Crestinismul ortodox si filosofia

[neica_nimeni]

Un istoric Englez (Gibbon), scriind despre Roma Cezarilor, spune că pe atunci religia era văzută de popor ca adevărată, de filosofi – ca mincinoasă, de oamenii de stat – ca folositoare.

Și astăzi, în Europa Creștinată, se pot auzi asemenea declarații. Deseori se repetă zisa: „Religia este filosofia poporului de rând!” Dar, întrebăm noi, care religie? Acel istoric Englez vorbește despre religia păgână, închinătoare la idoli. Dacă aceea se numește religie, atunci e o nebunie să numim Creștinismul religie. Ce unire este între Hristos și Veliar?

Creștinismul [ortodox] nu e religie, în rând cu toate celelalte religii omenești, nicidecum, ci Creștinismul este descoperirea cerească a adevărului, Vestea de Bucurie a neamului omenesc, nu de la om sau înger, ci de la Însuși Dumnezeu Făcătorul.

Hristos a zis: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” De ce vă va face slobozi?
Tocmai de religii, de filosofiile omenești, de concepțiile mincinoase ale lumii, de silnicia tuturor rătăcirilor lumești, care se împotrivesc Adevărului, sub orice nume ar fi ele și pe orice tavă ar fi servite. În acest sens, spune și marele Apostol: „Vedeți să nu vă fure cineva cu filosofia și deșartă înșelăciune, dupre predania oamenilor, dupre stihiile lumii, și nu dupre Hristos.” /Col. 2:8/

Pentru că adevărul este unul, iar cugetările omenești sânt multe. Adevărul este totdeauna același, și totdeauna egal cu sine.
Adevărul lui Hristos nu este paralel cu nici un sistem făurit de rațiunea personală a unui om.

Dar, despre aceasta, doar în treacăt și doar ca să vă întăresc în convingerea următoare: Creștinismul nu e nici una dintre religii, nici una dintre filosofii, ci organismul cu totul aparte, original și desăvârșit al adevărului dumnezeiesc viu, purtător de lumină și purtător de mântuire.

Ați auzit că  scolastica Romană l-a adoptat pe Aristotel ca filosof oficial, cu toate că învățătorul bisericesc apusean Tertullian a zis: „Filosofii sânt patriarhii ereziei.”

Creștinismul are înțelegerea sa aparte despre viață și despre lume, organică și sistematică, însă deosebită de toate filosofiile omenești.
Și atât. – Sf Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne

[neica_nimeni]

Extras din Teza de Doctorat "GNOSTICISMUL PRIMELOR TREI SECOLE CRESTINE DIN PERSPECTIVA CERCETARILOR ACTUALE"
a Pr. Drd. Adrian Cazacu:

"...disputa dintre Biserica si gnosticism reprezinta prima etapa a unui conflict de durata între credinta crestina si filosofie, ale carui consecinte nu trebuie sa ne scape din vedere.
 
Statutul primelor comunitati crestine este mai mult decât incert, astfel ca un dialog pe picior de egalitate cu filosofia elenistica ar fi fost imposibil. În acest context, doar învatatura de credinta putea sa faca o diferentiere clara.
Atunci când primele grupari gnostice încearca sa (re)interpreteze kerigma apostolica, dintr-o perspectiva mistic-filosofica, pozitia tinerei Biserici este radicala: falsii propovaduitori ai dreptei credinte trebuie combatuti si eliminati fara drept de apel.

De aceasta data nu mai este vorba de o simpla disputa filosofica, ci de contestarea însesi a legitimitatii structurale a credintei crestine. Virulenta primilor autori crestini nu este de mirare daca luam în calcul faptul ca primele atacuri nu se îndreapta împotriva Bisericii în sine, ci împotriva persoanei lui Hristos, Cap al Bisericii, Cel pe a carui morte si înviere se fundamenteaza întreaga vietuire crestina.

Afirmatia Sfântului Apostol Pavel din I Cor. 15, 13 – 14 – Daca nu este înviere a mortilor, nici Hristos nu a înviat. Si daca Hristos nu a înviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra. – nu are în vedere un simplu aspect teoretic al doctrinei, ci o situatie concreta, creata de cei care într-un fel sau altul contestau realitatea învierii lui Hristos.
 
Analiza din cea de a doua parte a lucrarii noastre este dedicata iudeognosticilor. Termenul este discutabil printre istoricii gnosticismului, el fiind intru totul agreat de savanti redutabili precum Birger Pearson, Gedaliahu Guy Stroumsa sau Edwin Yamauchi, însa relativizat de Gilles Quispel. Între acestia, Yamauchi are probabil pozitia cea mai echilibrata în sensul ca desi admite existenta unui gnosticism pre-crestin, de influenta iudaica, adevarata dezvoltare a acestuia are loc doar în mediul crestin.

Date fiind aceste ambiguitati ce îsi asteapta înca rezolvarea, am optat pentru analizarea unei liste de grupari iudeo-gnostice,
urmând într-o mare masura pe cea a cardinalului Jean Danielou, formulata în lucrarea sa Biserica Primara:
1. Nicolaitii; 2. Cerint; 3. Simonienii; 4. Menandru; 5. Satornil; 6. Barbelognosticii; 7. Sethienii; 8. Carpocrate si 9. Basilide.

Privite în ansamblu, ele se caracterizeaza prin câteva trasaturi comune, usor de identificat si, totodata, extrem de utile pentru întelegerea fenomenului gnostic în general:
1. abordarea alegorica a Vechiului Testament;
2. folosirea surselor apocrife iudaice;
3. existenta unui mit unitar, în centrul caruia se afla un stramos mitic, identificat fie cu Barbelo, Seth, sarpele etc.
 
Un loc aparte l-am alocat, de asemenea, valentinianismului, considerat de catre cei mai multi cercetatori drept sistemul gnostic cel mai evoluat si mai bine sistematizat. În cazul valentinienilor vechile preocupari exegetice ale gruparilor iudeo-gnostice sunt amplificate. De aceasta data, un rol important îl joaca interpretarea textelor evanghelice si a celor pauline într-o cheie cu profunde valente platonice si neoplatonice. Chiar terminologia folosita este preluata din sfera filosofiei si încarcata cu semnificatii suplimentare, teologice.

Exegeza vetero-testamentara este încetul cu încetul trecuta în plan secundar, initiindu-se un tip nou de hermeneutica biblica, axata deopotriva pe alegorie si literalism. Încercând sa delimitam câteva trasaturi principale ale gnozei valentiniene, putem concluziona urmatoarele:
1. este o gnoza de tip aproape exclusiv intelectualist;
2. baza acesteia o reprezinta coabitarea dintre mitul gnostic în formele sale iudeocrestine si cultura elenistica;
3. terminologia folosita este de factura preponderent platonica, cu unele trasaturi stoice si epicureice;
4. mitul gnostic este prezentat într-o forma sistematizeaza ce urmareste invariabil o serie de puncte fundamentale din punct de vedere doctrinar;
5. scindarea în diferite curente de gândire nu reprezinta o ruptura la nivelul mitului, ci o încercare de adaptare la o realitate culturala anume si de impunere a autoritatii diferitilor reprezentanti;
6. influenta sistemului valentinian asupra evolutiei ulterioare a gnosticismului este covârsitoare, putând fi identificata atât la multe dintre sectele medievale, precum si la curentele moderne de gândire.

La fel de problematica este raportarea gnosticismului la dualism datorita faptului ca multe dintre sistemele gnostice nu prezinta în mod necesar o opozitie radicala a principiilor, mai mult în majoritatea cazurilor demiurgul nu este un principiu egal Tatalui descris ca nenascut, necuprins si necunoscut, ci un produs al unei erori a ultimului aeon al Pleromei, Sophia. Pentru a putea raspunde acestei probleme, am apelat la seturile de opozitii radical / moderat si anticosmic / procosmic, formulate de Bianchi.

Concluzia noastra este ca la baza gnosticismului sta o abordare de tip dualist a întregii realitati. Presupunerea unui pseudo-dualism al gnosticismului nu poate fi verificata decât daca pornim de la ideea ca singurul dualism existent este cel radical, or multe dintre sistemele gnostice opereaza cu o forma moderata a acestuia, fara a pierde prin aceasta solutie, statutul de curent religios dualist.
 
Ca nota finala, am concluzionat ca gnosticismul, în ansamblul sau, ramâne un fenomen pe cât de interesant, pe atât de contradictoriu în ceea ce priveste perceptiile asupra lui. Cercetarile intreprinse asupra acestuia nu au reusit înca sa îl încandreze în mod definitiv în sfera religiosului. Astfel, vom întâlni un numar impresinonant de studii în care gnosticismul este definit fie ca sistem religios, ca structura religioasa compozita sau chiar ca religie de sine statatoare, opusa radical atât crestinismului cât si iudaismului sau filosofiei eleniste.

Nu trebuie sa scapam din vedere, învatatura Bisericii, potrivit careia gnosticismul a fost si a ramas una dintre cele mai versatile erezii cu care aceasta s-a confruntat. La fel de important este însa faptul ca pozitia ecleziala nu se fundamenteaza doar de datele obtinute în urma analizei stiintifice, ci si pe traditia sa dogmatica, istorica si duhovniceasca. Din aceasta perspectiva, atitudinea sa intransigenta nu poate fi nici condamnata, nici înlocuita cu o pozitie mai mult sau mai putin toleranta"

[neica_nimeni]

Care este esența lucrurilor? Altfel spus, din care element sau protomaterie au fost zidite toate lucrurile din lume?
Încă filosofii antici își puseseră problema aceasta, care nici până în ziua de astăzi nu a fost lămurită, nici scoasă de pe ordinea de zi.
Oare va fi ea lămurită vreodată? Niciodată. Și marele savant German du Bois-Reymond a zis: „niciodată.”

Numai materialistul European și nihilistul Indian sânt de părere că au rezolvat această problemă. Pentru materialistul European, materia este esența întregii lumi create. Dacă îl întrebați: „Care materie?,” el vă va deschide istoria filosofiei, din care vă vor răsuna în urechi sute de filosofi materialiști, însă nici măcar doi nu vor cuvânta la fel. „Ce este această protomaterie?,” întrebați voi. Iată răspunsurile lor: apa (Thales), aerul (Anaximandru), focul (Empedocle), pământul (Holbach), eterul (Gustave Le Bon), protoplasma (Holbach), electricitatea (materialiștii cei mai recenți), Bosonul Higgs (Peter Higgs). Oare nu este limpede, din învălmășeala presupunerilor de tot felul, că această problemă a fost cel mai puțin lămurită de către ei, cei cărora li se pare că au lămurit-o pe deplin?

Pentru nihilistul Indian, esența tuturor lucrurilor este nimicul, pentru că totul este umbră și nălucire. Dacă nimic real nu există și dacă lumea este himeră, atunci, bineînțeles, este lipsit de noimă să mai punem problema „care este esența acestui nimic, acestei himere?”
Noi ne permitem, însă, un raționament de felul următor: dacă s’a hotărât că totul este nimic, cine a hotărât și cu ajutorul a ce? Negreșit, un om, cu ajutorul rațiunii. Așadar, înseamnă că omul, cu rațiunea sa cu tot, este ceva. În orice caz, nici nihilistul n’a rezolvat problema esenței lucrurilor.

Și atunci, unde ne aflăm după 3000 de ani de filosofare despre esență? În fața unei probleme pe de-a întregul nerezolvate și deschise. Iar de vreme ce oamenii nu au putut rezolva problema aceasta, oare putem căuta altundeva? Bunăoară, la Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu?

Ce spune Sfânta Scriptură despre esența lucrurilor? Nimic. Cu desăvârșire nimic. Înseamnă că, în această privință, Ziditorul lumii nu a găsit de trebuință să ridice câtuși de puțin vălul de pe această mare taină a Sa. Nici ca Mântuitor al lumii nu a binevoit să dea vreo descoperire în privința acestei taine. Așadar, Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu nu ne descoperă nimic cu privire la esența lucrurilor și ființelor acestei lumi, însă ne descoperă multe, foarte multe, cu privire la însemnătatea ei.

Rațiunea, pentru oameni neapărat trebuincioasă, pe care Dumnezeu a descoperit-o, nu se referă la esență, ci la însemnătatea lucrurilor. Însemnătatea lucrurilor este mântuitoarea știință de carte, pe care Tatăl cel ceresc a dăruit-o tuturor fiilor săi. Chiar s’ar putea spune că esența cuvântătoare a lucrurilor este însemnătatea lucrurilor.

Ce este esența unei litere scrise? Oare cerneala cu care a fost scrisă litera ori sunetul pe care îl desemnează? Chibzuiți la aceasta. Și ce este esența unui sunet: oare vibrația aerului sau însemnătatea pe care îl are sunetul acela? Apostolul Ziditorului
spune: „În lume sânt cine știe câte feluri de glasuri, și nici unul dintr’însele este fără de înțeles.” /I Cor.14:10/ De la Dumnezeu nu se poate lua cu sila nici o taină, până ce n’o vestește El Însuși.

Dar despre protoesența lucrurilor create, în sens filosofic, Ziditorul nu le-a vestit nimic oamenilor – fără îndoială, pentru că oamenii nu au nevoie să știe așa ceva pentru a-și îndeplini rostul pe care-l au pe pământ.

„Unde ai fost când am temeluit pământul? Ci spune-mi, de ai cunoștință?... Când s’au făcut stelele, lăudatu-m’au cu glas mare toți îngerii mei.”[Iov 38:4, 7] Dacă ar fi ca omul să se bizuie doar pe rațiunea sa în cercetarea esenței lucrurilor, ar trebui să fi fost de față la actul Zidirii lumii. Iar lucrul acesta este cu neputință. Dar și atunci – presupunând că omul ar fi fost de față la Zidire – oare ar fi priceput și înțeles, dacă Ziditorul nu i-ar fi descoperit și lămurit?

Iar simbolismul lucrurilor este necontenit înaintea ochilor noștri, întotdeauna nou și curat, precum cea mai nouă ediție a unei cărți. Și călăuza prin acest simbolism minunat, Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, Descoperirea lui Dumnezeu, este mereu înaintea ochilor noștri.

Cine știe dacă cercetarea esenței lucrurilor a făcut mai bun pe cineva... Dar, peste tot, se știe faptul acesta: conștientizarea însemnătății lucrurilor lui Dumnezeu a făcut mai bune și mai luminate nenumărate suflete. Aceste suflete fără număr, știute și neștiute, pline de bucurie sfântă, L-au și proslăvit cu adevărat pe Ziditorul lor, Cel Unul, Cel Viu. Și acum Îl proslăvesc în Împărăția Cerurilor, în  împărăția realităților duhovnicești, împreună cu îngerii cei cerești.

Sf Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne

Nota:
Inițial (aproximativ între anii 1950 - 1975) s-a crezut că particulele din modelul standard stau la baza întregii materii din univers.
La ora actuală "se știe" însă că ele formează numai cca 4,6 % din univers, restul fiind desemnat drept materie întunecată (cca 23 %) și energie întunecată (cca 72 %).

Modelul standard nu este o teorie completă a interacțiunilor fundamentale, deoarece în prezent ea nu reușește să integreze a patra forță fundamentală, gravitația, și de asemenea pentru că este incompatibilă cu recentele observații ale oscilației neutrinilor.

[neica_nimeni]

Extras din Separatia stiintei de religie

Aceasta separatie este sustinuta, printre altii, de gânditori precum Soren Kierkegaard, Ludwig Wittgenstein si Hans Kung.

Pentru primii doi, religia nu are nevoie si nici nu poate fi justificata sau întemeiata rational. Nu am credinta pentru ca sunt "cert" ca exista Dumnezeu sau viata dupa moarte. Cred chiar daca toate dovezile rationale mi-ar indica spre faptul ca nu exista Dumnezeu sau nemurirea sufletului.

Daca îmi întemeiez rational credinta, reduc religia la metafizica si stim ca nu avem niciun "motiv" pentru a socoti ca certa metafizica (Religia spune: Fa acesta! - Gândeste asa! - dar ea nu o poate întemeia si daca încearca sa o faca, atunci ea respinge; caci pentru fiecare temei pe care-l da, exista un temei opus care este valabil. Mai convingator este sa se spuna: Gândeste asa! - oricât de ciudat ar parea acest lucru sau Nu doresti sa faci acest lucru ? - asa de respingator cum este).

Aceasta ne livreaza doar presupozitii ce nu pot fi verificate prin exercitiul ratiunii. "Cât ar suna de ciudat, relatarile istorice din Scriptura s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, si totusi credinta ta nu ar pierde nimic prin aceasta: nu însa pentru ca ea s-ar referi, bunaoara, la adevaruri universale ale ratiunii! Ci mai curând deoarece credintei nu-i pasa de dovada istorica (de jocul dovezilor în istorie). Aceasta relatare (Scriptura) este însusita de oameni cu credinta (ceea ce înseamna dragoste)".

"Mi se pare ca o credinta religioasa nu poate fi decât ceva de felul unei angajari pasionate fata de un sistem de referinta. Asadar, desi este credinta, ea este de fapt un mod de a trai sau un mod de a judeca viata. Ea este o însusire pasionata a acestui mod de a vedea".

"Viata te poate educa sa crezi în Dumnezeu si exista, de asemenea, experiente care fac acest lucru; dar nu viziuni sau alte experiente ale simturilor care ne arata existenta acestei fiinte, ci, de exemplu, suferinte de diferite feluri. Iar acestea nu ni-l arata pe Dumnezeu în felul în care o impresie senzoriala ne arata un obiect, nici nu ne lasa sa facem presupuneri în legatura cu el. Experientele, gândurile - viata pot sa ne impuna aceasta notiune".

[neica_nimeni]

Autor: Pr. dr. Pompiliu Nacu - Parohul Bisericii Ortodoxe "Toti Sfinții" din Milano Nord - Monza

Rătăcirile izvorâte din stoicism

Diferența dintre stoicismul grec și cel roman este următoarea: stoicismul grec era caracterizat de Hegel ca "orgoliu al rațiunii", pe când stoicismul roman s-a apropiat prin sentimentul său de umanitate de preceptele creștinismului. Alte trăsături specifice stoicismului sunt: natura omului este considerată o natură rațională, iar conformitatea cu natura înseamnă pentru om conformitate cu natura sa proprie, cu rațiunea sa.

Prin rațiune, omul dispune de el însuși, poate să facă numai ce îi dictează rațiunea, pentru că aceasta îl duce pe calea virtuților. Raționalismul gândirii stoice a mers până acolo, încât să considere că cele mai generale noțiuni despre bine, dreptate și Dumnezeu se formează prin mecanismele rațiunii. Dacă Dumnezeu nu este transcendent, înseamnă că ține de mintea omului că este creat de mintea sa.

În lume rațiunea este dominantă sau tinde să treacă întreaga lume sub dominația sa. Corpurile au capacitatea de a acționa și de a suporta acțiunea, lucru care oferă indiciul și garanția libertății. Din raționalitatea omului dusă la extrem, din sentimentul autodeterminismului s-a născut încă din Antichitate ideea autonomiei omului în fața transcendentului.

Ideile enunțate mai sus și-au pus serios amprenta asupra formării filozofice a lui Pelagius, din aceste idei izvorând erezia care îi poartă numele. - Vezi aici despre pelagianism

Fericitul Augustin va aduce, în mod direct sau indirect cele mai aspre critici școlii filozofice romane a stoicismului, iar în aceste critici era combătută indirect erezia pelagiană, înainte de declanșarea ei. Va osândi în termeni duri stoicismul, deoarece își punea încrederea în virtuțile rațiunii excluzând intervenția lui Dumnezeu în lume: în vreme ce creștinismul își pune nădejdea în Iisus Hristos ce-L trimite pe Duhul, prin care se poate găsi cale spre mântuire.

El arăta că ceea ce îi face pe oameni fericiți nu este înțelepciunea omenească, ci fericirea care este descoperită de Dumnezeu prin revelația supranaturală. Pretenția stoicilor de a afla singuri fericirea și de a o dobândi prin puterile proprii sunt o mândrie deșartă, iar Dumnezeu stă împotriva celor mândri.

Învățătura creștină, afirma Augustin : "Nu trebuie s-o comparăm cu alte cugetări, deoarece este incomparabil preferabilă doctrinei filozofice, sistemelor impure ale epicureilor și pretențiilor orgolioase ale stoicilor."
Sistemul stoic promova o moralitate fără religie, care ducea la ateism. "Nimeni nu a surprins mai bine ca episcopul de Hippona caracterul antireligios al moralismului stoic", fiindcă nu este moralitate acolo unde nu este o religie adevărată, spunea Augustin.

Virtuțile care nu sunt raportate la Dumnezeu sunt vicii, orgolii și îngâmfare. Punând Binele Suprem în om, stoicii nu-și dădeau seama că omul este supus erorii, neputinței și, în final morții. Prin autonomia omului față de Dumnezeu, se neagă existența unei vieți viitoare și, implicit credința într-o răsplată ce vine din partea lui Dumnezeu. Cetățile și zidurile pe care aveau să le dărâme creștinii erau învățăturile ateilor și silogismele filozofilor, care circulau printre păgâni."

Deși în discuțiile liberale, chiar cele creștine, se vorbește despre adevărurile eterne, despre credință, despre demnitatea umană, despre civilizația creștină, totuși termenii respectivi și-au pierdut semnificația teologică. Mulți dintre cei care aparțin instituțiilor academice, guvernului și științei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învățătura adevărului absolut și nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii.

Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal și absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri și nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situație, omul timpurilor noastre se vede nevoit să-și creeze un "nou dumnezeu" modelat după concepțiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că stoicismul și pelagianismul au influențat gândirea carteziană modernă.

Decartes dezvoltă și creează noua ființă dumnezeiască, ce nu este o ființă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufașă a omului. Un astfel de zeu nepăsător față de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecințele unei astfel de concepții despre Dumnezeu duc la ateism.

Pentru creștinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existența unei divinități, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredință: liberalul protestant și umanistul. Și pentru unul, și pentru altul, perspectiva vieții viitoare nu există, iar dacă se gândește la ea, este redusă la o proiecție de natură emoțională. Nefiind viață veșnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieții “un nou stoicism umanist", ce neagă ca și vechiul stoicism pe Dumnezeu și, implicit, nemurirea.

Filozofia modernă prin vocea lui Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu și cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoașterea de sine, fără Dumnezeu, însă Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău rațional și nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu și cu aproapele. Această concepție autonomă despre om și lume este rezultatul naturalismului păgân, din care s-a născut iluminismul.

M. Scheler arată că: "Filozofia secolelor XVIII și XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toți oamenii au aceeași esență rațională".

Afirmarea autonomiei raționale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui Kant care spune: “...transcendența lui Dumnezeu ține de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situație tranzitorie, indiferentă; o astfel de situație duce la impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenția lui Dumnezeu, îl va inspira pe Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigențelor rațiunii critice și practice.

Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul și autonomia omului față de Creator și indiferența sa față de mântuire. Consecința nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găsește pe sine, golirea persoanei umane de existența sa spirituală și lipsa posibilității legăturii cu Dumnezeu.

Etape ale mișcării nihiliste moderne

Eliminând pe Dumnezeu din creație și încercând să definească omul peintr-o funcție a acestuia, rațiunea (la Decartes și Kant), voința (la Marx și Nietzsche), instinctul (la Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducționiste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile față de ființa umană și care au luat forme de rasism, conflictele sociale și subjugarea omului față de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mișcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în liberalism, realism, vitalism și nihilismul distrugerii.

Liberalismul. Prima fază a nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creștină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului care își are existența și finalitatea în El Însuși, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care țintesc toți oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate.

Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut. Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii "Nu este o Ființă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent față de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat". Dumnezeu personal și absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credință lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi.

"Omul contemporan" care și-a pierdut credința în adevăratul Dumnezeu caută să-și construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigențelor sale, care în final este un Dumnezeu mort. Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în deismul iluminist și se va maturiza în idealismul german.

Liberalismul derivă direct din umanismul Renașterii. Formele principale de manifestare ale acestei "credințe liberale" sunt protestantismul și umanismul.

Credința în Dumnezeu pe care o mărturisește liberalul este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare și care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existența și prezența lui Dumnezeu sunt "relativizate", atunci toate realitățile sau sistemele de valori ale unui neam – credința, tradițiile, educația tradițională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existența umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendențe, este omul care și-a pierdut credința, iar pierderea credinței înseamnă sfârșitul acestei ordini.       

Realismul. Realiștii trec de la idiferența liberalismului către ostilitatea față de Adevăr, față de Dumnezeu, declarând credința într-un "dumnezeu" al naturii, al științei, al materialismului istoric și științific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în fața niciunei autorități dumnezeiești, nu acceptă credința, judecă totul pe baza științei pe care o ia drept adevăr absolut și exclusiv. Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbește despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să așeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creștin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producție. Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul și comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenței.

Vitalismul. Acesta este în opoziție atât cu liberalismul, cât și cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, "reduce totul la experieță și senzații subiective". Mișcarea vitalistă a luat inițial forme, precum: simbolismul, ocultismul și diferite filozofii evolutive și "mistice". Vitalismul consideră creștinismul demodat și obtuz. Prin gânditori precum Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei. Vitalismul manifestă o ostilitate fățișă față de orice doctrină sau instituție stabilă căutând refugiu în "iluminare" uneori la întâmplare, așa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuși va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu) - Mai multe despre raționalism se poate citi aici.

[neica_nimeni]

Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Teologia nu este filozofie

... Stiti, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de cărti despre aceste lucruri si am văzut că crestinismul a avut multă legătură cu filozofia si a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca si alti Sfinti Părinti - a dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic.

Am citit că, în învătătura Părintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă siesi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană si personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune că teologia ortodoxă nu este si filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptătită. Trebuie să dau câteva explicatii si să aduc unele clarificări necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, si de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înteleg atunci când spun că ortodoxia si teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau Sfintii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevărati teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii omenesti - adică ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curătite a omului.

Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi ratiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: "Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare... pre judecător si pre prooroc si pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc si prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteste cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practică". si continuă spunând că una este speculatia si altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, "nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc si gânditor, "cât este de mare deosebirea între întelepciunea omenească si harul dumnezeiesc".

In graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vădeste deci că este o deosebire uriasă între un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor, Părintii Bisericii au urmat totusi o metodă diferită spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelasi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ si ca Sfântul Duh în viata Bisericii, însă în acest fel desfiinta modul de existentă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfintii Părinti aveau descoperirea si experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar si treimic.

Ei si-au exprimat experienta păstrând termenii folositi de eretici, după ce mai întâi i-au curătat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta gândirii de a-L cuprinde si a-L înfătisa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" si "crucea" cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.

Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Dumnezeu este împărtit, dar neîmpărtibil... El este unit în chip împărtibil". si apoi încheie spunând: "Din această pricină, atât împărtirea, cât si unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelasi lucru: "Monada miscându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic si înteleasă intelectual ?

Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu poate fi înteleasă intelectual. Incă o dată Părintii au dat de rusine judecata omenească si au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică si exprimarea apofatică. Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: "Pre Dumnezeu este cu neputintă a-L tâlcui si încă mai cu neputintă a-L gândi". După o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putintă omului să-L exprime si să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculatii dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învată că nu putem face speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti Sfintii Părinti critică filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.

Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfintii Părinti l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. însă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă pozitie privilegiată. Sfintii Părinti - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfătisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viată. si nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credintei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinta.

Primii crestini stiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus si astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au sustinut că Dumnezeul Care se înfătisează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior.

Dumnezeu este unul, o singură fiintă si un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de învătătură întemeiată pe propria judecată, Sfintii Părinti au spus că Dumnezeu este o fiintă si trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia. Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc. Erau Părinti ai Bisericii, adevărati păstori, care păstoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.

[neica_nimeni]

Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

O idee clară despre Ortodoxie

As vrea întâi să subliniez că există o pozitie clară a Sfintilor Părinti ai Bisericii în privinta faptului că Ortodoxia se deosebeste de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleasi exprimări, aceiasi termeni, dar întelegerea lor este diferită. De pildă, filozofii stoici vorbeau si ei de nepătimire, dar o întelegeau altfel decât Ortodoxia. Acelasi lucru este valabil pentru minte, extaz etc.

Multi orientali care apartin altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simtul lăuntric etc, însă dau termenilor cu totul alt continut. Din această pricină, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii - fie că este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism - are mari dificultăti în a reusi să dobândească o conceptie clară despre învătătura ortodoxă si poate rămâne nedumerit si încurcat.

Am întâlnit oameni care se află într-o înspăimântătoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvitoare si nu găsesc nici o deosebire fată de învătătura budistă, socotind că budistii si Părintii trezvitori spun aceleasi lucruri.

Ca să nu mai spun că această cunoastere omenească, ce pune accentul pe ratiune, cuprinde o oarecare părere de sine pe care Părintii o numesc "bogătie a gândirii" (plouto tis dianoias); ca urmare, omul se umple de multumire de sine si întemeiere în sine. si oriunde se află multumire de sine si întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.

- Ce credeti că trebuie făcut în aceste cazuri ?
Altfel spus, eu am studiat psihologia si sunt familiarizat cu feluritele scoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să dobândesc o întelegere clară a Ortodoxiei ? Si dacă este asa, cum pot să scap din această stare îngrozitoare ?

- Întrebarea dumneavoastră este dificilă.
Într-adevăr, este o problemă. Însă omul poate fi tămăduit. Există două căi principale de tămăduire.

Una este părăsirea acestei "bogătii" a gândirii. Sfântul Nichita Stihatul, vorbind despre sărăcie, sustine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de "bogătia" gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoasteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup.

Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârsita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temnita simturilor si a celor care tin de simturi. Când cineva posedă o astfel de cunoastere filozofică sau psihologică si se apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia această cunoastere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui Dumnezeu si astfel prihăneste neprihănita si curata învătătură a lui Hristos.

A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăintă. Pocăinta adâncă înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile si-l face pe om purtător al dumnezeiestii Descoperiri. Din această pricină, când citim scrierile patristice trebuie să ne desprindem de cunostintele si ideile trecutului, spre a dobândi o întelegere clară a Ortodoxiei. Accentuez aceste lucruri, ca să nu faceti paralele cu cunoasterea psihologică ce precumpăneste astăzi. Este o mare primejdie a vedea viata duhovnicească dinlăuntrul tâlcuirilor date de sistemele psihologice antropocentrice de astăzi.

[neica_nimeni]

Extras din Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Rationalismul umanist

Spuneam că rădăcina Protestantismului este aceeasi cu a Catolicismului: rationalismul umanist, fundamentul după care omul apostat se cântăreste mai întâi pe sine, apoi tot ce e în jurul său. Logica este un instrument delicat, iar dacă nu este folosită corect, poate da o aparentă ratională la ceea ce nu este deloc rational, pe baza un mecanism care se numeste tocmai rationalizare.

În definitiile filozofiei, umanismul si rationalismul sunt două căi total diferite, însă îmbinarea lor (ca polii unui magnet) formează o nouă bază conceptuală vitală în alchimia "crestinismelor" apostate, deoarece imită si înlocuiesc destul de iscusit adevărata teologie (prin rationalism) si adevărata iubire de Hristos (prin umanism) din Crestinism.

Rationalizarea în credintă este surogatul mincinos al adevărului, este erezia care luptă dintru începuturi să surpe din mintea omului învătătura dumnezeiască despre Hristos. Rationalismul este gândirea omului trufas, care crede doar în ceea ce întelege si întelege doar ceea ce e "logic". Ori Dumnezeu-Omul Hristos Iisus a făcut praf, prin Răstignire si Înviere, toată logica si mintosenia tuturor pământenilor, chiar dacă unii au crezut că dând bani păzitorilor Mormântului vor împiedica vestirea Învierii lui Hristos.

Rationalismul în crestinism înseamnă gnosticism si secularizare, transformarea revelatiilor dumnezeiesti în concepte sistematizate si ecuatii teologice care pot fi întelese si explicate de mintea umană. Semnifică translarea conceptiilor progresiste lumesti în religios. Negarea Bisericii devine învătătura de bază a "noilor biserici". Negarea Adevărului devine temeiul "noului adevăr". De pe acest înalt esafod al "progresului religios" au început să cadă ghilotinele pe grumazul Crestinismului apostolic si să se ajusteze "teologiile" după diverse interese pământesti si halucinatii personale, mai întâi în Catolicism, iar mai apoi în Protestantism.

Marii mistici ai Răsăritului, Sfintii Părinti, au fost dintotdeauna prietenii ratiunii adevărate, deoarece gândirea crestinească nu este una absurdă. Ratiunea ne-a fost dăruită de Logosul Dumnezeiesc – Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, la creatie, pentru a ne fi treaptă de suire si cârjă la începutul drumului spre cunoasterea lui Dumnezeu. Însusi Crestinismul posedă o logică simbolistică ce se cheamă teologie, însă ceea ce învătătura Bisericii respinge este absolutizarea rationalismului si idolatrizarea lui. Si nu poate fi altfel, căci Duhul dumnezeiesc se retrage acolo unde domneste logica pur rationalistă prin legi utilitare si raporturi juridice dezvoltate sub forma deciziilor autoritare sau liberaliste.

Suntem nevoiti aici să facem o diferentiere esentială între ratiune si rationalism. În timp ce ratiunea se bizuie pe revelatia unui Adevăr dumnezeiesc ca sursă si fundament al adevărului pământesc, rationalismul este tocmai relativizarea Adevărului absolut, transformându-se astfel într-un curent filozofic numit "religie", care-l plasează pe om ca sursă a adevărului. Adevărul rationalistilor este valid numai atunci când este determinat prin forta ratiunii si nu se supune unei definitii "absolute" pe baza credintei sau a dogmelor religioase.

Primul rationalist autentic a fost Lucifer, îngerul care a căutat prin înăltarea cugetului să surpe dumnezeiasca rânduială cea din ceruri. Nu a reusit decât să ne arate două lucruri: ratiunea, chiar si pervertită a demonilor, nu poate schimba cu nimic adevărul dumnezeiesc, iar când încearcă a o face, cade în întunericul (ne)cunoasterii. Marile căderi, ale lui Adam si Iuda, ale Papei si ale lui Luther, stau drept mărturie.

Când rationalismul demonic înfrătit cu umanismul pătimas se deghizează în crez religios, îsi arată de fapt neputinta în a crea un alt adevăr decât cel dumnezeiesc. Satanismul, ateismul sau nihilismul în stare pură nu vor seduce niciodată lumea, însă pot fi "digerabile" când sunt confundate sau "învelite" cu Adevărul si întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Rationalismul nu-L huleste direct pe Hristos, ci creează noi religii si noi crezuri părut crestine, plăsmuieste noi forme bisericesti antropocentrice în care se vorbeste de un nou "hristos".

În esentă, rationalismul umanist nu se întemeiază pe Adevăr, nu "vede" firea creatiei (căci ar trebui să-i recunoască Creatorul), ci creează realităti izvorâte din imaginatia mintii, o teologie paralelă ce pare logică si demonstrabilă, un crez întemeiat pe o mare înselătorie: Hristos capătă chipul omului căderii iar omul îsi vede sinele ca pe propriul dumnezeu. Aceasta este, de fapt, seva care le curge prin vine: autozeificarea este "sacramentul" rationalistilor umanisti crestini.

Aici zace toată "esenta" gândirii căzute, ca una ce tânjeste neîncetat, prin mii de chipuri, la a-l face pe om "dumnezeu" iar pe Hristos doar un om. Abile si seducătoare, tocmai spre preamărirea necugetată a omului ne conduc astăzi puternicele tentacule ale rationalismului, adânc înfipte în cultură, stiintă, religie, dar mai ales în "crestinism".

Ce este cultura fără Hristos? Un ritual al cuvintelor care proslăveste toată desertăciunea si păcatul acestei lumi. De la gnosticism la iluminism, de la filozofie la psihologie, totul se (re)centrează pentru a idolatriza chipul omului desfrânat si trufas, dezumanizat de patimi si desfigurat de păcate. Luând omul-maimută, omul-zeu, omul-apostat drept model, cultura modernă sustine procesul de antropocentrizare a întregului univers, adică omul porneste în mod complet si exclusiv de la sine însusi, adună informatii în privinta lucrurilor particulare si formulează hotărât legi universale, integrând fiinta umană alături de cea "divină", într-un sistem liniar, material si pământesc.

Stiinta fără Hristos este nestiintă, o variabilă la discretia hazardului care nu poate explica nimic din alcătuirea lumii si a omului, ci doar constată (când este sinceră) realităti ale Facerii. Iar când nu poate explica, inventează. Să nu uităm că stiinta dimpreună cu filozofia au fost cele care si acum ne amăgesc prin manualele de Biologie de pe vremurile ateismului, cu falsa teorie a evolutionismului, teorie care este acum, paradoxal, contrazisă tot de stiintă, prin ultimele descoperiri genetice. Este foarte greu pentru omul de stiintă sau filozoful rationalist să admită îndumnezeirea omului prin smerenie si salvarea omenirii prin îngenuncherea înaintea Crucii Mântuitorului Hristos.

[Admin]

Extras din Sf Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne:

În mai multe rânduri, mi-ați pus întrebarea: „Are Creștinismul filosofia sa proprie sau nu are?” 
La Istoria filosofiei v-au învățat că filosofi Creștini pot fi numiți Descartes, Kant, Leibniz, Berkeley, James, Soloviov și alții.
Ați auzit că scolastica Romană l-a adoptat pe Aristotel ca filosof oficial, cu toate că învățătorul bisericesc apusean Tertullian a  zis: „Filosofii sânt patriarhii ereziei.”

Pe voi însă v-a tulburat marea lipsă de  conglăsuire dintre acești filosofi în problemele existențiale.
Cum pot fi ei numiți „filosofi Creștini” de vreme ce nu au aceeași învățătură despre Dumnezeu, despre suflet, despre natură?

„Ca toți aceeași să grăiți,” poruncește Apostolul, „și să nu fie între voi dezbinări, ci să fiți întemeiați într-un gând și într-o
înțelegere” (I Cor. 1:10). Voi știți că descoperirea Creștină este fără greșeală, nici măcar o iotă din ea.

Cum ar fi cu putință atunci ca filosofia, care s-ar fi ivit din această credință, să fie plurală, nu singulară, nu una, ci mai multe?
Și încă cu asemenea nepotriviri și contradicții între afirmații!

La întrebarea voastră, eu v-am răspuns: Creștinismul are înțelegerea sa aparte despre viață și despre lume, organică și sistematică, însă deosebită de toate filosofiile omenești. Și atât. Dar v-am făgăduit că, odată și odată, o să vă înfățișez mai pe larg această concepție Creștinească.