcopul de Hippona caracterul antireligios al moralismului stoic", fiindcă nu este moralitate acolo unde nu este o religie adevărată, spunea Augustin.

Virtuțile care nu sunt raportate la Dumnezeu sunt vicii, orgolii și îngâmfare. Punând Binele Suprem în om, stoicii nu-și dădeau seama că omul este supus erorii, neputinței și, în final morții. Prin autonomia omului față de Dumnezeu, se neagă existența unei vieți viitoare și, implicit credința într-o răsplată ce vine din partea lui Dumnezeu. Cetățile și zidurile pe care aveau să le dărâme creștinii erau învățăturile ateilor și silogismele filozofilor, care circulau printre păgâni."

Deși în discuțiile liberale, chiar cele creștine, se vorbește despre adevărurile eterne, despre credință, despre demnitatea umană, despre civilizația creștină, totuși termenii respectivi și-au pierdut semnificația teologică. Mulți dintre cei care aparțin instituțiilor academice, guvernului și științei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învățătura adevărului absolut și nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii.

Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal și absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri și nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situație, omul timpurilor noastre se vede nevoit să-și creeze un "nou dumnezeu" modelat după concepțiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că stoicismul și pelagianismul au influențat gândirea carteziană modernă.

Decartes dezvoltă și creează noua ființă dumnezeiască, ce nu este o ființă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufașă a omului. Un astfel de zeu nepăsător față de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecințele unei astfel de concepții despre Dumnezeu duc la ateism.

Pentru creștinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existența unei divinități, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredință: liberalul protestant și umanistul. Și pentru unul, și pentru altul, perspectiva vieții viitoare nu există, iar dacă se gândește la ea, este redusă la o proiecție de natură emoțională. Nefiind viață veșnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieții “un nou stoicism umanist", ce neagă ca și vechiul stoicism pe Dumnezeu și, implicit, nemurirea.

Filozofia modernă prin vocea lui Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu și cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoașterea de sine, fără Dumnezeu, însă Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău rațional și nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu și cu aproapele. Această concepție autonomă despre om și lume este rezultatul naturalismului păgân, din care s-a născut iluminismul.

M. Scheler arată că: "Filozofia secolelor XVIII și XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toți oamenii au aceeași esență rațională".

Afirmarea autonomiei raționale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui Kant care spune: “...transcendența lui Dumnezeu ține de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situație tranzitorie, indiferentă; o astfel de situație duce la impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenția lui Dumnezeu, îl va inspira pe Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigențelor rațiunii critice și practice.

Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul și autonomia omului față de Creator și indiferența sa față de mântuire. Consecința nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găsește pe sine, golirea persoanei umane de existența sa spirituală și lipsa posibilității legăturii cu Dumnezeu.

Etape ale mișcării nihiliste moderne

Eliminând pe Dumnezeu din creație și încercând să definească omul peintr-o funcție a acestuia, rațiunea (la Decartes și Kant), voința (la Marx și Nietzsche), instinctul (la Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducționiste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile față de ființa umană și care au luat forme de rasism, conflictele sociale și subjugarea omului față de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mișcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în liberalism, realism, vitalism și nihilismul distrugerii.

Liberalismul. Prima fază a nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creștină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului care își are existența și finalitatea în El Însuși, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care țintesc toți oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate.

Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut. Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii "Nu este o Ființă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent față de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat". Dumnezeu personal și absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credință lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi.

"Omul contemporan" care și-a pierdut credința în adevăratul Dumnezeu caută să-și construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigențelor sale, care în final este un Dumnezeu mort. Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în deismul iluminist și se va maturiza în idealismul german.

Liberalismul derivă direct din umanismul Renașterii. Formele principale de manifestare ale acestei "credințe liberale" sunt protestantismul și umanismul.

Credința în Dumnezeu pe care o mărturisește liberalul este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare și care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existența și prezența lui Dumnezeu sunt "relativizate", atunci toate realitățile sau sistemele de valori ale unui neam – credința, tradițiile, educația tradițională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existența umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendențe, este omul care și-a pierdut credința, iar pierderea credinței înseamnă sfârșitul acestei ordini.       

Realismul. Realiștii trec de la idiferența liberalismului către ostilitatea față de Adevăr, față de Dumnezeu, declarând credința într-un "dumnezeu" al naturii, al științei, al materialismului istoric și științific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în fața niciunei autorități dumnezeiești, nu acceptă credința, judecă totul pe baza științei pe care o ia drept adevăr absolut și exclusiv. Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbește despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să așeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creștin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producție. Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul și comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenței.

Vitalismul. Acesta este în opoziție atât cu liberalismul, cât și cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, "reduce totul la experieță și senzații subiective". Mișcarea vitalistă a luat inițial forme, precum: simbolismul, ocultismul și diferite filozofii evolutive și "mistice". Vitalismul consideră creștinismul demodat și obtuz. Prin gânditori precum Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei. Vitalismul manifestă o ostilitate fățișă față de orice doctrină sau instituție stabilă căutând refugiu în "iluminare" uneori la întâmplare, așa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuși va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu) - Mai multe despre raționalism se poate citi aici.
52
Extras din ''Religia Iubirii'' de Parintele martir Ilarion V. Felea

Paralele intre CRESTINISM si BUDHISM

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea.

Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. In scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.

Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept.
Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă.

Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric.

După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.

Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului.

Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ''Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut'' (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).

In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.

Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare.

Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran.

In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhismului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.

Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acelasi timp a recomandat ferirea de femeie, ''ca de un sarpe veninos''. Textele budhiste spun că femeile sunt ''crude si rele'', ''nesătioase ca ciorile'' si ''nestatornice ca nisipul''. ''Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria...'' dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ''religia lenei'' (Hellsald), ''religia cimitirelor'' (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ''sinucidere vie''. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului.

Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are.

Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire.

Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica.

Budha părăseste, după cum însusi declară ''domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă'', si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez.

Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha... Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.

Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.

Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ''e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu'' (Barthelemy Saint Hilaire).

Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ''Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl...'' (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus -singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.

De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.

Nota:

Extras din adevarul.ro

Preotul Ilarion V. Felea - martirul si mărturisitorul lui Hristos ( +18 septembrie 1961, Aiud)

Ilarion V. Felea, preotul care a fost condamnat la 20 de ani de temnită grea pentru că s-a împotrivit comunismului

Părintele Ilarion Felea se numără printre cei care au suferit în perioada comunistă ca să-si apere credinta si religia. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât si de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră cea mai bună operă a Ortodoxiei românesti de până acum.

La 20 decembrie 1932, si-a luat licenta la Facultatea de Teologie din Bucuresti, cu subiectul "Mântuirea după conceptia ortodoxă, catolică, protestantă si sectantă", iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză "Pocăinta, studiu de documentare teologică si psihologică", publicată în "Seria Teologică".

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică si apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a predat până în 1948, detinând un anumit timp si functia de Rector. A predat cu competentă si aleasă dăruire, studentilor din anul III si IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica si mistica si Omiletica practică.
53
Sfânta Traditie ortodoxă / Re: Crestinismul ortodox si filosofia
« Ultimul mesaj de neica_nimeni Noiembrie 05, 2014, 01:45:57 a.m. »
Extras din Separatia stiintei de religie

Aceasta separatie este sustinuta, printre altii, de gânditori precum Soren Kierkegaard, Ludwig Wittgenstein si Hans Kung.

Pentru primii doi, religia nu are nevoie si nici nu poate fi justificata sau întemeiata rational. Nu am credinta pentru ca sunt "cert" ca exista Dumnezeu sau viata dupa moarte. Cred chiar daca toate dovezile rationale mi-ar indica spre faptul ca nu exista Dumnezeu sau nemurirea sufletului.

Daca îmi întemeiez rational credinta, reduc religia la metafizica si stim ca nu avem niciun "motiv" pentru a socoti ca certa metafizica (Religia spune: Fa acesta! - Gândeste asa! - dar ea nu o poate întemeia si daca încearca sa o faca, atunci ea respinge; caci pentru fiecare temei pe care-l da, exista un temei opus care este valabil. Mai convingator este sa se spuna: Gândeste asa! - oricât de ciudat ar parea acest lucru sau Nu doresti sa faci acest lucru ? - asa de respingator cum este).

Aceasta ne livreaza doar presupozitii ce nu pot fi verificate prin exercitiul ratiunii. "Cât ar suna de ciudat, relatarile istorice din Scriptura s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, si totusi credinta ta nu ar pierde nimic prin aceasta: nu însa pentru ca ea s-ar referi, bunaoara, la adevaruri universale ale ratiunii! Ci mai curând deoarece credintei nu-i pasa de dovada istorica (de jocul dovezilor în istorie). Aceasta relatare (Scriptura) este însusita de oameni cu credinta (ceea ce înseamna dragoste)".

"Mi se pare ca o credinta religioasa nu poate fi decât ceva de felul unei angajari pasionate fata de un sistem de referinta. Asadar, desi este credinta, ea este de fapt un mod de a trai sau un mod de a judeca viata. Ea este o însusire pasionata a acestui mod de a vedea".

"Viata te poate educa sa crezi în Dumnezeu si exista, de asemenea, experiente care fac acest lucru; dar nu viziuni sau alte experiente ale simturilor care ne arata existenta acestei fiinte, ci, de exemplu, suferinte de diferite feluri. Iar acestea nu ni-l arata pe Dumnezeu în felul în care o impresie senzoriala ne arata un obiect, nici nu ne lasa sa facem presupuneri în legatura cu el. Experientele, gândurile - viata pot sa ne impuna aceasta notiune".
54
Teologie si Stiintă / De ce ateii îl neagă cu vehemență pe Dumnezeu?
« Ultimul mesaj de neica_nimeni Octombrie 23, 2014, 12:41:04 a.m. »
Extras din http://ortodoxiatinerilor.ro/creationism-evolutionism/17749-negarea-lui-dumnezeu-de-atei

În concepția marelui istoric al religiilor Mircea Eliade, definiția cea mai completă și cea mai potrivită a ființei umane este aceea de ființă religioasă (homo religiosus), de ființă care simte nevoia de a se raporta, într-un fel sau altul, la Divinitate. De aceea, chiar și în preistorie, atunci când oamenii nu-L cunoșteau pe Adevăratul și Unicul Dumnezeu (sau, mai corect spus, Îl cunoșteau puțini dintre ei) , simțeau nevoia de a I se închina și, neputându-L găsi, idolatrizau lumea creată. Ateii... au și ei un mod de raportare la Dumnezeu, căci precum afirma un filosof modern, ignorarea, refuzul de a adresa un salut celui de lângă tine este, de fapt, o formă de comunicare (evident, una negativă), deoarece, prin acest gest, îi transmiți interlocutorului tău un mesaj - faptul că prezența lui îți este indiferentă, sau chiar te deranjează.

Cei care-L neagă pe Dumnezeu Îi transmit, prin atitudinea lor, faptul că și-ar dori ca El să nu existe, dar, în adâncul finței lor, Îi mărturisesc existența, Îi simt prezența, pentru că, în caz contrar, nu ar fi atât de vehemenți în negarea Sa. Nu are niciun sens să negi neexistența... este ilogic. Ce sens ar avea ca noi să ne consacrăm ani întregi din viață dovedirii inexistenței lui Moș Crăciun? :)) Nimeni nu ar fi dispus să facă așa ceva, pentru că neexistența lui Moș Crăciun este o certitudine.

În schimb, așa-zișii atei scriu cărți, se nevoiesc ani întregi pentru a încerca să demonstreze inexistența Divinității. De ce oare? Nu cumva motivul acestei atitudini de negare vehementă a lui Dumnezeu este tocmai o dovadă a credinței lor ascunse, nemărturisite, pe care ei încearcă s-o stingă, s-o elimine din sufletele lor. Vor să se convingă pe ei înșiși că Dumnezeu nu există pentru că, precum afirma F. M. Dostoievski, prin personajul său Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Cred că "un ateu este o persoană, care speră că Domnul nu va face nimic spre a-i tulbura necredința".

Apoi mă întreb, tot în legătură cu ateii: de ce oare se definesc prin ceea ce neagă, iar nu prin ceea ce afirmă (căci termenul "ateu" se traduce prin sintagma "fără Dumnezeu" )? De ce nu-și spun... "raționaliști", sau "moderniști" ș. a. m. d. și din ce motiv, în locul tuturor acestor denumiri, au ales-o tocmai pe aceea de "atei", arătând astfel faptul că principala lor preocupare este negarea lui Dumnezeu? Dacă acești semeni ai noștri ar avea cu adevărat convingeri trainice, pozitive, dacă și-ar fi găsit sensul existenței, s-ar defini printr-un cuvânt, care să indice ideile pe care le promovează, iar nu tocmai adevărul pe care vor să-l nege cu orice preț. Ce sens ar avea ca noi, creștinii, să ne numim... "neislamici", sau "antiezoteriști" etc? :)

Aceste denumiri ar desemna una dintre caracteristicile noastre pentru că, într-adevăr, nu aparținem religiei islamice, suntem împotriva ezoterismului etc, dar nu ne-ar defini în totalitate, nu ar defini principala noastră însușire - aceea de credincioși ai lui Hristos. De fapt, ateismul este o altă credință, opusă tuturor celorlalte religii, iar aderenții acestei noi religii Îl neagă pe Dumnezeu tocmai pentru că nu vor ca El să existe și încearcă, prin această atitudine, să-L determine pe Dumnezeu să plece din viața lor. Având o concepție pesimistă de viață și necunoscând răspunsuri pentru problemele existențiale, își stabilesc drept unică preocupare negarea convingerilor altora.

Desigur, aceasta este o opinie personală, care probabil că nu corespunde decât parțial realității, mai ales pentru că doar Dumnezeu cunoaște în totalitate sufletul fiecăruia și cauzele ce stau la baza acțiunilor noastre. De asemenea, n-aș vrea să generalizez, fiindcă există, în mod sigur, atei care-L caută pe Dumnezeu și ar dori din tot sufletul să poată crede, dar, precum scria IPS Bartolomeu Anania, ei caută o dovadă incontestabilă în favoarea credinței și, asemenea lui Toma, sunt ispitiți să exclame în privința adevărurilor revelate: "e prea frumos ca să fie adevărat!". Poate că ateii care-L caută în mod sincer pe Dumnezeu, Îl neagă tocmai pentru a-L găsi, tocmai pentru a se asigura că niciuna dintre ipotezele de care ei se tem nu este adevărată. Probabil că ateii din această categorie procedează asemenea celor care, pentru a afla răspunsul corect dintr-un test grilă, elimină pe rând toate variantele, alegând-o pe aceea, care este imposibil de contestat.

Cu toate acestea, cred că unii dintre adepții ateismului se pot încadra în definiția pe care am citat-o mai sus (o persoană, care speră ca Dumnezeu să nu-i tulbure necredința) și tocmai denumirea de "atei" demonstrează credința lor tainică în Dumnezeu pe care, probabil, nici ei n-o conștientizează. Aceste persoane, simțind în mod natural nevoia de a crede în ceva, de a se închina, cu dragoste, unei ființe perfecte și atotputernice, își creează forme de pseudoreligiozitate, arătând astfel adevărul cuvintelor psalmistului, potrivit căruia Dumnezeu "a pus în noi și gândul veșniciei", ne-a dăruit sentimentul religios. Nevoia de sacru face parte din conștiința umană, afirma Mircea Eliade și, din acest motiv, nu există nicio persoană fără religie. Cine nu a aderat la nicio religie fie se află într-o permanentă căutare (ca în cazul unora dintre teologii din istoria Bisericii noastre, precum Sf. Justin Martirul, sau Fer. Augustin), fie neagă cu înverșunare existența lui Dumnezeu și-și creează pseudoreligii, fie se încred în superstiții ilogice și anacronice, pe care nimeni nu ar trebui să le mai ia în considerare.

Astfel, orice ființă umană simte în mod natural (chiar și fără să conștientizeze acest fapt) nevoia de a crede într-o religie, de a stabili o relație personală cu Dumnezeu. Astfel, în zilele noastre, ca și în orice altă epocă istorică, religia este prezentă în viața cotidiană, fiind practicată în diverse forme. Problema este, în opinia mea, faptul că... nu toate religiile sunt adevărate, nu orice formă de credință religioasă îl poate pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Cei care neagă unica religie a mântuirii - cea creștină - aleg alte credințe și practici prin care, în concepția lor, se poate intra în legătură cu Divinitatea.

Întrebarea este dacă orice credință și practică religioasă ne poate pune în legătură cu Adevăratul Dumnezeu, Cel al credinței creștine. Potrivit adepților relativismului religios, toate religiile sunt la fel de adevărate :) au aceeași valoare, ducând către același scop: comuniunea cu Dumnezeu, Care este unic. În aparență, această ideologie este cât se poate de corectă și... democratică, dar, întrucât este inacceptabilă concepția conform căreia Dumnezeu le-ar fi putut revela oamenilor idei contradictorii (pentru că în diversele religii ale lumii există și idei contradictorii), devine foarte clar faptul că doar una dintre religiile lumii este revelată, celelalte fiind doar creații omenești, încercări ale oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu.

Din acest motiv, Domnul Iisus Hristos, știind că ucenicii Săi își pot pune întrebarea care dintre religii este cea adevărată (sau, mai corect, religia în totalitate adevărată, căci adevăruri combinate cu minciuna se găsesc în multe religii și sisteme filosofice), a răspuns, o dată pentru totdeauna, tuturor acestor pseudoprobleme: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan14,6). Domnul Hristos NU S-a autocaracterizat prin cuvintele "Eu sunt un adevăr relativ, alături de altele și o cale", ci ni S-a revelat drept "Calea, Adevărul și Viața", ceea ce înseamnă că El este Unicul Adevăr absolut, singura cale ce duce la mântuire și Viața cea adevărată.

Creștinismul, învățătura adusă în lume de către Însuși Dumnezeu întrupat este unica religie mântuitoare. Indiferent de diversitatea credințelor care au apărut și vor mai apărea în lume și în pofida celor care vor continua (ignorând evidența) să susțină că religia este inutilă sau că toate religiile sunt la fel de corecte, credința cea adevărată va exista, se va răspândi și va fi păstrată, cu ajutorul harului divin, de toți aceia, care acordă mai multă încredere cuvintelor lui Hristos, decât rațiunii omenești.

Multă bucurie!
Laura Stifter
55
Teologie si Stiintă / Omul secularizat, hrănit cu iluzii
« Ultimul mesaj de neica_nimeni Septembrie 12, 2014, 03:04:53 p.m. »
În mesajul adresat cu ocazia începerii noului an școlar, Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), adresează un apel pentru o cooperare rodnică între Biserică, familie și școală, incriminând societatea dezorientată actuală, în care banul, plăcerea și puterea sunt idolii generației tinere.

Iată mesajul de binecuvântare integral al Preafericitului Părinte Daniel, destinat începutului de an școlar 2014-2015:

"Educația - lumină pentru viață, Mesaj de binecuvântare

Fiecare început de an școlar reprezintă deopotrivă un moment de bucurie și de emoție pentru copii, mai ales pentru cei din clasa zero, dar și de intensificare a responsabilității părinților și profesorilor privind înțelegerea valorii educației ca lumină pentru viață.

În dezvoltarea unei educații autentice pentru viață este esențială cultivarea unei legături statornice și a unei cooperări rodnice între Biserică, familie și școală, precum și valorificarea contribuțiilor specifice acestora. În contextul actual, marcat de tendințe ideologice individualiste și secularizante care erodează valorile consacrate ale familiei tradiționale, este cu atât mai necesară această conlucrare benefică între instituții fundamentale.

Mai precis, în societatea de consum din zilele noastre, marcată tot mai mult de o mentalitate care orientează copiii, adolescenții și tinerii spre senzaționalul artificial și profitul material, este esențială cultivarea unei educații credibile axată pe luminile călăuzitoare ale vieții, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar. Aceste lumini sunt: credința în Dumnezeu și valoarea unică și eternă a persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu - Izvorul vieții veșnice, iubirea generoasă a omului ca bază a comuniunii umane în familie și în societate, cultivarea creativității pentru îmbogățirea tezaurului peren al umanității și cultivarea responsabilității pentru natură ca dar al lui Dumnezeu oferit generațiilor umane prezente și viitoare.

În domeniul educației, Biserica Ortodoxă Română a avut un rol semnificativ de-a lungul istoriei poporului român, contribuind la organizarea și îmbogățirea educației și a culturii naționale. Prin Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie - cultul ortodox în învățământul preuniversitar și la organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar (29 mai 2014), Biserica este chemată să valorifice potențialul ei specific în domeniul educației, contribuind împreună cu Ministerul Educației Naționale la creșterea calității și orizontului actului educațional.

Noi considerăm că prin educația religioasă este evidențiată complementaritatea dintre spiritualitate și știință, dintre credință și cultură, reliefându-se și dimensiunea formativă a acesteia, nu doar informativă. Educația religioasă oferă un orizont spiritual cuprinzător sau integrator, un liant care relaționează și integrează cunoștințele de la celelalte discipline, spre a forma împreună un reper spiritual luminos și edificator pentru viață, trăită în comuniune de iubire și coresponsabilitate pentru binele comun.

Trăim într-o societate din ce în ce mai dezorientată, în care generațiile actuale de tineri sunt tentate să creadă că reușita în viață constă în acumularea rapidă de bogății materiale, în trăiri intense de tip senzațional și în cucerirea unei poziții sociale proeminente. Banul, plăcerea și puterea sunt idolii societății secularizate, consumiste și tot mai individualiste, care-i deturnează azi pe mulți oameni de la căutarea valorilor spirituale profunde ale vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu, exprimată în rugăciune, și cu oamenii, în fapte bune. Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca izvor de bucurie și de iubire statornică în familie, în prietenie și în societate. El se hrănește adesea cu iluzia că sufletul omului poate fi umplut cu lucruri materiale limitate și cu senzații efemere, motivând că mormântul ar fi ultima destinație a sa ca ființă spirituală inteligentă viețuind pe pământ.

Într-un asemenea context, este nevoie de redescoperirea și de reafirmarea reperelor autentice ale educației. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că o educație veritabilă contribuie la dezvoltarea unei înțelepciuni care îl orientează pe copil și pe tânăr spre iubirea nelimitată și bucuria netrecătoare pe care le oferă credința în Dumnezeu, Făcătorul și Mântuitorul lumii, descoperite nouă de Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Care a biruit păcatul și moartea, dăruind lumii viață veșnică.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe părinți zicând: „Învață-ți copilul să nu pună preț nici pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viața de aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi un înțelept". Același Sfânt Părinte spune că rostul vieții pământești trecătoare este acela de-a ne pregăti pentru viața cerească netrecătoare: „Ce câștig avem de pe urma vieții acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o câștigăm pe cea viitoare"?

Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Învățătorul lumii și Izvorul înțelepciunii veșnice, să-i lumineze și să-i binecuvânteze pe toți copiii, tinerii, părinții, educatorii, învățătorii și profesorii, în noul an școlar, dăruindu-le bucuria împlinirii vocației principale a educației de-a fi lumină pentru viață.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române"
56
Teologie si Stiintă / Re: Creationismul stiintific
« Ultimul mesaj de AndreiRO91 Iulie 30, 2014, 06:54:27 p.m. »
Am citit acum, dar v-as ruga sa ma lamuriti un pic pentru ca sunt cam profunde concluziile ce trebuiesc trase de acolo si nu ma consider vrednic sa le interpretez, sunt student la Istorie, nu la Teologie. In linii mari insa, gnosticismul sta la baza interpretarilor si concluziilor acelor sectanti din site-urile de mai sus si deci nu pot fi folosite si de noi drept-credinciosii pentru ca sunt gandite intr-un duh eretic? Am inteles bine asta? Dar totusi Parintele Serafim chiar a mentionat despre un institut ca cel de mai sus. Doamne ajuta, multumesc anticipat!
57
Teologie si Stiintă / Re: Creationismul stiintific
« Ultimul mesaj de neica_nimeni Iulie 28, 2014, 12:38:45 p.m. »
Ati citit asta: Crestinismul ortodox si filosofia ?

O parte din raspunsul la intrebarile Dvs se gaseste aici
58
Teologie si Stiintă / Creationismul stiintific
« Ultimul mesaj de AndreiRO91 Iulie 25, 2014, 03:48:18 p.m. »
Va salut cu caldura fratilor!

Am gasit aceste doua site-uri, ce par foarte interesante si cu informatii bine argumentate, atat in context Scripturistic cat si in acord cu stiinta omeneasca moderna oficiala. Singura problema e ca nu sunt in duhul Ortodoxiei ci sunt facute de protestanti\neo-protestanti americani, dar ma gandesc ca atata timp cat nu discuta probleme teologice ci doar cele legate de afirmarea si dovedirea cu argumente stiintifice moderne a Creatiei precum si combaterea evolutionismului, pot fi deci folosite cu succes si de catre noi drept-credinciosii.

Ce parere aveti despre ele? Daca nu ma insel, despre acest institut din link-ul al doilea vorbea chiar Parintele Serafim Rose.

http://www.6000years.org/frame.php?page=home

http://www.icr.org/
59
Sfânta Traditie ortodoxă / Re: Sufletul in antropologia crestina
« Ultimul mesaj de marin Iulie 03, 2014, 11:29:49 a.m. »
În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise și Ilie Tesviteanul, reprezentanții Legii și ai proorocilor din Vechiul Testament.

http://ro.orthodoxwiki.org/Schimbarea_la_Fa%C8%9B%C4%83
Intrebarea pe care o ridicam era pusa in principal ereticului secundus . Eu stiu ca nu exista referinte biblice in ce priveste invierea lui Moise , lucru care arata clar ca protestantii si alti eretici , desi sustin ca ei se iau numai dupa Scriptura , au si o gama larga de alte "credinte" neintemeiate biblic , care formeaza un fel de "traditie" a lor .
Dealtfel , ei combat cu inversunare icoana , insa au preluat infatisarea lui Hristos care apare in publicatiile lor din iconografia ortodoxa .
60
Sfânta Traditie ortodoxă / Re: Care versiune ortodoxă a Bibliei e cea corectă?
« Ultimul mesaj de marin Iulie 03, 2014, 11:24:40 a.m. »
Nu se poate trage si concluzia ca la versiunile anterioare lipsea semnul intrebarii si ca aceasta eroare a fost indreptata ?
Interpretarea pe care o propui iti convine fara dar si poate dar nu cred ca 2000 de ani am fost in eroare pana in vremurile de acum cand o editie vine si ne pune pe tava adevarul .
Pagini: 1 ... 4 5 [6] 7 8 ... 10