Autor Subiect: De ce suntem ortodocși și nu protestanți, catolici sau budiști?  (Citit de 10854 ori)

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
De ce suntem ortodocși și nu protestanți, catolici sau budiști ? Pentru că Iisus a înviat pe pământ și a dat putere asupra morții și discipolilor săi și asta nu s-a întamplat la Budha, Mahomed, Confucius și alții. Când vorbim despre religie vorbim mai ales despre viața de după moarte și dacă cel ce începe o religie nu are putere asupra morții, în mod normal ar trebui să ai multe dubii.

De ce ortodoxie și nu catolicism sau protestantism? Pentru că ortodoxia e cea mai iubită de Dumnezeu și asta se dovedește prin mulțimea minunilor ce se întâmplă în ortodoxie. Minunile ortodoxiei sunt:

1. Lumina Sfântă. În fiecare an la Ierusalim în Biserica ce s-a înalțat pe locul învierii apare o lumină ce vine din cer, se plimbă prin Biserică. Lumina Sfântă vine doar la Patriarhul ortodox de la Ierusalim și nu la alte denominațiuni creștine.

2. Apele Iordanului merg în sens invers pentru cateva minute. Când Iisus a intrat în apele Iordanului pentru botez, acestea au început mișcarea în sens invers. În fiecare an, la slujba de Bobotează, apele acestea se mișcă în sens invers cateva minute când crucile creștinilor ortodocși sunt aruncate în apă.

3. Apa sfințită. La sfințirea apei se schimbă mișcarea moleculară a apei din mișcare Browniana dezordonata în mișcare ordonată. Apa sfințită poate fi baută și după un an deși apa obișnuită devine de nefolosit în același interval de timp. La catolici apa sfințită nu rezistă ca la ortodocși.

4. Trupurile sfinților nu putrezesc și mai mult realizează miracole după moarte. Aici sunt minunile Sfintei Parascheva.

Pentru buddhist, totul este suferință, iar țelul suprem este nirvana, vidul. Buddhistul nu are Dumnezeu. Yoginul vrea să scape de reîncarnări și să se unească cu Brahman. Atât buddhistul, cât și yoginul se consideră proprii lor dumnezei (vezi Lucifer). Ateismul este prostesc, dacă privim cât de minunat e alcătuit universul în care trăim. Probabilitatea ca universul și viața să se fi născut din întâmplare, dintr-un big bang, tinde la 0,00000000000 ... 0

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Protestantismul: simplificarea învățăturilor Bisericii Catolice
« Raspuns #1 : Ianuarie 26, 2013, 06:40:56 p.m. »
Așa cum se știe, protestantismului îi lipsește ceea ce au majoritatea mișcărilor religioase ale lumii: o reală sau presupusă voie divină (un dumnezeu s-a manifestat cuiva și i-a spus ce să facă, un dumnezeu a venit el însuși, etc.). Protestanții nu pot afirma că Dumnezeu le-a insuflat ce să facă, în cazul protestantismului singură rațiunea unor oameni a decis că asta da, asta nu.

Este interesant de remarcat și faptul că în mare protestantismul s-a rezumat la a ignora unele percepte ale Bisericii Catolice. Cu alte cuvinte, a aruncat valori pe care le-a considerat inutile: necesitatea faptei bune, Sfânta Tradiție, cele șapte Sfinte Taine, sfintele canoane, etc. El nu vine cu elemente noi, pe care Biserica Catolică nu le-ar avea și a căror împlinire ar duce la mântuire. El afirmă că el duce la mântuire, doar el, dar calea lui se rezumă doar la nerespectarea unei părți din învățăturile Bisericii Catolice.

Ca o paranteză, se poate observa că împlinirea cerințelor Bisericii Catolice implică și împlinirea cerințelor protestante, în timp ce împlinirea doar a cerințelor protestante implică pericolul neîmplinirii unor cerințe vitale pentru mântuire, dar la care s-a renunțat în mod arbitrar.

Cu alte cuvinte, chiar dacă (strict ipotetic și … „rațional”) o parte din cerințele pe care protestantismul le-a dat deoparte în mod exagerat nu ar fi necesare, împlinirea lor este cel mult un lucru inutil, dar nu și rău, în timp ce chiar și dacă o singură cerință la care a renunțat este necesară, cel care nu o respectă își pune în pericol mântuirea proprie.

În concluzie, protestantismul apare a fi o simplificare extremă a învățăturilor Bisericii Catolice.

Și, chiar în aceasta, constă forța lui. Pentru că permite și celui care în fond nu crede în Dumnezeu – în faptă sau în gând – să se considere creștin. Referindu-ne la acei primi protestanți, ei știau că există Dumnezeu, dar nu trebuiau să facă mai nimic. Credeau, și era suficient, în rest puteau face ce voiau.

Cerințe minime, promisiuni maxime, o ofertă mult mai tentantă decât cea oferită de Biserica Catolică. Atenție însă, promisiunile erau maxime pentru că de la Dumnezeu veneau, în timp ce cerințele erau minime căci veneau de la om. Și odată ce omul ajunge să ignore ceea ce i-a spus Domnul, odată ce el nu a făcut ceea ce i s-a cerut, poate el oare să fie așa sigur că Dumnezeu îl va … recompensa?

Partea bună a protestantismului aceasta a fost și aceasta este: că permite omului să nu se rupă complet de Creator. El a permis astfel unui mare număr de oameni să păstreze o legătură – chiar și foarte firavă – cu Dumnezeu.

Partea rea este însă aceea că el se consideră ca cel ce îl poate duce pe om sigur la mântuire. Or, odată ce se desființează cuvântul Domnului, este cam greu să mai afirmi acest lucru. Este rău pentru că el caută să atragă pe cei de la alte confesiuni creștine la el, adică să îi facă să renunțe și ei la a asculta de Voia Domnului în ceea ce privește unele aspecte. În fond, protestantismul – prin simplificarea extremă pe care o aduce creștinismului – se aseamănă acelui copil care știe că 1 + 1 = 2 și caută să convingă profesorul universitar doctor în matematică că toată matematica se rezumă la ceea ce știe el.

Deci, protestantismul promite mult (deși nu are argumente să dovedească că își poate onora promisiunile) și cere foarte puțin. Alături de acest aspect el mai prezintă elemente care îl fac atractiv pentru mulți. Astfel, el desfășoară multe acțiuni sociale: se cântă împreună, se racolează noi membri, se distribuie reviste, se recompensează cei care au rezultate, etc. În fond, el se aseamănă în mare parte cu ceva de genul „cercul pasionaților de drumeție” sau „clubul coriștilor”: este un loc unde cei tineri își pot cheltui energia, pot lega noi prietenii și își pot satisface dorința de afirmare, iar cei în vârstă pot ca să nu se simtă singuri. Ceea ce contează însă mai mult este Voia lui Dumnezeu. Pentru că este interesant ca fiecare protestant să evalueze cât din atracția lui pentru participarea lui la acțiuni reprezintă o necesitate socială, și cât este cu adevărat închinată Domnului.

Un alt element de atracție îl constituie banul și starea materială. Nu este un secret că mulți ajung să devină protestanți pentru a putea emigra sau pentru a fi ajutați să își cumpere o vilă. Poate fi numită oare aceea credință în care atracția o constituie banul și nu Dumnezeu? Cu atât mai mult cu cât, prin bani, în repetate rânduri unii oameni și-au părăsit confesiunile lor și au fost aduși în situația de a ajunge să nu respecte unele din cuvintele lui Dumnezeu, Să nu uităm și pildele Mântuitorului și nici modul în care trăiau primii creștini.

Oare nu este protestantismul o mișcare în care omul rămâne cel care vrea el să fie, dar doar vorbește despre Dumnezeu și caută să Îl aducă la nivelul rațiunii și intereselor lui?

Offline LgMihail

  • Junior Member
  • **
  • Mesaje postate: 49
  • Religie: Ortodox
Re: De ce suntem ortodocși și nu protestanți, catolici sau budiști?
« Raspuns #2 : Ianuarie 26, 2013, 11:30:53 p.m. »
Voi face completari celor spuse mai sus:

1. Lumina Sfanta. Pentru toti contestatarii ei, exista numeroase carti care explica fenomenul si chiar cronici ale unor istorici musulmani care atesta evenimentul anual de la Ierusalim drept MINUNE la care - pe vremuri - luau parte si musulmanii (nu ca si credinciosi, ci ca simpli spectatori, dat fiind faptul ca ei detineau cetatea). Recapitulam pe scurt ce inseamna Minunea de la Ierusalim: Focul Sfant care se pogoare din cer la rugaciunile patriarhului ortodox si care aprinde vata pusa pe Sfantul Mormant; aprinderea candelelor din Mormant SI DIN BISERICA; aprinderea lumanarilor la foarte multi credinciosi (in filmari se vede cum, desi Patriarhul iese foarte incet, cand acesta este la gura Sfantului Mormant, in Biserica credinciosii deja au - majoritatea - lumanarile aprinse); o serie de vedenii personale si/sau colective (unii vad Mormantul scaldat in lumina si - dintre acestia, unii vad lumina in diferite culori si nuante); focul din lumanari nu arde, lucru filmat si probat pe barbile mari ale calugarilor din multe imagini de pe internet - in mod firesc, o barba se aprinde instantaneu in contact cu focul, lasand un miros greu de par ars. Faptul ca focul nu arde este o evidenta. Cat, cum si in ce fel, aceste aspecte au fost cronicate in mod diferit: unii zic cateva minute, altii - mai simbolici - zic 3 sau chiar 33 de minute, pe cand musulmanii - in scrierile lor istorice - presupuneau ca focul nu arde decat dupa ce a fost impartasit altor credinciosi pana la a 3-a sau a 4-a lumanare diferita. Explicatiile chimice sunt plauzibile doar pentru cei care pot presupune ca Biserica din Ierusalim detinea inca din secolul 4 tehnici de manipulare a fosforului si un intreg laborator secret (intrucat cunostiintele pe care se bazeaza scepticii au aparut tarziu, mult dupa Renastere, prin secolele 16,17).

2. Apele Iordanului, pestii Iordanului (care au pe craniu o icoana bizantina a botezului - fara exceptie), norul Taboric si uneori si steaua din Betleem. Toate aceste locuri sfinte sunt "teritoriu ortodox" si in toate au loc aceste preaslavite minuni. De asemenea minuni "ciclice" si inexplicabile stiintific sunt si in alte tari ortodoxe, inclusiv in Romania: avem la Izbuc izvorul care tasneste atat de Boboteaza (sarbatoare cu data fixa), cat si de Izvorul Tamadurii (sarbatoare cu data schimbatoare), iar uneori si la rugaciunile insistente si prelungi ale monahilor. Pelerinii mai atesta si minunea din capitala Athosului, unde piatra pe care au fost ucisi calugarii de catre catolici varsa de cateva ori pe an rauri de sange pana la baza Bisericii. Tot pe aceasta piatra nu se prinde niciodata ploaia sau zapada, in tot restul anului. O alta minune o reprezinta serpii Maicii Domnului din Grecia, care vin singuri de Adormirea Maicii Domnului si se aseaza pe icoana. Fireste, sunt multe altele...

3. Eu am aghiasma mare din '95 si este nu doar proaspata ci, de cate ori beau din ea cate putin, e pana si rece. La gust (daca pot aprecia astfel) imi pare mai racoritare, un pic mai aparte (dar in sens placut) decat apa imbuteliata. Nu este nicidecum verde sau stricata, statuta s.a.m.d. Teoriile cu ionizarea argintului in apa sunt explicabile atunci cand chiar are loc ionizarea argintului (proces de durata ce se intinde pe cateva ore). Cand sfintesti sute de litrii de apa adunati intr-un butoi de lemn cu o cruce de 30 cm care poate fi chiar si de lemn ori de aur (rar e argint pur) si pe care o ti in apa circa 15 secunde, ionizarea argintului - daca s-ar produce - ar fi in sine o minune dincolo de puterea de intelegere a stiintei.

4. Sfintele Moaste sunt minunate prin faptul ca: au o culoare specifica la deshumare (in general galbena sau castanie), sunt usoare la ridicare (dar - in anumite cazuri - foarte grele, imposibil de ridicat: vezi Sfanta Filoteea), nu ard in foc (vezi Sfantul Ioan Rusul dar si sutele de moaste aruncate de Stalin si de comunisti in furnale, pe care inca le avem intacte), nu miros urat, raspandesc mireasma, izvorasc mir, nu putrezesc, pastreaza trasaturi biologice incredibile (cartilaje, buze, vase de sange, ochi, etc.) si savarseste vindecari, exorcisme si alte minuni.

Va aduc inainte motivele "vizuale" pentru care credem in Dumnezeu, in sfintii Sai si pentru care suntem ortodocsi:

Sfantul Ioan Gura de Aur (sec 4): mana si urechea dreapta, la care i-a vorbit ingerul cand talcuia. Urechea este inca calda si moale, nesfaramicioasa:



Sfantul Ioan Iacob Romanul de la Hozeva (secolul trecut), are dintii, barba si intreg trupul intacte. Incaltamintea lui adesea se umple de noroi asemeni Sfintei Parascheva si Sfantului Spiridon:


Sfantul Parinte Ilie Lacatusu are intreg trupul, inclusiv ochii, parul si mustata blonde. A fost vazut clipind, iar mainile sale sunt mereu calde, inclusiv iarna:



Sfantul Alexandru de Svir - avand cele mai bine pastrate moaste - a trait in Rusia, contemporan cu Stefan cel Mare. A avut parte de o teofanie asemeni lui Avraam, vazand Sfanta Treime in chipul a 3 ingeri - motivul pentru care Dumnezeu i-a pastrat fericitul trup intr-o astfel de stare. Este identic cu trupul sau la moarte, lucru constatat si de comunistii care i-au tinut Sfintele Moaste intr-un laborator pe toata perioada comunista. In perioada aceasta sfantul - fiind intepat in picior pentru a fi analizat de comunisti - a varsat izvoare de lacrimi pe care neputandu-le opri, comunistii i-au turnat ghips pe ochi. Bataturile le are inca din viata, datorita muncilor epuizante pe care le facea:




Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Re: De ce suntem ortodocși și nu protestanți, catolici sau budiști?
« Raspuns #3 : Ianuarie 21, 2015, 11:30:35 p.m. »
Extras din ''Religia Iubirii'' de Parintele martir Ilarion V. Felea

Paralele intre CRESTINISM si BUDHISM

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea.

Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. In scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.

Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept.
Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă.

Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric.

După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.

Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului.

Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ''Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut'' (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).

In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.

Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare.

Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran.

In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhismului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.

Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acelasi timp a recomandat ferirea de femeie, ''ca de un sarpe veninos''. Textele budhiste spun că femeile sunt ''crude si rele'', ''nesătioase ca ciorile'' si ''nestatornice ca nisipul''. ''Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria...'' dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ''religia lenei'' (Hellsald), ''religia cimitirelor'' (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ''sinucidere vie''. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului.

Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are.

Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire.

Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica.

Budha părăseste, după cum însusi declară ''domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă'', si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez.

Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha... Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.

Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.

Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ''e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu'' (Barthelemy Saint Hilaire).

Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ''Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl...'' (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus -singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.

De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.

Nota:

Extras din adevarul.ro

Preotul Ilarion V. Felea - martirul si mărturisitorul lui Hristos ( +18 septembrie 1961, Aiud)

Ilarion V. Felea, preotul care a fost condamnat la 20 de ani de temnită grea pentru că s-a împotrivit comunismului

Părintele Ilarion Felea se numără printre cei care au suferit în perioada comunistă ca să-si apere credinta si religia. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât si de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră cea mai bună operă a Ortodoxiei românesti de până acum.

La 20 decembrie 1932, si-a luat licenta la Facultatea de Teologie din Bucuresti, cu subiectul "Mântuirea după conceptia ortodoxă, catolică, protestantă si sectantă", iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză "Pocăinta, studiu de documentare teologică si psihologică", publicată în "Seria Teologică".

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică si apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a predat până în 1948, detinând un anumit timp si functia de Rector. A predat cu competentă si aleasă dăruire, studentilor din anul III si IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica si mistica si Omiletica practică.

Offline neica_nimeni

  • Senior Member
  • ****
  • Mesaje postate: 118
  • Religie: Ortodox
Re: De ce suntem ortodocși și nu protestanți, catolici sau budiști?
« Raspuns #4 : Ianuarie 23, 2015, 01:35:17 a.m. »
Extras din Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Trăim vremurile amestecărilor religioase, ale înselărilor pierzătoare si ale unirilor amăgitoare.
Adevărul este Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Însă omul contemporan, "omul nou" nu mai poate crede într-un Adevăr Întrupat, ci îl reinterpretează după norme umanistrationaliste, îl caută în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, stiinte si experimentări, îl croieste după chipul si asemănarea firii lui căzute; astfel păcatul a devenit virtute, binele s-a pervertit, minciuna a luat locul adevărului. Să nu ne mirăm că într-un veac ca acesta, pentru cei mai multi "crestini", Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist.

Vorbind despre "dumnezeul" lumii crestine actuale, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că "omul modern a creat un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de stiintă si afaceri; de fapt una dintre intentiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confectiona un asemenea dumnezeu".

Asadar, oamenii si-au schimbat nu doar gândirea despre Dumnezeu; ei au schimbat însăsi "dumnezeirea" de care se vor lasa condusi, născând un "nou dumnezeu" care se deosebeste vădit de Dumnezeul Vechiului si Noului Testament, Cel răstignit de iudei si mărturisit de Apostoli.

Acest "neo-dumnezeu" nu reprosează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseste reaua credintă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeste împotriva adevărului, uneste împotriva dreptătii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredinciosilor, îndrăgind global si nivelator întreaga suflare.

Acest "christ simpatic" nu indispune, nu supără si nu mai deranjează pe nimeni. Nu impune si nici măcar nu cere un singur Domn si Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învătătură de credintă, o singură Biserică, un singur adevăr - viata si moartea pentru Hristos.

Acest "hristos liberal", care îngăduie si pune totul mai presus de vietuirea în dreapta credintă si de mântuire, executând constiincios si cuminte ceea ce cere democratia si societatea, nu este nici pe departe Dumnezeul Apostolilor si al Mucenicilor - Hristos Cel Răstignit si Înviat - Adevărul vesnic. Acest "hristos" este marioneta neocrestinismului care, supunându-se orgoliului îndreptătirii si revendicărilor, reformelor si inovatiilor, tuturor capriciilor si răzvrătirilor "drepturilor omului" - supune si manipulează la rându-i omenirea prin falsele concepte de "bine", "adevăr", "iubire" si "dreptate".

Cum ar putea omul nou să nu îndrăgească un "crestinism" atât de dulce si bun, atât de confortabil si satisfăcător? Cum ar mai putea crestinul nou să lepede un "hristos" atât de drăgut si manierat, întelegător si parfumat?

Despre adevărata Biserică

Oferta religioasă a timpurilor noastre este caracterizată printr-o inflatie de crestinism. Zilnic ne intersectăm cu reclame foarte atrăgătoare din punct de vedere religios, privitoare la o viată nouă si câstigarea unei mântuiri usoare. Oricare ar fi decorul urban al ipostazelor de mai sus, provocarea este neobisnuită: că, de fapt, Ortodoxia în care ne-am născut este falsă si coruptă, si că doar oferta "cealaltă" de crestinism este singura si cu adevărat salvatoare. si când spunem "cealaltă", avem în vedere peste douăzeci de mii de "crestinisme" sau "biserici" legitimate si propovăduite de tot atâtea grupări sectare.

Asa a ajuns pentru unii credibilă ideea de "biserici", de "diversitate crestină", de vreme ce astăzi, statistic vorbind, marea multime a "credinciosilor crestini" sunt absorbiti de secte sau îmbrătisează în general ideologia protestantă. Scriptura, însă, nu ne descoperă si nu ne vorbeste de un adevăr al multimilor, de un adevăr "democratic", ci de un singur adevăr si de o singură sursă a acestuia: persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Altii, încercând să vadă "stiintific" unicitatea Bisericii, au luat "realitatea" ca ipoteză si au concluzionat că Biserica Apostolică primară s-a dezintegrat, iar acum există numai rămăsite, fragmente de "biserici" ce detin părti din adevăr, binecuvântare si har.

Sub această nouă viziune, promovată în special de Miscarea ecumenistă, multi consideră că Biserica Apostolică cea Una poate fi "refăcută" (adică alcătuită din nou!!) în deplinătatea ei printr-o unire globală a tuturor cultelor, grupărilor si sectelor care au legătură sau tangentă cu ideea de crestinism, astăzi. Din fericire, toti acesti înselati - atât de sinceri i inimosi - nu fac altceva decât să ne arate prin aceste strădanii că "bisericile" lor nu sunt deloc Biserica Apostolică cea Una, de vreme ce tânjesc în a o realcătui.

Dacă nici una dintre bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o unire a lor nu va conduce nicidecum la alcătuirea acelei "biserici perfecte", sau nu la modul în care Hristos a întemeiat Biserica. si dacă toate aceste "biserici crestine" nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea avea ca rezultat biserica întreagă, căci o atare unire va fi nevoită să se raporteze mai apoi si la celelalte religii universale. Si iată cum chemarea la unitate a ecumenismului "crestin" nu va putea să sfârsească decât în sincretismul unei noi religii mondiale.

Marea problemă a crestinilor din zilele noastre este că iau ca reper în gândire un fals adevăr al unei realităti secularizate, pentru a formula mai apoi "adevăruri" personale despre dumnezeiasca alcătuire numită Biserica lui Hristos. Idolatrizarea realitătii, a "evidentelor" logice, nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr, ci este cea mai cruntă parodie a acestuia. Riscul este de a lua lucrarea omului drept lucrarea Domnului. Ne putem însela foarte usor dacă luăm o minciună frumoasă drept adevăr, mai ales că falsele biserici au o mare iscusintă în a imita fatada Adevăratei Biserici, contrazicândui, însă, subtil învătătura. Trebuie să întelegem că nu toti cei ce vorbesc de Hristos sunt ai lui Hristos, nu tot ce poartă eticheta de "crestin" este cu adevărat Crestin.

Dacă în timpurile noastre există mai multe biserici si ideologii crestine, nu înseamnă că sunt si adevărate, numai pentru simplul fapt că există sau pentru că un număr mai mare sau mai mic de persoane se încred în asa ceva. Sau dacă o "biserică", pentru a-si sustine o anumită părere "crestină", încearcă să "ajusteze", să rescrie adevărul istoric ori Scriptura ca acestea să pară că-i justifică ideologia, e limpede că atunci îsi dă în vileag toată înselăciunea. Dacă vreo altă "biserică" are o anumită particularitate religioasă (de exemplu tine sâmbăta, urăste crucea sau cunună homosexuali) nu este automat si credibilă dacă a găsit în biblie un citat care i se pare (sau ni se pare) că-i dă dreptate. Asa, cuvântul Scripturii, folosit fără de chibzuintă si nu după cugetul cel adevărat al Bisericii, poate fi făcut să justifice absolut orice.

Însă putem vedea si singuri că doar una este Sfânta Scriptură si printr-o singură Biserică a fost păstrată întreagă si nevătămată, de la Apostoli până în vremurile noastre. Biserica a zămislit Scriptura si nu din Scriptură s-a născut Biserica. Bisericile-pirat născute acum trei-patru sute de ani sunt ridicate pe reinterpretarea Scripturii ortodoxe, tocmai pentru a-si crea o falsă descendentă apostolică si a camufla după o perdea de "crestinism" falsitatea propriilor învătături.

Unde este asadar Biserica întemeiată de Hristos, cea pomenită în Scriptură si propovăduită de Apostoli? Si dacă există în vremurile noastre, cum o putem deosebi în puzderia de biserici, culte si organizatii asa-zis crestine?

Nădăjduim că în cele de mai jos veti găsi răspunsul ...

Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc