După o tradiţie mai puţin cunoscută, consemnată printre alţii de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paşti, data acestei duminici echinocţiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit şi astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică şi atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie.

Întrebând mai departe pe credincioşi: „Care echinocţiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toţi răspund fără şovăială: „De primăvară” Că aşa stau lucrurile o mărturiseşte ziua a III-a (Facere I, 12). De atunci şi până la sfârşitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanţă că primăvara este în emisfera nordică. Să reţinem, iarăşi, că perspectiva scripturistică şi patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioşilor şi am primit răspunsurile drepte, primim întărire pentru aceste intuiţii sănătoase şi în învăţătura Părinţilor (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaştem desigur cele patru faze ale ei, şi am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăşi pe credincioşi: „În ce fază era oare luna în momentul apariţiei ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăşi în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se ştie şi că momentul iniţial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline şi luna nu putea face excepţie de la aceasta (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocţiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare şi prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului şi căderea în păcat. Putem şti oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Sfânta Tradiţie ne spune că omul a fost făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul şase (12 amiază, meridian). Iarăşi, credincioşii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline şi egale: echinocţiu, lună plină şi amiază. Acum legătura cu Paştele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul şase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creştin.

Odată fixate clar aceste elemente calendaristice „fundamentale” (şi nicidecum „fundamentaliste” penticostale sau altceva de acest gen), să trecem mai departe în Vechiul Testament, în credinţa poporului ales. Vom vedea că, chiar şi din punctul de vedere al revelaţiei, credinţei şi cultului, calendarul joacă un rol esenţial.

Am văzut în secţiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuşi Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, şi de aici aceste învăţături au fost predate şi transmise aleşilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4).
Ajungând la urmaşii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieşirea. Odată ieşiţi din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci şi indicaţii cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paştele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secţiunea cosmologică privitoare la ziua a patra şi apariţia luminătorilor (Ieşirea XIX, 1).

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuşi Dumnezeu (Ieşirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25; Levitic XXXIII,
2-8) Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paştelui Legii. Vom reţine importanţa majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început (Numeri I, 18; X, 10; XXIX, 6) Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reţine elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în acelaşi timp la alte popoare, chiar dacă şi ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfinţenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele. În studiul nostru am lăsat dinadins la o parte expunerea celorlalte calendare cum ar fi fost cel roman, grecesc, aztec, persan, etc. Ele pot constitui un subiect de cercetare doar dintr-un punct de vedere cultural-ştiinţific, care nu este cel al prezentei lucrări. Desigur că admitem diferenţa dintre un calendar civil şi unul religios, diferenţă ce pleacă nu atât de la metoda de calculare, cât de la scopul alcătuirii. Dar nu vom primi ideea după care calendarul Vechiului Testament poate fi tratat în aceeaşi categorie cu celelalte calendare religioase contemporane lui. Cine ar putea susţine, de exemplu, caracterul revelat al calendarului maiaş? Calendarul religios este un fel de „schelet” al cultului religiei respective, de care este strâns legat. Oricine îşi poate da seama cu uşurinţă de faptul că aspectul cultic depinde drastic de acest calendar, până într-acolo încât se poate afirma că un cult liturgic fără calendar este un non-sens. Vom vedea mai departe consecinţele foarte importante ale acestui fapt când vom vorbi despre calendarul bisericesc creştin.

În acest moment al discuţiei, odată lămurit caracterul de sfinţenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.” Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înţelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înţeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii, Drepţii, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanţa dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creştinii ortodocşi. Cei care le defaimă, le desfiinţează, le deformează sau le dispreţuiesc sunt daţi anatemei şi îşi pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privinţa aceasta, şi a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spaţială) lucrurile sunt suficient şi limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) şi profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur şi simplu şira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puţin magice, din conştiinţa creştinilor moderni şi contemporani a dispărut aproape cu desăvârşire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecţii din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei şi calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opţională, interpretabilă, negociabilă şi supusă reformelor şi adaptărilor de felul, în funcţie de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment.

Ne propunem să atragem atenţia asupra unor aspecte de maximă importanţă, a căror neglijare prelungită va avea consecinţe catastrofale în viaţa Bisericii Ortodoxe. Din tot felul de pricini, Ortodoxia a părăsit studiul şi cercetarea acestor probleme de cosmologie, cronologie şi calendar, considerând, cumva cu dreptate, că Sfinţii, de la Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) până la Sfântul Atanasie de Paros (sec. XVIII) au spus şi lămurit tot ce era de trebuinţă, fără să mai fie nevoie de cercetări în plus. Aşa şi este desigur, numai că între timp în ogor au apărut „zizaniile” adică neghina învăţăturilor savanţilor eretici şi atei, şi se impune o nouă plivire a ogorului. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin noi cercetări astronomice pe baza metodologiei şi instrumentelor avansate, sau a teoriilor de ultimă oră, aşa cum vedem că propun unii modernişti.
      
Suntem cu totul pentru recuperarea duhului patristic tradiţional şi al studiilor legate de aceasta, şi încercăm şi noi, cu slabele noastre puteri şi cu destule balasturi umaniste să facem acest lucru. Avem şi în Sfânta Scriptură un avertisment înfricoşat al Domnului (Matei V, 13-15). 

DESPRE CALENDARUL BISERICESC

Scurt istoric 

Am văzut până acum importanţa covârşitoare ce o are calendarul în viaţa oamenilor. Această orânduire a timpului are mai multe planuri: religios (duhovnicesc, teologic), politic (social şi economic), ştiinţific (astronomic, matematic, geografic, meteorologic). Fiind o lucrare de obşte el este predat şi impus de către conducerile respective ale statului şi religiei dominante din cadrul acestuia. Deci putem vorbi de două calendare: cel religios şi cel politic (civil). În trecut însă, statul şi religia formau o unitate atât de strânsă, încât calendarul religios şi cel civil pur şi simplu se confundau. Diferenţa era minimală, cel civil adăugând sărbători ale conducătorilor, etc.

Nu vom face în cadrul acestei lucrări un istoric amplu al diferitelor calendare, ci ne vom concentra asupra calendarelor la care a contribuit şi Duhul Sfânt. Am văzut această conlucrare în Vechiul Testament, şi vom continua cu ceea ce ne interesează în modul cel mai înalt: calendarul bisericesc. Desigur că şi acest calendar cuprinde aspectele menţionate mai sus. Duhovniceşte, el este insuflat celor ce-l alcătuiesc – Sfinţilor Părinţi – de către Duhul Sfânt.

În ceea ce priveşte aspectul politic, aici lucrurile se complică, deoarece puterea temporală se implică intensiv, calendarul fiind un instrument de normare a societăţii, de omogenizare religioasă, culturală, economică, deosebit de important, ceea ce face ca statul – în orice formă de organizare şi conducere, să stabilească şi să impună calendarul respectiv cu hotărâri de lege. Primii creştini proveneau dintre iudei şi trăiau în cadrul Imperiului roman. Au urmat apoi convertiri ce depăşeau graniţele etnice iudaice şi cele politice ale Imperiului. Din punctul de vedere care ne interesează aici, cel al calendarului, desigur că iudeii, având religia lor proprie, cultul, sinagoga, păstrau şi calendarul lor religios.

În această privinţă trebuie menţionat faptul că, în perioada Vechiului Testament, începând cu Proorocul Moise – cel ce a revelat calendarul liturgic evreiesc -, continuând cu judecătorii şi apoi cu regii, calendarul religios era acelaşi cu cel politic (civil). Preluând aceste învăţături, Biserica creştină a luat în calcul modalitate de calculare a paştelui legii, pentru care s-au elaborat mai multe metode şi tabele. Vom vedea mai târziu ce importanţă prezintă pentru cei aflaţi în legea harului această determinare şi ce legătură au paştile legii cu cele creştine. Acelaşi lucru se poate spune în aceeaşi perioadă şi despre celelalte calendare, dintre care ne interesează aici calendarele grecilor şi mai ales al romanilor.

Calendarul iulian

Cel din urmă este important în special în momentul în care apare Imperiul şi reforma foarte importantă efectuată de către Iuliu Cezar şi astronomul Sosigene, în urma căreia a apărut aşa numitul „calendar iulian”. Acest calendar este, la rândul lui, un calendar unic politico-religios, şi era cel oficial în Imperiul roman, din Britania şi până Siria, fiind cel oficial şi totodată ecumenic. Trebuie totuşi menţionat că acest calendar regla şi unifica doar viaţa civilă (politică) şi economică a imperiului. Pe teritoriul întins al acestuia se găseau o mulţime de popoare cu credinţele lor respective, cultul şi calendarele lor. Deci din punct de vedere religios, calendarul iulian nu conta desigur decât pentru religia romană.

Calendarul bisericesc propriu-zis 

Aşa cum am menţionat mai sus, marea majoritate a creştinilor primelor trei secole după Hristos vieţuia în cadrul imperiului roman. Cu timpul, începând din sec. al II-lea, numărul creştinilor proveniţi din „neamuri” a covârşit numărul creştinilor iudei, ce vor rămâne o minoritate în cadrul Bisericii. Cultul primelor veacuri a preluat desigur mult din cultul sinagogii, dar, treptat, s-au cristalizat forme tipice al Bisericii creştine ce s-au distins şi depărtat tot mai mult de cele iudaice. Pe lângă acest element, s-au mai preluat ici-acolo influenţe din spaţiul păgân. Desigur, nu trebuie să dăm acestora o importanţă prea mare, aşa cum fac analizele culturale umaniste, ci să nu uităm că în Biserica creştină nu numai dogmele, dar şi canoanele şi cultul au tot un caracter revelat, fiind lucrarea lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli şi apoi a Sfinţilor Părinţi.

În ceea ce priveşte cultul, am arătat limpede că „scheletul” lui, dacă putem spune aşa, în sensul unui cadru, dar viu şi nu mort cum este acela, este calendarul liturgic ce ritmează şi normează timpul slujbelor dumnezeieşti: sfânta liturghie, laudele, praznicele, posturile. Datorită unor circumstanţe istorice şi politice obiective, primii creştini nu au putut avea un calendar liturgic închegat şi unitar ecumenic de tipul celui iulian. Ei s-au orientat ca datare după acesta, sau după calendarele greceşti, egiptene, siriene, macedonene, cu datele şi denumirile respective.

ELEMENTUL CENTRAL (PIVOTUL) CALENDARULUI
BISERICESC: SFINTELE PAŞTI 

Pentru a înţelege problema esenţială, dar şi complicată a calendarului bisericesc, trebuie să începem prin a ne opri asupra a ceea ce constituie axa de referinţă a acestuia: Sfintele Paşti, evenimentul calendaristic cel mai înalt în iconomia mântuirii lumii. Înţelegerea duhovnicească ortodoxă a acestui moment este cea mai importantă, dar nu este cu putinţă dacă el nu este aşezat pe temeliile de nezdruncinat ale adevăratei aşezări spaţiale şi temporale, aşa cum a fost ea descoperită şi predată în Biserică. Lucrul acesta este pe deplin adeverit de modul în care, aşa cum vom vedea, au tratat Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi problemele respective.

Vom arăta pe scurt ce greu a fost ca să se ajungă la o unitate cultică şi dogmatică în privinţa stabilirii momentului Sfintelor Paşti, adică a pascaliei. Şi aceasta, reţineţi, în cadrul unei comunităţi ce avea cel puţin reprezentarea cosmologică şi cronologică dreaptă în esenţă. Dar, se ştie că nu este suficientă esenţa, ci trebuie mers şi în detalii şi manifestări, şi tocmai aici au avut loc în Biserica primelor trei veacuri creştine o serie întreagă de tulburări şi neînţelegeri, care în anumite momente au ajuns pe marginea anatemelor şi schismei.

Înainte de a intra în detaliile acestor controverse să reamintim elementele cosmologice şi cronologice de bază: Dumnezeu a creat lumea în şase zile de 24 de ore cu toate elementele lor: seara, noaptea, miazănoaptea, dimineaţa, ziua, miazăziua, după-amiaza, ceasurile. Anul avea patru anotimpuri şi începea cu primăvara, şi anume în momentul echinocţiului. Soarele, luna şi stelele (zodiile) au fost făcute în ziua a patra, când era deja echinocţiul de primăvară, şi se învârteau cu toatele în jurul pământului fix aflat în centrul universului. Vitezele de rotaţie ale cerurilor respective fiind diferite, s-au introdus nişte elemente de calcul, numite cicluri, epacte, temelii. Ciclurile mărturisesc şi ele despre o mişcare circulară şi regulată în jurul pământului.

Iconomia mântuirii noastre a fost, este şi rămâne Taina tainelor. Dar, să ne amintim că în teologia noastră, taină nu înseamnă şi secret, ci doar ceva mai presus de firea şi înţelegerea creaturilor, fie ei şi îngeri. Cu toate acestea, Dumnezeu a binevoit să descopere aceste taine creaturilor Sale, desigur atât cât este acestora cu putinţă a primi, iar iconomia mântuirii face parte din aceste descoperiri. Dumnezeu a făcut aceste descoperiri încă de la început, mai întâi protopărinţilor noştri Adam şi Eva, apoi bineplăcuţilor Săi, drepţii şi Proorocii Vechiului Testament, continuând cu însăşi cea mai presus de fire şi înţelegere întruparea Sa. De atunci înfricoşătoarele taine au fost iconomisite şi descoperite de către Însuşi Dumnezeu Fiul şi Cuvântul, acum Iisus din Nazaret. Cei care se făceau părtaşi acestor taine erau în primul rând cei mai apropiaţi: Maica Sa, şi Ucenicii.
           
Întrucât Dumnezeu este unul şi acelaşi şi în Vechiul şi în Noul Testament, era absolut necesar ca să descopere oamenilor legătura dintre cele două. Hristos spune: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, iar între aceste momente trebuie să existe o legătură şi coerenţă. Nu vom vorbi în studiul nostru de momentul Omega, Sfârşitul, Înfricoşata Judecată, ci ne concentrăm în continuare pe Alfa – Început şi legat de acesta pe evenimentele Răstigniri şi Învierii, adică Sfintele Paşti creştine. Legătura a fost făcută în planul văzut prin corelarea evenimentelor astrale şi cronologice legate, aşa cum am arătat în secţiunile anterioare, de prima săptămână a creaţiei.Deci, reluând (iarăşi şi iarăşi…): echinocţiu de primăvară zilele 1-6, luna plină zilele 4-6, crearea omului în ziua a 6-a (vineri) la ceasul 6 (12, amiaza). Căderea în păcatul originar are loc tot într-o vineri la ceasul 6.

Echinocţiul de primăvară

Importanţa echinocţiului este de acum evidentă. Odată cu implicaţiile ei duhovniceşti şi morale nu trebuie uitat faptul că el are şi un aspect cosmic, real, văzut (simţit).   

Redăm în continuare mecanismul celest al producerii echinocţiului de primăvară. În mişcarea sa zilnică de rotaţie în jurul pământului, soarele răsare dintr-un punct R (răsărit) şi apune în punctul A (apus). În afară de această mişcare de rotaţie de 24 de ore, cerul solar are şi o mişcare ondulatorie de sus în jos ce se produce pe parcursul unui an solar. În timpul acestei mişcări, soarele traversează toate cele 12 zodii aflate în sectorul zodiacal, 6 în emisfera nordică, 6 în emisfera sudică.           

Începutul anului solar este momentul echinocţiului de primăvară, ziua egală cu noaptea, iar locaţia este în dreptul ecuatorului – pământesc, dar şi ceresc, întrucât pământul nu are nici o înclinaţie! – şi în dreptul zodiei Berbec. Vom vedea că problema echinocţiului a fost deosebit de importantă şi dificilă, atât în vechime cât şi în perioada modernă şi contemporană. Diferitele concepţii şi calcule astronomice au cauzat rupturi calendaristice bisericeşti iremediabile.

În ce constă de fapt această problemă? Vom da o lămurire mai simplă, pentru a înlesni cititorilor noştri înţelegerea acestei probleme. Căci, trebuie să recunoaştem că, în materie de astronomie cunoştinţele zdrobitoarei majorităţi a oamenilor de azi sunt cu totul insuficiente şi nesigure.
Vom explica acum procesul fenomenului de precesie a echinocţiului. Echinocţiul are loc în acel moment şi loc în care ecliptica se intersectează cu ecuatorul (evident şi cu un anume meridian). Prin iconomia lui Dumnezeu acest loc/moment se schimbă în fiecare an şi anume spre răsărit. Acest fenomen face ca în decursul timpului soarele să parcurgă întreg cercul ecuatorial, care şi el poate fi împărţit în cele 12 zodii.

Cerul înstelat (al 8-lea), cu zodiile respective, se învârteşte şi el în jurul pământului, dar numai cu o rotaţie circulară zilnică, fără să aibă o mişcare ondulatorie, şi astfel stelele şi zodiile îşi păstrează locul lor fix pe verticală. Dar întrucât acest cer are o viteză mai mare decât cerul solar, ziua şi anul sideral sunt mai scurte decât cele solare. Prin urmare nu se poate face abstracţie de cele douăceruri cu mişcările lor. Diferenţa de viteză şi durată dintre anul solar şi cel sideral este de 1/300 zi adică de 4 m 48 s. Deci vom avea de scăzut această sumă din 6 h şi obţinem 5 h 55 m 12 s. În continuare vom adăuga această sumă în fiecare an, deoarece echinocţiul se va petrece cu această întârziere anuală. Să luăm o aplicaţie concretă:

Echinocţiul de primăvară 21 martie ora 6 dimineaţa, gradul întâi Berbec.
Situaţia, datorită mişcărilor respective va arăta în felul următor:

Anul 1 21 martie ora 6 00 00 (ore, min. sec.)
Anul 2 21 martie ora 11 55 12
Anul 3 21 martie ora 17 50 24
Anul 4 21 martie ora 23 45 36
Anul 5 20 martie ora 5 40 48, etc  

Observăm acum mai limpede fenomenul precesiei echinocţiului: în al cincilea an el se produce deja cu o zi mai târziu. Exact acest lucru este corectat de către anul bisect în care se adaugă o zi, deci în anul 5 echinocţiul va cădea tot în 21 martie la ora  5 40m  48s.
Precesia continuă în acest fel timp de 300 de ani după care, cu tot adaosul anilor bisecţi, echinocţiul va cădea pe data de 20 martie, ş.a.m.d. În acest timp are loc şi o deplasare în cadrul zodiei Berbec înspre apus, deci în sens retrograd, în zodia Peştilor.

În ceea ce priveşte legătura echinocţiului trebuie făcută următoarea observaţie importantă, la care ne trimite şi tâlcuirea Canonului 7 Apostolic aflată în Pidalion. Vom reveni asupra ei. Iată şi aici un moment important: se întâlneşte uneori afirmaţia potrivit căreia: „Sfinţii Părinţi de la Niceea au fixat echinocţiul pe 21 martie”.

Sensul în care este lansată această sintagmă (dar nu cea a lui Matei Vlastare!), este acela că în anul 325 s-a operat o reformare/schimbare a calendarului iulian de către Sfinţii Părinţi, prin modificarea şi fixarea datei calendaristice a echinocţiului astronomic de primăvară! Şi prin urmare, de atunci încoace se pot opera, la nevoie fel de fel de ajustări prin modificarea datei, suprimându-se zilele necesare, exact aşa cum au făcut gregorienii în sec. al XVI-lea şi unii ortodocşi în sec. al XX-lea. Dar aici este vorba de o eroare: Sfinţii de la Niceea nu au modificat şi nu au fixat data calendaristică (21 martie) a echinocţiului de primăvară, ci aceasta ar rezulta doar din intervalul de prăznuire a Paştelui: 22 martie – 25 aprilie. Echinocţiul „fixat” de Părinţi în pascalie este aşadar – ca şi luna plină pascală de după el – diferit de cel astronomic „simţit” şi schimbător conform fenomenului de precesie descris, deci este unul „gândit” şi neschimbător!

Potrivit învăţăturii creştine ortodoxe, Dumnezeu este întâi Atotţiitor (Pantocrator), proniator permanent ce susţine existenţa şi mecanismele mişcărilor cereşti şi terestre fără nici un moment de întrerupere. Universul şi fiinţele create nu au nici un moment autonomie existenţială şi de mişcare, de energie. Ei toţi sunt purtaţi şi mişcaţi de către energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dacă universul este un „ceasornic” – de ce nu? se poate accepta până la un punct ca imagine – atunci el merge perfect deoarece Ceasornicarul, spre deosebire de cel uman, nu intervine din când în când pentru a-l regla, ci îl susţine şi menţine necontenit şi regulat. Acum, se ştie că acest calendar, cel iulian, a intrat în funcţie după anul 44 î.Hr., şi în el nu au operat datele de mai sus de la începutul lumii. În funcţie de acest calendar, în vremea Părinţilor de la Niceea echinocţiul cădea după cât se pare, la 21 martie şi tabelele pascale au ţinut cont de acest reper cronologic, şi de datarea echinocţială respectivă.

În legătură cu aceste diagrame, ca şi cu celelalte de acest fel, trebuie să amintim că perspectiva din care sunt alcătuite acestea este una de sus în jos, o perspectivă pur gândită, deoarece nimeni nu va putea să observe aceste traiectorii şi mişcări din acel punct de observaţie, nici-o platformă spaţială cât de avansată. Singurul care a avut o perspectivă spaţială întrucâtva de acest calibru a fost aşa cum am văzut Set, dar şi el a fost asistat de către Înger (Arhanghelul Gavriil), care îi descria ceea ce vedea, nelăsându-l pradă simţurilor şi minţii sale omeneşti neputincioase (Cronograf).
În alte diagrame, perspectiva este una laterală, la fel de imposibil de obţinut în realitate ca şi cea de dinainte.

 MOMENTUL PRONIATOR AL STABILIRII PRĂZNUIRII SOBORNICEŞTI ŞI VEŞNICE BISERICEŞTI A SFINTELOR PAŞTI

Controverse pascale

La început, în primele trei secole creştine controversele s-au legat de modul diferit de prăznuire a Sfintelor Paşti, data acestora, postul, etc. Situaţia s-a agravat cu timpul şi Biserica a ajuns în pragul schismei şi excomunicării celor ce nu acceptau rânduiala prăznuirii Paştelor într-o zi de duminică după echinocţiul de primăvară, şi în special după paştele iudaic. Încercările de unificare a pascaliei, şi de aici a calendarului liturgic în esenţa lui – Paşti comun, şi tot ce se leagă de aceasta: post, Rusalii, Înălţare, etc. au dat greş, din mai multe cauze dintre care cele mai importante credem că au fost imposibilitatea obiectivă de a întrunire a unui Sinod Ecumenic, unica instanţă ce ar fi putut emite o hotărâre normativă şi obligatorie pentru întreaga Biserică, întrucât hotărârile şi canoanele Sinoadele locale sau unor Sfinţi Părinţi au nevoie de validarea lor în cadru ecumenic pentru a dobândi aplicare sobornicească şi ecumenică.În al doilea rând, hotărârea legată de un calendar de obşte, fie el şi bisericesc trebuie sancţionată cumva şi pusă în aplicare şi la nivelul autorităţii statale, care poate emite hotărâri obligatorii în acest sens fie de aprobare, fie de interzicere a respectivului calendar. Ori, se ştie bine ce calendar avea în vedere autoritatea acelor timpuri: cel iulian, care era atunci desigur păgân şi nu avea nici cea mai mică legătură cu criteriul pascal al celui bisericesc.

Sfântul Sinod I Ecumenic de la Niceea şi contribuţia Sfântului Constantin cel Mare

Momentul proniator de rezolvare a acestor conflicte a fost hotărât de Dumnezeu să vină după aproape 300 de ani, în vremea Sfântului Împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare. Împrejurările exterioare (văzute) au fost legate de către unificarea şi omogenizarea situaţiei polico-administrative a imperiului roman, şi ajungerea în fruntea lui a unui Împărat păgân, ce mai întâi s-a arătat favorabil creştinilor, lucru la care au contribuit rugăciunile Sfintei maicii sale Elena, şi arătarea semnului Sfintei Cruci cu ajutorul căreia a biruit minunat în lupta cu rivalul său Maxenţiu. A urmat creşterea în credinţă şi apropierea de Hristos şi Biserică a însuşi Împăratului, convertirea sa deplină şi implicarea totală în viaţa Bisericii, mai întâi prin edictul de toleranţă de la Milan (311), şi apoi prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în care s-au dezbătut două probleme grave şi importante: erezia lui Arie şi data Sfintelor Paşti.

Aşa cum am mai spus, insuflat de către Dumnezeu în lucrarea sa apostolică (misionară) Sfântul Împărat a sesizat profund importanţa ajungerii la o practică unitară a prăznuirii Sfintelor Paşti, ceea ce va constitui de acum înainte pivotul calendarului liturgic propriu-zis ce începe a se alcătui acum în sec. al IV-lea de către Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, în forma şi structura pe care o cunoaştem cu perioadele ce se vor numi Octoih, Triod şi Penticostar, cu ciclul praznicelor fixe (sinaxarul, Sfinţii) şi cele mobile derivate din momentul prăznuirii Sfintelor Paşti.

Acest moment prezintă o importanţă covârşitoare pentru problema de care ne ocupăm. Aici, atât în privinţa Sfântului Constantin cel Mare, cât şi al Sfinţilor Părinţi de la Niceea, socotim şi credem că cel care a insuflat rezolvarea pascaliei odată pentru totdeauna şi pentru toţi, a fost însuşi Duhul Sfânt. Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, vedem cât de grav ar fi păcatul încălcării acestei hotărâri, adică a nu respecta cele 4 hotărâri de care vom vorbi mai departe, precum şi a sparge unitatea prin folosirea unor diferite pascalii şi calendare liturgice.   Oare astăzi s-ar putea accepta o nouă diversitate calendaristică, diferite pascalii, etc. în cadrul acestei Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească, Ortodoxă şi Ecumenică Biserică? Şi ce motive puternice şi întemeiate ar putea determina această diversitate? Ni se pare că răspunsul la aceste întrebări pare a fi: nici unul, nu diversităţii calendaristice, un singur Paşte pentru toţi ortodocşii!
           
Cele 4 hotărâri pascale 

Aceste hotărâri au fost luate la Niceea, dar ele nu trebuie în nici un caz ca fiind o premieră nemaiîntâlnită, ca o inovaţie a Sfinţilor Părinţi de atunci. Rădăcinile acestor hotărâri se regăsesc în tradiţia şi practica Apostolică din primele veacuri creştine. Ca şi în cazul dogmelor – aici de-o-fiinţimea Sfintei Treimi, egalitatea Fiului cu Tatăl, şi naşterea Acestuia din vecie – care nici ele nu constituie câtuşi de puţin o noutate revelată în sec. al IV-lea, ci doar o formulare închegată a ceea ce s-a crezut tot timpul în Biserică de la bun început, aşa şi temeiurile pascale sunt vechi şi tradiţionale. Aceste hotărâri insuflate de Duhul Sfânt, au fost socotite uneori de către unii ca fiind relative şi supuse retuşărilor. Dar, pentru dreptslăvitorii creştini ele au o tărie de nezdruncinat, şi nu există temeiuri de a le modifica în esenţa lor.

Conform acestor hotărâri, Paştele se vor serba:

            1. Într-o zi de duminică;
            2. După echinocţiul de primăvară (desigur din emisfera nordică!);
            3. În perioada de lună plină pascală;
            4. După paştele evreiesc

APLICAŢII CANONICE ALE ACESTOR HOTĂRÂRI 

Odată stabilite criteriile şi hotărârile pascale cu valabilitate veşnică şi universală, a urmat rândul palierului canonic al legislaţiei bisericeşti să traseze liniile unei discipline liturgice şi tipiconale ce nu putea fi încălcată fără primejdia unor sancţiuni severe, menite să păstreze această unitate cultică şi dogmatică dobândită cu atâta osteneală şi jertfe. Următoarele canoane tratează problema pascală:

Canoane legate de prăznuirea Sfintelor Paşti:
- Canon 7 Apostolic;
- Canon 66 VI Ec.;
- Canon 89 VI. Ec.;
- Canon 1 Sfântul Dionisie al Alexandriei;
- Canon 81, 77 Cartagina;
- Canon 14 Laodiceea