„Astfel la începutul anului 1864, guvernul voia să introducă în ţară calendarul gregorian. În acest scop, s-a convocat la Bucureşti un aşa numit «Consiliu bisericesc» format din mai mulţi arhierei şi egumeni, care să se pronunţe asupra acestei probleme. Răspunsul negativ al Consiliului, ca şi opinia publică din ţară, care vedeau în schimbarea calendarului un prim pas spre primirea catolicismului, au determinat guvernul să renunţe la ideea introducerii calendarului gregorian.” (Pr. Mircea Păcurariu Istoria Bisericii Ortodoxe Române)

Nădăjduim că aceste izvoare citate arată fără orice putinţă de tăgadă, care era atitudinea clerului şi poporului românesc dreptslăvitor în privinţa calendarului: respingere organică hotărâtă. Dar vrăjmaşii nu cedau aşa uşor, mai ales că poziţiile lor în plan lumesc politic, cultural, economic şi militar se consolidau văzând cu ochii.

Legat de subiectul nostru propriu-zis – calendarul bisericesc – vom vedea că centrul universitar de la Cernăuţi va avea un cuvânt greu, dacă nu chiar decisiv – în cele ce vor urma în secolul XX. Cu prilejul jubileului de 25 de ani al Facultăţii teologice a Universităţii I.R. Francisco-Iosefină din Cernăuţi, 1900, prof. Constantin Popovici a scos lucrarea „Capitolul al şaptelea al literei P din Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastare: «Despre Sfintele Paşte» sau  «Despre computul (calculul) pascal»”. Este o lucrare de o erudiţie impresionantă, cum nu am întâlnit în zilele noastre, şi din care am citat abundent pe parcursul lucrării noastre. Autorul este influenţat de ortodoxie, greco-catolicism, catolicism, şi peste acestea, de ştiinţa astronomică profană, la care aderă fără nici o rezervă. Drept aceea, ne-am permis în anumite locuri astronomice să diortosim în sensul patristic tradiţional – adică al concepţiei geocentrice şi geostatice. Demersul său cu privire la reformarea calendarului – ne aflăm în 1900 – este încă destul de moderat şi nici măcar explicit, deci lucrarea nu poate fi considerată ca o propagandă activă pentru reformă.

Au continuat deci presiunile politice de schimbare a calendarului, acum fiind şi un conducător de confesiune catolică, deci o creştere a influenţei catolice. Cele de mai sus se continuă şi la începutul secolului următor – XX:
,,La o altă solicitare din partea autorităţilor civile române, la începutul secolului nostru şi tot în vremea domniei Regelui Carol I, într-o şedinţă a Senatului, doi ierarhi şi-au spus cuvântul. Este vorba de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu (1875-1902) şi de Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909). Şedinţa Senatului în care s-a discutat problema îndreptării calendarului a avut loc la 19 februarie 1900. Mitropolitul Iosif Naniescu s-a pronunţat categoric împotriva schimbării calendarului cu motivarea: calendarul a fost «regulat odată pentru totdeauna». Ierarhul moldovean vedea problema calendaristică nu atât o problema ştiinţifică ci una de ordine morală şi bisericească (potrivit sursei citate «Cronica bisericească», în revista «Biserica Ortodoxă Română», an XXIII, nr. 12/martie, 1900, p.1155)... La aceeaşi şedinţă, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian a declarat că prin schimbarea cerută de Papa Gregorie «s-ar produce dezbinarea şi nu am fi nici cu Biserica Occidentală şi nici cu cea Orientală şi am rămâne izolaţi».” (cf. diacon I. Ivan)

În 1902 Patriarhia Ecumenică a trimis o enciclică bisericilor ortodoxe surori în care cerea părerea şi consensul lor în mai multe probleme, printre care şi cea a eventualei schimbări a calendarului:
„De nu mai puţină atenţie este vrednică, după părerea noastră, problema unui calendar comun, despre care se vorbeşte şi se scrie deja de câtăva vreme, mai ales de metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care s-a folosit în Biserica Ortodoxă de sute de ani, sau de primirea celui gregorian: primul este mai inexact ştiinţific, iar al doilea mai exact, considerând de asemenea schimbarea Paştelui nostru bisericesc după o înţelegere trebuincioasă. În studiile din această problemă, vedem că opiniile ortodocşilor ce s-au ocupat în mod special de aceasta sunt împărţite. Unele din acestea consideră moştenirea noastră străbună ca fiind singura potrivită în Biserică, fiind preluată de la Părinţi şi având întotdeauna autoritatea Bisericii; nu numai că ei socotesc că e o prea mică nevoie de schimbare, dar chiar o resping, din pricinile pe care le-am arătat. Alţii, campioni ai calendarului apusenilor şi a introducerii lui de către noi, sugerează cea mai mare precizie cronometrică posibilă, sau chiar noul uz al uniformităţii; ei pledează pentru practica bisericii apusene ca fiind inteligentă, aşteptând de la ea probabil, în opinia lor, oarece sporiri duhovniceşti. Astfel, în vremea noastră, discuţiile s-au intensificat, şi tot felul de declaraţii şi propuneri au venit din ambele tabere, de natură atât ştiinţifică cât şi religioasă, în acele ţări ortodoxe unde există o înclinare anumită pentru noţiunea schimbării calendarului nostru Ortodox sau o oarecare reformare a sa; şi, întrucât această problemă (cu tot aspectul ei ştiinţific evident) are o importanţă bisericească, ni se pare drept ca să schimbăm informaţii cu relevante cu celelalte Biserici Ortodoxe pentru ca să ajungem şi aici la o înţelegere sobornicească între ele, şi ca să fie exprimată o singură opinie şi hotărâre a întregii Biserici Ortodoxe. Deoarece, doar ei singure îi aparţine judecarea acestei probleme şi căutarea (dacă este nevoie) unei căi de a uni (pe cât este cu putinţă) speranţa unei precizii ştiinţifice cu dorita păstrare a cinstitelor hotărâri bisericeşti.”

Sinodalii noştri continuă, spre cinstea lor, rezistenţa, sprijiniţi fiind în totalitate de către turma dreptcredincioasă. Ei au dat cererii Patriarhiei Ecumenice următorul răspuns:
„«…adică întru care ne aflăm, întru acelea să şi petrecem cu statornicie. Deoarece dintr-o parte, de vom schimba calendarul, ne împotrivim hotărârilor canonice şi vom da ocazie de strâmtorare oarecărora (simplilor  credincioşi);  Iar despre altă parte, nu ne este permis nici cu degetul a ne atinge de hotărârile cele prea vechi, adică a le răsturna, care, prezintă slavă mare Bisericii noastre Ortodoxe.» (Publicat în Revista Patriarhiei „Refacerea Constantinopolului” – 1903)

În sens asemănător s-a exprimat şi Biserica Rusă: ... „această schimbare, care tulbură ordinea rânduită din vechime ce a fost statornicită şi sfinţită de Biserică tot acest timp îndelungat va aduce negreşit sminteală în viaţa Bisericii.”
şi cea a Ierusalimului: „Orice hotărâre de schimbare a calendarului în favoarea calendarului gregorian va fi în detrimentul Ortodoxiei.”
Ca urmare a acestor poziţii, patriarhul Ecumenic Ioachim a trebuit să tragă la 12 mai 1904 concluzia: „pentru reforma calendaristică în Biserica Răsăritului, Ortodoxă, nu există nici un motiv serios, atât bisericesc cât şi ştiinţific.”
Drept pentru care nu s-a făcut nici o reformă…
Un sinod local ţinut la Moscova (1917-1918) a dat următoarea hotărâre: „de a ţine şi de a păstra stilul (calendarul) vechi atât pentru calcularea timpului bisericesc cât şi pentru practica liturgică.” 

Congresul „pan-ortodox” de la Constantinopol 1923
Introducerea calendarului nou

După moartea Patriarhului Ecumenic Ioachim III, a sosit la tron Meletie IV Metaxakis. El a convocat în 1923 un „Congres pan-ortodox”, la care au participat următorii 9 participanţi:

Constantinopol: Meletie Metaxakis, patriarh si preşedinte; mitropolitul Calinic de Cizic; laicul V. Antoniadis, profesor la Facultatea de Teologie din Halki;
Cipru: mitropolitul Vasile de Niceea;
Serbia: mitropolitul Gabriel de Muntenegru; Milutin Milankovici, profesor de matematică si fizică;
Grecia: mitropolitul Iacob;
România: arhimandritul Iuliu Scriban;
Biserica Rusă din Afara (Graniţelor): arhiepiscopul Anastasie de Chişinău şi Hotin, fără mandat din partea Sinodului aflat întâmplător în Constantinopol.

Au refuzat să participe patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Arhiepiscopul de Sinai şi ai Bisericii Bulgare au fost excluşi.
În 1924, succesorul patriarhului Meletie, patriarhul Grigorie al IV-lea, care era înconjurat de adepţi şi susţinători ai lui Meletie, a urmat hotărârea înaintaşului său, introducând în 1924 în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului stilul nou pentru sărbătorile cu dată fixă, lăsând temporar, până la convocarea unui Sinod Ecumenic, serbarea Paştelui şi a sărbătorilor legate de el conform stilului vechi. În publicaţia oficială a Bisericii Greceşti «Εκκλεσια», el a publicat în numele Sinodului său, declaraţia despre trecerea Patriarhiei de Constantinopol la stilul nou cu începere din 1 martie 1924.” (Diacon Ioan Munteanu, Ce este calendarul bisericesc) 

Încercarea de reformă românească şi respingerea ei 

În acest moment, în Biserica noastră s-au manifestat încercări de elaborare a unui calendar ce să fie în acelaşi timp superior şi celui iulian, dar şi celui apusean gregorian. Prof. dr. C. Chiricescu primeşte din partea Sfântului Sinod al B.O.R. adresa cu nr. 258/2 iul. 1924 – în care i se trasează sarcina de a transpune vechea Pascalie în calendarul iulian recent rectificat, fără a modifica canonul Sfântului Sinod I Ecumenic (325).
Ca răspuns la aceasta el a elaborat un studiu intitulat Pascalia Bisericii Creştine Ortodoxe a Răsăritului conform calendarului rectificat, (Bucureşti, 22 decembrie 1924), pe baza căruia vom explica în ce au constat strădaniile de rezolvare a problemei cerute. Să reluăm datele problemei: prof. Chiricescu este pus în faţa unei sarcini extrem de ingrate, de tipul quadraturii cercului sau a perpetuum mobilului. El trebuia să rezolve şi să armonizeze elemente disparate şi incompatibile, sarcină pe care nu şi-a asumat-o nimeni în Ortodoxie, cel puţin după eşecurile din sec. al XIV-lea descrise anterior. Punctul principal de plecare este exact acelaşi ca cel din 1582: readucerea echinocţiului de primăvară la locul lui, adică la 21 martie, conform hotărârii de la Niceea. Insistându-se pe acest motiv neadevărat, s-a continuat cu rezolvarea întârzierii, ce s-a afirmat că în sec. al XX-lea a ajuns la celebrele 13 zile. 13 zile însă faţă de ce?

Am arătat mai înainte diferenţele între anul solar şi cel sideral, precesia echinocţială şi proemptoza lunară, aşa cum le-au observat şi calculat Părinţii aşa că numai revenim. De fapt, cele 13 zile se referă la distanţa ce creează între calendarul vechi (iulian) şi cel nou (gregorian). În cel gregorian anii seculari ce nu se divid exact cu 400 nu sunt ani bisecţi, şi atunci rezultă că:
Dacă în 1582 diferenţa  gregorian – iulian era stabilită (de către gregorieni) la 10 zile,
         În 1700 diferenţa creşte la 11 zile (anul iulian este bisect!)
         În 1800 diferenţa creşte la 12 zile (anul iulian este bisect!)
         În 1900 diferenţa creşte la 13 zile (anul iulian este bisect!)

Iarăşi, în consecinţa acestui artificiu matematic gregorian, 400 de ani „iuliani” vor avea: 146 100 de zile, iar 400 de ani „gregoriani” vor avea 146 097 de zile. Deci la 400 de ani odată diferenţa dintre cele două calendare este de 3 zile. Aceasta este în realitate diferenţa de 13 zile: decalajul dintre cele două calendare care se măreşte vizibil.

Dând credit „ştiinţific” preciziei mai mari a calendarului gregorian, profesorul nostru încearcă rezolvarea anevoioasei şi ingratei sarcini pe două căi:

1. De a adăuga 13 zile, suprimate în calendar, la datele pascaliei Părinţilor;
2. De a adapta şi a introduce pascalia în cadrele calendarului iulian rectificat.

1) În urma hotărârii sinodale ce a urmat Congresului de la Constantinopol 1923, cele 13 zile suprimate au fost 1 (marţi) – 13 (duminică) octombrie 1924. Astfel 14 octombrie pe vechi ce trebuia să fie luni a devenit în calendarul „iulian rectificat” marţi. Deci se schimbă şi situaţia lunară. Şi atunci toate datele pascaliei Părinţilor cad luni, nu duminică! Iată o primă consecinţă smintitoare a hotărârii pripite. Şi atunci ar trebui adăugate cele 13 zile, adică: 4 aprilie în loc de 22 martie, ş.a.m.d. (care să cadă în aceeaşi zi!). Dar astfel cade regula de la Niceea: Paştele între 22 martie – 25 aprilie! În locul ei intervalul va fi: 4 aprilie – 8 mai, ceea ce, potrivit prof. Chiricescu constituie o mare abatere canonică şi liturgică. Consecinţa imediată a acestui fapt se reflectă în stâlcirea Postului Sfinţilor Apostoli: în anul în care Paştele e pe 8 mai dispare Postul Sfinţilor Apostoli. Ex: anul 1929: Paşte 22 aprilie/5 mai – dispare Postul Sfinţilor Apostoli. Alteori se reduce sub 8 zile dacă Paştele cade între 26 aprilie – 2 mai: deci post 7 – 1 zile Când Paştele cade între 3 – 8 mai: Postul Sfinţilor Apostoli se anulează. Dacă s-ar hotărî Post 6 – 1 zile contravine interdicţiei de a se posti prima săptămână după Rusalii.

Observăm aici un nou impas fără ieşire pentru expertul nostru calendaristic. El crede că intervalul 22 martie – 25 aprilie a fost stabilit la Niceea şi are o greutate canonică şi liturgică egală cu restul celor 4 hotărâri pascale. Această părere era de altfel împărtăşită, precum s-a arătat mai înainte, şi de majoritatea contemporanilor în numele cărora vorbeşte D. Donici, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „De altă parte ca Paştele să nu cadă niciodată la 22 martie, aceasta este o erezie vădită; fiindcă această dată este stabilită, - ca limită inferioară a Paştelor de către însuşi Sfântul Calendar dela Niceea, şi hotărârile acelui Sinod au fost luate de bază chiar de ei înşişi, când au modificat calendarul iulian.”
Am văzut mai înainte că acest interval a venit doar ca o consecinţă a hotărârilor. El este mai degrabă atribuit Sfântului Chiril al Alexandriei. Totuşi, rămâne adevărat faptul că Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe a păstrat acest interval. Se observă pe bună dreptate că datele acelea sunt în strânsă legătură cu Postul Sfinţilor Apostoli.

O altă afirmaţie la care insistă prof. Chiricescu, este aceea invocată şi de către gregorieni: Sinodul de la Niceea ar fi stabilit printr-o hotărâre ca data echinocţiului de primăvară să fie de 21 martie. Această afirmaţie este foarte importantă, deoarece cu ea stă sau cade însăşi reforma calendaristică. Nu mai reluăm argumentaţia combaterii ei, întrucât am arătat falsitatea acesteia la momentul reformei gregoriene. În esenţă: dacă în vremea Sinodului de la Niceea echinocţiul s-a întâmplat să cadă pe 21 martie, aceasta nu a însemnat câtuşi de puţin că Părinţii au dat vreodată o hotărâre canonică sau dogmatică de fixare veşnică a acestei date, ştiind prea bine fenomenul precesiei echinocţiale. Nu ei au dogmatizat această fixare a datei de 21 martie, ci ereticii gregorieni din sec. al XVI-lea. O altă dovadă în acest sens: deja, potrivit ratei ptolemeico/patristice de 300 de ani, în sec. al VII-lea echinocţiul cădea pe 20 martie, în sec. al X-lea pe 19 martie, ş.a.m.d. Cine poate crede că Biserica ar fi îngăduit ca timp de aprox. 1300 de ani (623-1923) să se producă îndrăzneţ de către toate Bisericile locale cu toţii Sfinţii lor din acea perioadă o încălcare atât de grosolană a hotărârii Sinodului I Ecumenic? Şi iarăşi, ortodocşii o încalcă şi ereticii o respectă? Iar dacă ar fi să primim rata astronomilor catolici de 128 de ani, atunci lucrurile ar fi stat desigur şi mai rău pentru bieţii Părinţi, abaterea lor echinocţială fiind şi mai mare.

Cum au putut ajunge acei italieni la concluzii atât de diferite folosind aceleaşi aparate de observaţie şi măsură? O posibilă explicaţie o găsim la acest moment: „(Iuliu) Cezar luă această dimensiune a anului  ca bază pentru reforma sa şi avu ideea simplă de a introduce o ecuaţie cuadrienală lăsând după 3 ani egipteni de 365 de zile să urmeze un al patrulea de 366 de zile. Prin aceasta se formă un ciclu de 1461 de zile, care în asemănare cu cursul soarelui e prea lung numai cu o diferenţă de cam ¾ de oră; iar ¾ de oră se sumează în 128 de ani la 1 zi.” Dacă acceptăm această informaţie furnizată de către prof. Popovici, atunci vedem o rotunjire şi aproximare mult mai grosolană decât fineţea lui Ptolemeu de mai târziu. Cum necum, iată că pe această rată stă şi cade reforma gregoriană, iar, aşa cum am văzut sinodalii din 1582 au respins-o categoric. Dar, dintr-o uşoară nebăgare de seamă la început, sau cine ştie din ce motive, poate impresionaţi de progresul tehnico-ştiinţific al apusului, ortodocşii au început treptat să accepte ca o posibilitate mai întâi, şi rata de 128-129 de zile propusă de gregorieni. Aceasta s-a petrecut mai întâi în Tomos agapis, şi apoi în Pidalion, fără însă a se pronunţa hotărât în favoarea uneia sau alteia. Părinţii de atunci socoteau ca nesemnificativă din punct de vedere duhovnicesc această diferenţă, întrucât şi aşa se căzuse soborniceşte de acord că vechea pascalie tradiţională să rămână neschimbată pe veci, în ciuda erorilor semnalate deja de pascaliografii din sec. al XIV-lea, care am văzut cum le-au tratat.

Dar, adversarii acestei pascalii ortodoxe au tras profit din această îngăduinţă, şi au impus treptat, asemănător cu astronomia heliocentristă, rata de 128 de zile, cu anul tropical respectiv de 365 z 5h 48 m 48 s. Iată câteva exemple:      
                                                          
Să explicăm aici în ce constă marea diferenţă dintre acestea. 1/300 dintr-o zi înseamnă 4m 48 s, iar 1/128 înseamnă 11m 12 s. De aici rezultă şi durate diferite ale anului tropical. În al doilea caz, 400 de ani tropici ar avea 146 096 z 21 o 20 m, iar în primul caz: 146 098 z 16 o

Acum rezultă ceva foarte interesant: anul gregorian s-a vrut a fi cât mai identic cu cel tropic, el fiind totuşi ceva mai lung. Pentru aceasta diferenţa dintre cei 400 de ani tropici cu durata de 146 097 şi cei 400 de ani gregoriani este: 146 097– 146 096 z 21 o 20 m => 3 o 40 m, adică 1/9 de zi, care în 3600 de ani (400 × 9) ajunge la o zi întreagă.

Dar, iată ce se întâmplă în cazul celor 400 de ani tropici de 146 098 z 16 o: anii gregorieni sunt… mai lungi cu 1 z 8 o, adică avem un fenomen contrar precesiei echinocţiale, anul solar devine ceva mai lung decât cel tropic, lucru deja absurd pentru ei! Iată de ce rata precesiei de 128 de ani, sau cel puţin de 134 de ani este vitală pentru tot sistemul gregorian care stă sau cade odată cu ea. Nu numai gregorienii, dar şi ortodocşii reformişti, printre care şi Chiricescu, sunt dependenţi în egală măsură de această rată, ce este acceptată fără discuţii, ca pe un fel de dogmă, la fel cum este acceptat faptul că pământul se învârteşte în jurul soarelui.

Revenind la profesorul nostru, argumentele de mai sus îl determină să anuleze prima cale, adică cea a adăugării de  13 zile, suprimate în calendar, la datele Pascaliei Părinţilor. El aminteşte de un alt proiect eşuat în acest sens, cel al ing. Panait Donici, care, printre alte abateri ar fi dus de ex. la cazul în care Paştele 1935 – 24 martie (după el) ar fi căzut cu 25 de zile înainte de luna plină pascală şi paştele evreieşti şi 28 de zile înainte de paştele catolic şi protestant. Profesorul nu acceptă nici propunerea Congresului de la Constantinopol 1923, care a recomandat rectificarea calendarului iulian prin suprimarea celor 13 zile şi care a propuso altă bază de calcul pentru anii bisecţi seculari. „Dar prin aceste mijloace el (Congresul) anula pascalia Bisericii Creştine Ortodoxe a Răsăritului, fără să o înlocuiască cu una la fel de ortodoxă. Mai mult, el nu a menţionat decât duminica de prăznuire a Paştelui; cât despre obligativitatea de a nu prăznui Paştele în aceeaşi zi cu evreii, şi nici înaintea lor, ea a fost trecută sub ce mai adâncă tăcere.
De asemenea, au existat obiecţii din partea principalelor Biserici Ortodoxe. Rezultatul a fost menţinerea vechii pascalii.”

Acum ne apropiem de momentul în care prof. Chiricescu se afundă în smârcurile mlăştinoasei hotărâri reformiste: Paştele anului – 1926 – care trebuia să cadă pentru bisericile de pe stil nou (adică ale Constantinopolului, Greciei, Ciprului şi României…) pe 19 aprilie + 13 zile = 2 mai, ceea ce conform consideraţiilor de mai sus constituie o greşeală gravă.

Prof. Chiricescu propune o a 2-a cale:
1) a se menţine echinocţiul de primăvară la 21 martie după hotărârea de la Niceea (sic!) după calendarul „îndreptat” în care 1 oct. 1924 = 14 oct;
2) a se prăznui Paştele între 22 martie – 25 aprilie, interval stabilit la Niceea;
3) după canoanele şi liturgica Bisericii;
4) duminica pascală ce va coincide cu paştele evreiesc se amână pe o dată nu mai târziu de 25 aprilie!

În ceea ce priveşte diferenţa faţă de calendarul gregorian, se remarcă faptul că prin calendarul iulian îndreptat vor fi mai multe coincidenţe cu paştele apusenilor. Datorită recentei rectificări a calendarului iulian, coincidenţa Paştelui creştinilor ortodocşi cu romano-catolicii şi protestanţii va fi mai deasă, odată din cauza restabilirii echinocţiului de primăvară la 21 martie, conform hotărârii de la Niceea, cât şi ca urmare a suprimării proemptozei lunare.”

În urma reformei gregoriene a fost posibil ca romano-catolicii şi protestanţii să prăznuiască paştele odată cu evreii:
în anul 1825 – 3 aprilie; în 1903 - 12 aprilie;  în 1923 – 1 aprilie; în 1927– 17 aprilie; în 1930 – 13 aprilie, ş.a.m.d.
Acest lucru fiind cu adevărat o încălcare flagrantă şi de cea mai mare gravitate, Sinodalii nu ar fi putut s-o accepte cu uşurinţă. Şi atunci, pentru a se linişti şi aceste scrupule, s-au adus în discuţie, şi de această dată, argumente de sorginte gregoriană, mai întâi de către prof. Popovici în 1900, şi apoi de către Chiricescu. Astfel ei ne atrag atenţia că în  sec. al IV-lea după 325, rabinii Samuel, Adda şi Hilel II au rectificat calendarul ebraic, aşa încât de atunci luna plină cade pe 15 nisan, deci nu ar mai fi valabilă prevederea de la Niceea. Începând cu 1925, 15 nisan cade între 27 martie – 25 aprilie. (de ex. 1929 15 nisan = joi 25 aprilie. 1967: marţi 25 aprilie.) Luna plină cade pe 15 nisan.

Iarăşi, argumentaţie ce se spulberă ca şi pânzele de păianjen: această modificare oare nu a fost cunoscută tuturor Sfinţilor Părinţi pascaliografi ortodocşi de care am amintit? Anume Sfinţilor: Chiril al Alexandriei, Dionisie Exiguul, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, şi în final lui Matei Vlastare, sinodalilor din 1583, ş.a.m.d.? Ba, da, bineînţeles că da! Şi cu toate acestea ei nu au îndrăznit să dea nici unul şi nicicând o asemenea derogare a hotărârii a 4-a pascale! Iarăşi s-a mai susţinut în acest sens că în primele secole de după Sinodul de a Niceea au avut loc mai multe coincidenţe ale Paştelor creştine cu cele iudaice: între 360 şi 500 ar fi avut loc 13 coincidenţe (cf. prof. univ. A. Coculescu).  Nu suntem de loc convinşi de această afirmaţie, care pune din nou sub semnul îndoielii, ba chiar şi al afurisaniei Can. 1 Antiohia, întreaga Biserică Ortodoxă, în frunte cu Biserica Alexandriei, ce s-ar fi făcut vinovată de o asemenea gravă abatere canonică, liturgică, şi chiar, indirect, dogmatică. Deci, coincidenţele credem că se datorează unor interpretări şi calculări contemporane, dar nu ar fi putut nicidecum să aibă loc în vechime. Iată-i pe reformişti căzând în aceleaşi abateri eretice ca şi gregorienii: adăugarea unei hotărâri la cele 4 (echinocţiul de primăvară pe 21 martie) şi eliminarea practică a celei legate de paştele iudaic.

Patriarhia Ecumenică şi Biserica Eladei au suprimat în 1924 13 zile, 10 martie = 23 martie, dar 14 aprilie (Paştele) cădea într-o luni şi atunci au prăznuit Paştele după vechea pascalie cu adaosul de 13 zile pe 27 aprilie, depăşind termenul de 25 aprilie, încălcând dispoziţiile canonice şi liturgice de până atunci ale Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.

Chiricescu susţine consecvent opiniei sale: „Noi trebuie să respectăm Legea Părinţilor, cu condiţia de a nu depăşi 25 aprilie.”
În 1925 prima zi a Paştelui evreiesc (15 nisan) a căzut joi 9 aprilie. Catolicii şi protestanţii au avut Paştele pe 12 aprilie iar noi pe 19 aprilie.
În concluzie prof. Chiricescu stabileşte ca posibile 2 soluţii:

1. Respectarea strictă a legii pascale de la Niceea, ce se potriveşte cu ştiinţele matematice şi astronomice.
2. A nu se ţine cont  de această lege – legea casei noastre – numai ca să evităm coincidenţele pe care reforma calendarului evreiesc le-a făcut superflue

La aceeaşi dată, Chiricescu emite către publicul mai larg al clerului şi credincioşilor ce erau cuprinşi de tulburare şi sminteală o broşură lămuritoare intitulată „Calendarul nostru nu e schimbat, ci îndreptat”, în care se apără de imputarea că prin această reformă se făcea un fel de cripto-unire cu papistaşii:
„Noi ne vom prăznui sărbătorile şi ne vom ţine posturile în vremea pe care ne-o arată calendarul nostru cel vechi, iar nu cel nou, adică schimbat, fiindcă nu vrem să părăsim legea noastră creştinească, pe care o avem dela moşi, strămoşi, şi să ne potrivim celor ce vor să ne treacă la legea catolică sau papistaşă...
„Dar Sfânta noastră Biserică n-are nici o legătură bisericească cu catolicii sau, mai bine zis, cu papistaşii, căci aşa sunt numiţi cei ce ţin de biserica papii dela Roma, care, dela anul 1054, s-a rupt desăvârşit dela adevărata Biserică a lui Hristos, despărţindu-se de ea şi apucând altă cale.”

Şi iată soluţia „originală” făcută de colectivul Chiricescu:

1. calendarul iulian „îndreptat” varianta românească pune echinocţiul pe 21 martie tăind cele 13 zile;
2. spre deosebire de calendarul gregorian care avea anii seculari divizibili cu 400 cum am văzut ca ani bisecţi, reforma noastră are următorul algoritm: împărţim anul secular la 9 şi numai dacă socoteala dă rest 2 sau 6 anul este bisect; orice alt rezultat ar fi anul are 365 de zile. Aceasta ar duce la deosebiri faţă de calendarul gregorian în anii 2900, 3300, 3800, etc.

Se mai arată şi faptul că, calendarul reformat nu cade în abaterea gregoriană de a serba Paştele odată sau înaintea celui iudaic, conform tabelului:

Atenţie însă la situaţia anilor 1926 şi 1929! Acolo au avut loc mari tulburări şi ispite în ţară cu privire la data prăznuirii Sfintelor Paşti.
Au mai urmat exemple ale diferitelor sărbători şi posturi ortodoxe şi catolice, pentru a convinge pe toată lumea că nu ne-am unit cu catolicii, ci am aşezat calendarul bisericesc ortodox acolo unde se cuvenea, în acord cu Sfinţii Părinţi de la Niceea şi cu realitatea cerească, împăcând ca nimeni alţii (după afirmaţiile unor contemporani entuziaşti) credinţa cu ştiinţa!

Ispitele au început pentru noi românii deja în anul 1926 când Paştele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai. Iată deja un prim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform celor arătate mai sus de către prof. Chiricescu, s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următorul clivaj: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe. Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De data aceasta Biserica noastră a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă.

Rezultatele acestor demersuri s-au văzut în anul următor, 1930, când Biserica Română a revenit la păstrarea pascaliei ortodoxe, şi prin aceasta comuniunea liturgică cu toate Bisericile Ortodoxe surori. Şi aici vedem încăodată şi admirăm meritul celor ce au susţinut cu tărie şi curaj cauza dreaptă a Calendarului liturgic.

Anii ’30 au cunoscut în continuare presiuni constante de schimbare a Calendarului bisericesc, venite acum din partea Ligii Naţiunilor. În legătură cu aceasta, trebuie să menţionăm un moment important, ce desigur că este şi el cvasi-necunoscut în rândul clerului şi credincioşilor. El a fost consemnat în revista bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care au fost datele acestui important moment?

Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popovici, profesor la fac. de teologie din Cernăuţi a primit din partea Sfântului Sinod Român însărcinarea de a examina problema stabilirii unei date fixe a Paştelor, problemă ridicată de broşura Societăţii Naţiunilor „A 4-a conferinţă generală a comunicaţiilor şi a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reforma calendarului.” Acolo se propunea rectificarea calendarului gregorian, şi stabilirea unei date fixe a paştelui, de ex. în a doua duminică din aprilie.

Este interesant de observat componenţa Comitetului preparator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţie şi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor:
Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în chestia reformei calendarului.
Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din imperiul britanic, Londra.
Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păstrarea fixităţii zilei de Sâmbătă.
Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.
Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.
Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecumenic al creştinismului practic.
M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum, numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.
M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru calen­darul mondial.
M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru calendarul internaţional.
M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al calendarului fix.

Iată deci, cine îndrăznea să decidă în privinţa stabilirii unei date fixe a Paştelui creştin! Criteriile lor nu erau nici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geo-politice şi economice.