Autor:
Pr. dr. Pompiliu Nacu - Parohul Bisericii Ortodoxe "Toti Sfinții" din Milano Nord - Monza
Rătăcirile izvorâte din stoicismDiferența dintre stoicismul grec și cel roman este următoarea: stoicismul grec era caracterizat de Hegel ca "orgoliu al rațiunii", pe când stoicismul roman s-a apropiat prin sentimentul său de umanitate de preceptele creștinismului. Alte trăsături specifice stoicismului sunt: natura omului este considerată o natură rațională, iar conformitatea cu natura înseamnă pentru om conformitate cu natura sa proprie, cu rațiunea sa.
Prin rațiune, omul dispune de el însuși, poate să facă numai ce îi dictează rațiunea, pentru că aceasta îl duce pe calea virtuților.
Raționalismul gândirii stoice a mers până acolo, încât să considere că cele mai generale noțiuni despre bine, dreptate și Dumnezeu se formează prin mecanismele rațiunii. Dacă Dumnezeu nu este transcendent, înseamnă că ține de mintea omului că este creat de mintea sa. În lume rațiunea este dominantă sau tinde să treacă întreaga lume sub dominația sa. Corpurile au capacitatea de a acționa și de a suporta acțiunea, lucru care oferă indiciul și garanția libertății. Din raționalitatea omului dusă la extrem, din sentimentul autodeterminismului s-a născut încă din Antichitate ideea autonomiei omului în fața transcendentului.
Ideile enunțate mai sus și-au pus serios amprenta asupra formării filozofice a lui Pelagius, din aceste idei izvorând erezia care îi poartă numele. -
Vezi aici despre pelagianismFericitul Augustin va aduce, în mod direct sau indirect cele mai aspre critici școlii filozofice romane a stoicismului, iar în aceste critici era combătută indirect erezia pelagiană, înainte de declanșarea ei. Va osândi în termeni duri stoicismul, deoarece își punea încrederea în virtuțile rațiunii excluzând intervenția lui Dumnezeu în lume: în vreme ce creștinismul își pune nădejdea în Iisus Hristos ce-L trimite pe Duhul, prin care se poate găsi cale spre mântuire.
El arăta că ceea ce îi face pe oameni fericiți nu este înțelepciunea omenească, ci fericirea care este descoperită de Dumnezeu prin revelația supranaturală. Pretenția stoicilor de a afla singuri fericirea și de a o dobândi prin puterile proprii sunt o mândrie deșartă, iar Dumnezeu stă împotriva celor mândri.
Învățătura creștină, afirma Augustin : "Nu trebuie s-o comparăm cu alte cugetări, deoarece este incomparabil preferabilă doctrinei filozofice, sistemelor impure ale epicureilor și pretențiilor orgolioase ale stoicilor."
Sistemul stoic promova o moralitate fără religie, care ducea la ateism. "Nimeni nu a surprins mai bine ca episcopul de Hippona caracterul antireligios al moralismului stoic", fiindcă nu este moralitate acolo unde nu este o religie adevărată, spunea Augustin.
Virtuțile care nu sunt raportate la Dumnezeu sunt vicii, orgolii și îngâmfare. Punând Binele Suprem în om, stoicii nu-și dădeau seama că omul este supus erorii, neputinței și, în final morții. Prin autonomia omului față de Dumnezeu, se neagă existența unei vieți viitoare și, implicit credința într-o răsplată ce vine din partea lui Dumnezeu. Cetățile și zidurile pe care aveau să le dărâme creștinii erau învățăturile ateilor și silogismele filozofilor, care circulau printre păgâni."
Deși în discuțiile liberale, chiar cele creștine, se vorbește despre adevărurile eterne, despre credință, despre demnitatea umană, despre civilizația creștină, totuși termenii respectivi și-au pierdut semnificația teologică. Mulți dintre cei care aparțin instituțiilor academice, guvernului și științei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învățătura adevărului absolut și nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii.
Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal și absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri și nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situație,
omul timpurilor noastre se vede nevoit să-și creeze un "nou dumnezeu" modelat după concepțiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că
stoicismul și
pelagianismul au influențat gândirea carteziană modernă.
Decartes dezvoltă și creează noua ființă dumnezeiască, ce nu este o ființă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufașă a omului. Un astfel de zeu nepăsător față de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecințele unei astfel de concepții despre Dumnezeu duc la ateism.
Pentru creștinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existența unei divinități, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredință: liberalul protestant și umanistul. Și pentru unul, și pentru altul, perspectiva vieții viitoare nu există, iar dacă se gândește la ea, este redusă la o proiecție de natură emoțională. Nefiind viață veșnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieții “un nou stoicism umanist", ce neagă ca și vechiul
stoicism pe Dumnezeu și, implicit, nemurirea.
Filozofia modernă prin vocea lui
Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu și cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoașterea de sine, fără Dumnezeu, însă Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău rațional și nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu și cu aproapele. Această concepție autonomă despre om și lume este rezultatul
naturalismului păgân, din care s-a născut
iluminismul.
M. Scheler arată că: "Filozofia secolelor XVIII și XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toți oamenii au aceeași esență rațională".
Afirmarea autonomiei raționale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui
Kant care spune: “...transcendența lui Dumnezeu ține de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situație tranzitorie, indiferentă; o astfel de situație duce la
impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenția lui Dumnezeu, îl va inspira pe
Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigențelor rațiunii critice și practice.
Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul și autonomia omului față de Creator și indiferența sa față de mântuire. Consecința nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găsește pe sine, golirea persoanei umane de existența sa spirituală și lipsa posibilității legăturii cu Dumnezeu.
Etape ale mișcării nihiliste moderneEliminând pe Dumnezeu din creație și încercând să definească omul peintr-o funcție a acestuia, rațiunea (la Decartes și
Kant), voința (la
Marx și
Nietzsche), instinctul (la
Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducționiste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile față de ființa umană și care au luat forme de rasism, conflictele sociale și subjugarea omului față de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mișcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în
liberalism, realism, vitalism și nihilismul distrugerii.Liberalismul. Prima fază a
nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creștină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului care își are existența și finalitatea în El Însuși, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care țintesc toți oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate.
Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut.
Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii "Nu este o Ființă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent față de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat". Dumnezeu personal și absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credință lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi.
"Omul contemporan" care și-a pierdut credința în adevăratul Dumnezeu caută să-și construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigențelor sale, care în final este un Dumnezeu mort.
Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în
deismul iluminist și se va maturiza în
idealismul german.
Liberalismul derivă direct din
umanismul Renașterii. Formele principale de manifestare ale acestei "credințe liberale" sunt protestantismul și
umanismul.
Credința în Dumnezeu pe care o mărturisește liberalul
este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare și care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existența și prezența lui Dumnezeu sunt "relativizate", atunci toate realitățile sau sistemele de valori ale unui neam – credința, tradițiile, educația tradițională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existența umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendențe, este omul care și-a pierdut credința, iar pierderea credinței înseamnă sfârșitul acestei ordini.
Realismul. Realiștii trec de la idiferența liberalismului către ostilitatea față de Adevăr, față de Dumnezeu, declarând credința într-un "dumnezeu" al naturii, al științei, al materialismului istoric și științific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în fața niciunei autorități dumnezeiești, nu acceptă credința, judecă totul pe baza științei pe care o ia drept adevăr absolut și exclusiv.
Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbește despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să așeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creștin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producție.
Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul și comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenței.
Vitalismul. Acesta este în opoziție atât cu liberalismul, cât și cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, "reduce totul la experieță și senzații subiective". Mișcarea vitalistă a luat inițial forme, precum: simbolismul, ocultismul și diferite filozofii evolutive și "mistice".
Vitalismul consideră creștinismul demodat și obtuz. Prin gânditori precum
Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei.
Vitalismul manifestă o ostilitate fățișă față de orice doctrină sau instituție stabilă căutând refugiu în "iluminare" uneori la întâmplare, așa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuși va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu) -
Mai multe despre raționalism se poate citi aici.