Dogmatica aplicată > Sfânta Traditie ortodoxă

Crestinismul ortodox si filosofia

<< < (2/2)

neica_nimeni:
Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Teologia nu este filozofie

... Stiti, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de cărti despre aceste lucruri si am văzut că crestinismul a avut multă legătură cu filozofia si a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca si alti Sfinti Părinti - a dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic.

Am citit că, în învătătura Părintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă siesi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană si personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune că teologia ortodoxă nu este si filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptătită. Trebuie să dau câteva explicatii si să aduc unele clarificări necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, si de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înteleg atunci când spun că ortodoxia si teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau Sfintii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevărati teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii omenesti - adică ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curătite a omului.

Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi ratiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: "Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare... pre judecător si pre prooroc si pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc si prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteste cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practică". si continuă spunând că una este speculatia si altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, "nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc si gânditor, "cât este de mare deosebirea între întelepciunea omenească si harul dumnezeiesc".

In graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vădeste deci că este o deosebire uriasă între un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor, Părintii Bisericii au urmat totusi o metodă diferită spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelasi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ si ca Sfântul Duh în viata Bisericii, însă în acest fel desfiinta modul de existentă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfintii Părinti aveau descoperirea si experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar si treimic.

Ei si-au exprimat experienta păstrând termenii folositi de eretici, după ce mai întâi i-au curătat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta gândirii de a-L cuprinde si a-L înfătisa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" si "crucea" cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.

Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Dumnezeu este împărtit, dar neîmpărtibil... El este unit în chip împărtibil". si apoi încheie spunând: "Din această pricină, atât împărtirea, cât si unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelasi lucru: "Monada miscându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic si înteleasă intelectual ?

Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu poate fi înteleasă intelectual. Incă o dată Părintii au dat de rusine judecata omenească si au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică si exprimarea apofatică. Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: "Pre Dumnezeu este cu neputintă a-L tâlcui si încă mai cu neputintă a-L gândi". După o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putintă omului să-L exprime si să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculatii dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învată că nu putem face speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti Sfintii Părinti critică filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.

Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfintii Părinti l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. însă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă pozitie privilegiată. Sfintii Părinti - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfătisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viată. si nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credintei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinta.

Primii crestini stiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus si astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au sustinut că Dumnezeul Care se înfătisează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior.

Dumnezeu este unul, o singură fiintă si un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de învătătură întemeiată pe propria judecată, Sfintii Părinti au spus că Dumnezeu este o fiintă si trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia. Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc. Erau Părinti ai Bisericii, adevărati păstori, care păstoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.

neica_nimeni:
Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

O idee clară despre Ortodoxie

As vrea întâi să subliniez că există o pozitie clară a Sfintilor Părinti ai Bisericii în privinta faptului că Ortodoxia se deosebeste de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleasi exprimări, aceiasi termeni, dar întelegerea lor este diferită. De pildă, filozofii stoici vorbeau si ei de nepătimire, dar o întelegeau altfel decât Ortodoxia. Acelasi lucru este valabil pentru minte, extaz etc.

Multi orientali care apartin altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simtul lăuntric etc, însă dau termenilor cu totul alt continut. Din această pricină, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii - fie că este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism - are mari dificultăti în a reusi să dobândească o conceptie clară despre învătătura ortodoxă si poate rămâne nedumerit si încurcat.

Am întâlnit oameni care se află într-o înspăimântătoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvitoare si nu găsesc nici o deosebire fată de învătătura budistă, socotind că budistii si Părintii trezvitori spun aceleasi lucruri.

Ca să nu mai spun că această cunoastere omenească, ce pune accentul pe ratiune, cuprinde o oarecare părere de sine pe care Părintii o numesc "bogătie a gândirii" (plouto tis dianoias); ca urmare, omul se umple de multumire de sine si întemeiere în sine. si oriunde se află multumire de sine si întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.

- Ce credeti că trebuie făcut în aceste cazuri ?
Altfel spus, eu am studiat psihologia si sunt familiarizat cu feluritele scoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să dobândesc o întelegere clară a Ortodoxiei ? Si dacă este asa, cum pot să scap din această stare îngrozitoare ?

- Întrebarea dumneavoastră este dificilă.
Într-adevăr, este o problemă. Însă omul poate fi tămăduit. Există două căi principale de tămăduire.

Una este părăsirea acestei "bogătii" a gândirii. Sfântul Nichita Stihatul, vorbind despre sărăcie, sustine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de "bogătia" gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoasteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup.

Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârsita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temnita simturilor si a celor care tin de simturi. Când cineva posedă o astfel de cunoastere filozofică sau psihologică si se apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia această cunoastere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui Dumnezeu si astfel prihăneste neprihănita si curata învătătură a lui Hristos.

A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăintă. Pocăinta adâncă înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile si-l face pe om purtător al dumnezeiestii Descoperiri. Din această pricină, când citim scrierile patristice trebuie să ne desprindem de cunostintele si ideile trecutului, spre a dobândi o întelegere clară a Ortodoxiei. Accentuez aceste lucruri, ca să nu faceti paralele cu cunoasterea psihologică ce precumpăneste astăzi. Este o mare primejdie a vedea viata duhovnicească dinlăuntrul tâlcuirilor date de sistemele psihologice antropocentrice de astăzi.

neica_nimeni:
Extras din Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Rationalismul umanist

Spuneam că rădăcina Protestantismului este aceeasi cu a Catolicismului: rationalismul umanist, fundamentul după care omul apostat se cântăreste mai întâi pe sine, apoi tot ce e în jurul său. Logica este un instrument delicat, iar dacă nu este folosită corect, poate da o aparentă ratională la ceea ce nu este deloc rational, pe baza un mecanism care se numeste tocmai rationalizare.

În definitiile filozofiei, umanismul si rationalismul sunt două căi total diferite, însă îmbinarea lor (ca polii unui magnet) formează o nouă bază conceptuală vitală în alchimia "crestinismelor" apostate, deoarece imită si înlocuiesc destul de iscusit adevărata teologie (prin rationalism) si adevărata iubire de Hristos (prin umanism) din Crestinism.

Rationalizarea în credintă este surogatul mincinos al adevărului, este erezia care luptă dintru începuturi să surpe din mintea omului învătătura dumnezeiască despre Hristos. Rationalismul este gândirea omului trufas, care crede doar în ceea ce întelege si întelege doar ceea ce e "logic". Ori Dumnezeu-Omul Hristos Iisus a făcut praf, prin Răstignire si Înviere, toată logica si mintosenia tuturor pământenilor, chiar dacă unii au crezut că dând bani păzitorilor Mormântului vor împiedica vestirea Învierii lui Hristos.

Rationalismul în crestinism înseamnă gnosticism si secularizare, transformarea revelatiilor dumnezeiesti în concepte sistematizate si ecuatii teologice care pot fi întelese si explicate de mintea umană. Semnifică translarea conceptiilor progresiste lumesti în religios. Negarea Bisericii devine învătătura de bază a "noilor biserici". Negarea Adevărului devine temeiul "noului adevăr". De pe acest înalt esafod al "progresului religios" au început să cadă ghilotinele pe grumazul Crestinismului apostolic si să se ajusteze "teologiile" după diverse interese pământesti si halucinatii personale, mai întâi în Catolicism, iar mai apoi în Protestantism.

Marii mistici ai Răsăritului, Sfintii Părinti, au fost dintotdeauna prietenii ratiunii adevărate, deoarece gândirea crestinească nu este una absurdă. Ratiunea ne-a fost dăruită de Logosul Dumnezeiesc – Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, la creatie, pentru a ne fi treaptă de suire si cârjă la începutul drumului spre cunoasterea lui Dumnezeu. Însusi Crestinismul posedă o logică simbolistică ce se cheamă teologie, însă ceea ce învătătura Bisericii respinge este absolutizarea rationalismului si idolatrizarea lui. Si nu poate fi altfel, căci Duhul dumnezeiesc se retrage acolo unde domneste logica pur rationalistă prin legi utilitare si raporturi juridice dezvoltate sub forma deciziilor autoritare sau liberaliste.

Suntem nevoiti aici să facem o diferentiere esentială între ratiune si rationalism. În timp ce ratiunea se bizuie pe revelatia unui Adevăr dumnezeiesc ca sursă si fundament al adevărului pământesc, rationalismul este tocmai relativizarea Adevărului absolut, transformându-se astfel într-un curent filozofic numit "religie", care-l plasează pe om ca sursă a adevărului. Adevărul rationalistilor este valid numai atunci când este determinat prin forta ratiunii si nu se supune unei definitii "absolute" pe baza credintei sau a dogmelor religioase.

Primul rationalist autentic a fost Lucifer, îngerul care a căutat prin înăltarea cugetului să surpe dumnezeiasca rânduială cea din ceruri. Nu a reusit decât să ne arate două lucruri: ratiunea, chiar si pervertită a demonilor, nu poate schimba cu nimic adevărul dumnezeiesc, iar când încearcă a o face, cade în întunericul (ne)cunoasterii. Marile căderi, ale lui Adam si Iuda, ale Papei si ale lui Luther, stau drept mărturie.

Când rationalismul demonic înfrătit cu umanismul pătimas se deghizează în crez religios, îsi arată de fapt neputinta în a crea un alt adevăr decât cel dumnezeiesc. Satanismul, ateismul sau nihilismul în stare pură nu vor seduce niciodată lumea, însă pot fi "digerabile" când sunt confundate sau "învelite" cu Adevărul si întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Rationalismul nu-L huleste direct pe Hristos, ci creează noi religii si noi crezuri părut crestine, plăsmuieste noi forme bisericesti antropocentrice în care se vorbeste de un nou "hristos".

În esentă, rationalismul umanist nu se întemeiază pe Adevăr, nu "vede" firea creatiei (căci ar trebui să-i recunoască Creatorul), ci creează realităti izvorâte din imaginatia mintii, o teologie paralelă ce pare logică si demonstrabilă, un crez întemeiat pe o mare înselătorie: Hristos capătă chipul omului căderii iar omul îsi vede sinele ca pe propriul dumnezeu. Aceasta este, de fapt, seva care le curge prin vine: autozeificarea este "sacramentul" rationalistilor umanisti crestini.

Aici zace toată "esenta" gândirii căzute, ca una ce tânjeste neîncetat, prin mii de chipuri, la a-l face pe om "dumnezeu" iar pe Hristos doar un om. Abile si seducătoare, tocmai spre preamărirea necugetată a omului ne conduc astăzi puternicele tentacule ale rationalismului, adânc înfipte în cultură, stiintă, religie, dar mai ales în "crestinism".

Ce este cultura fără Hristos? Un ritual al cuvintelor care proslăveste toată desertăciunea si păcatul acestei lumi. De la gnosticism la iluminism, de la filozofie la psihologie, totul se (re)centrează pentru a idolatriza chipul omului desfrânat si trufas, dezumanizat de patimi si desfigurat de păcate. Luând omul-maimută, omul-zeu, omul-apostat drept model, cultura modernă sustine procesul de antropocentrizare a întregului univers, adică omul porneste în mod complet si exclusiv de la sine însusi, adună informatii în privinta lucrurilor particulare si formulează hotărât legi universale, integrând fiinta umană alături de cea "divină", într-un sistem liniar, material si pământesc.

Stiinta fără Hristos este nestiintă, o variabilă la discretia hazardului care nu poate explica nimic din alcătuirea lumii si a omului, ci doar constată (când este sinceră) realităti ale Facerii. Iar când nu poate explica, inventează. Să nu uităm că stiinta dimpreună cu filozofia au fost cele care si acum ne amăgesc prin manualele de Biologie de pe vremurile ateismului, cu falsa teorie a evolutionismului, teorie care este acum, paradoxal, contrazisă tot de stiintă, prin ultimele descoperiri genetice. Este foarte greu pentru omul de stiintă sau filozoful rationalist să admită îndumnezeirea omului prin smerenie si salvarea omenirii prin îngenuncherea înaintea Crucii Mântuitorului Hristos.

Admin:
Extras din Sf Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne:

În mai multe rânduri, mi-ați pus întrebarea: „Are Creștinismul filosofia sa proprie sau nu are?” 
La Istoria filosofiei v-au învățat că filosofi Creștini pot fi numiți Descartes, Kant, Leibniz, Berkeley, James, Soloviov și alții.
Ați auzit că scolastica Romană l-a adoptat pe Aristotel ca filosof oficial, cu toate că învățătorul bisericesc apusean Tertullian a  zis: „Filosofii sânt patriarhii ereziei.”

Pe voi însă v-a tulburat marea lipsă de  conglăsuire dintre acești filosofi în problemele existențiale.
Cum pot fi ei numiți „filosofi Creștini” de vreme ce nu au aceeași învățătură despre Dumnezeu, despre suflet, despre natură?

„Ca toți aceeași să grăiți,” poruncește Apostolul, „și să nu fie între voi dezbinări, ci să fiți întemeiați într-un gând și într-o
înțelegere” (I Cor. 1:10). Voi știți că descoperirea Creștină este fără greșeală, nici măcar o iotă din ea.

Cum ar fi cu putință atunci ca filosofia, care s-ar fi ivit din această credință, să fie plurală, nu singulară, nu una, ci mai multe?
Și încă cu asemenea nepotriviri și contradicții între afirmații!

La întrebarea voastră, eu v-am răspuns: Creștinismul are înțelegerea sa aparte despre viață și despre lume, organică și sistematică, însă deosebită de toate filosofiile omenești. Și atât. Dar v-am făgăduit că, odată și odată, o să vă înfățișez mai pe larg această concepție Creștinească.

Navigare

[0] Indexul de Mesaje

[*] Pagina precedenta

Du-te la versiunea completa