Facă-se luminători întru întăritura cerului ca să lumineze pre pământ

„În al doilea rând, şi din fazele lunii ne putem în­credinţa de cele ce urmărim să dovedim. Când luna descreşte şi se împuţinează, nu se mistuie tot corpul ei, ci avem iluzia de creştere şi de micşorare pentru că lumina care stă în jurul ei se îndepărtează şi iarăşi se apropie. Că nu se mistuie corpul lunii când luna se micşorează, ne stau mărturie puternică cele ce le vedem la lună. Când văzduhul este curat şi nu-i înceţoşat, mai ales când luna este ca secera, poţi vedea, dacă te uiţi cu atenţie, că partea ei nestrălucită şi neluminată este înconjurată de o linie care împlineşte rotundul ei din timpul lunii pline, încât se vede clar un cerc desăvârşit, dacă privirea noastră uneşte sânul umbrit şi înaburit al lunii cu partea luminoasă care o înconjoară. Să nu-mi spui că lumina lunii este de împrumut, că lumina ei se micşorează când se apropie de soare şi că iarăşi creşte când se depărtează. Nici nu caut să cercetez acest lucru acum, ci să arăt că altul este corpul ei, şi alta lumina care o luminează. Acelaşi lucru gândeşte-mi-l şi despre soare, cu sin­gura deosebire că soarele, o dată ce a primit lumina în el, o are amestecată cu el si nu o leapădă: iar luna, care îmbracă şi dezbracă oarecum lumina, ea însăşi ne încredinţează de adevărul celor ce am spus despre soare… Acum însă Dumnezeu a rânduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopţii, când este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape  drept faţă în faţă. Când răsare soarele, luna, la vreme de lună plină, coboară şi dispare, iar la apusul soarelui apare iarăşi la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii, lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici o legătură cu cele cercetate acum de noi. Afară doar atât că atunci când este lună plină, luna stăpâneşte noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare decât stelele şi luminează pământul; dar împarte deopotrivă cu soarele măsura timpului.

Luna, după ce îndeplineşte de douăsprezece ori drumul său, săvârşeşte durata unui an; numai că adeseori este nevoie de adăugarea unei luni pentru a se ajunge la o completare exactă a anotimpurilor, aşa cum calculau anul în timpurile vechi evrei şi grecii… Mare este şi corpul lunii! După soare este cel mai luminos astru. Dar mărimea lunii nu rămâne văzută totdeauna, că uneori cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri şi împuţinată; arată cu lipsă în cealaltă parte a ei; că o parte a ei se ascunde când descreşte…

Socot apoi că fazele lunii contribuie nu puţin la starea corpurilor vieţuitoarelor şi a celorlalte vegetale care răsar din pământ. Că altfel este starea corpurilor când se micşorează luna şi altfel când creşte. Când se micşorează, corpurile se uşurează şi se golesc; când creşte şi se grăbeşte să ajungă plină, şi corpurile îşi capătă şi ele plinătatea lor, pentru că umezeala, amestecată cu căldura, pătrunde pe nesimţite în ele, ajungând până în adâncul lor… Luna n-ar putea face ca toate acestea să participe la schimbările ei dacă n-ar avea o putere mai presus de fire, o putere extraordinară, aşa cum dă Scriptura mărturie…

Şi schimbările atmosferice sunt în legătură cu fazele lunii, aşa cum ne dau mărturie tulburările atmosferice neaşteptate, care, la vreme de lună nouă, vin după o vreme senină şi liniştită; atunci norii se împing şi se izbesc unii de alţii, atunci sunt frământările apelor din strâmtorile mărilor, atunci fluxul şi refluxul mării care se numeşte ocean; iar cei ce locuiesc în apropierea oceanului au descoperit că, de regulă fluxul şi refluxul sunt o urmare a fazelor lunii. Că apa din strâmtorile mărilor îşi schimbă mersul într-o parte şi în alta după fazele lunii; când luna se înnoieşte, marea nu stă liniştită deloc, ci se frământă şi se clatină necontenit până ce se face iarăşi lună plină; atunci îşi continuă fluxul şi refluxul ei regulat. Marea de apus are flux şi reflux; când se depărtează de ţărm, când îl inundă iarăşi, ca şi cum luna cu aspiraţiile ei ar trage-o îndărăt, iar cu expiraţiile ei ar împinge-o spre hotarele ei.” (Sfântul Vasile Hexaimeron)

„Iar când observi creşterea şi descreşterea lunii, înveţi din diferitele poziţii ale acestui astru că el se învârteşte în apropierea pământului, că este prin firea sa lipsit de lumină, şi că strălucirea şi-o primeşte de la razele soarelui, precum este firesc să se întâmple cu oglinzile, care, atunci când soarele le luminează, nu reflectă propriile lor raze, ci pe acelea ale soarelui, care au însuşirea de a se răsfrânge în corpurile lucioase şi netede.
Negreşit, pentru cel ce priveşte luna, i se pare că strălucirea ei vine din ea însăşi. Dar că lucrurile nu stau aşa, reiese din faptul că atunci când ea stă tocmai în faţa soarelui, toată faţa întoarsă spre noi e luminată, întrucât [Luna] se mişcă mai repede în spaţiul său de mişcare, ea străbate de douăsprezece ori orbita sa până când soarele a parcurs o singură dată drumul său. Şi iată de ce luna nu este totdeauna luminată în între­gime: din pricina desei învârtiri pe cercul său, ea nu rămâne tot timpul faţă în faţă cu soarele, căci acesta face înconjurul drumului său într-un timp mai lung. Dar aşa cum poziţia ei opusă soarelui ne arată luna luminată de razele soarelui pe toată partea întoarsă spre noi, atunci când ea este într-o poziţie înclinată faţă de soare numai jumătatea întoarsă spre soare va fi luminată, în timp ce jumătatea întoarsă spre noi va fi în chip firesc umbrită. După o vreme, lumina trece de la faţa lunii ascunsă soarelui la partea care urmează să se întoarcă spre el, şi trecând pe sub elipsa soarelui, primeşte acum raza pe partea dorsală. Şi astfel, în timp ce partea jumătăţii de sus a lunii e luminată, partea dinspre noi rămâne ascunsă, întrucât luna este prin natura ei lipsită de lumină - şi aceasta se cheamă des­creşterea totală de lună.

Dar dacă luna, mânată de mişcare ei proprie, trece iarăşi în partea cealaltă a soarelui, ajungând astfel oblică faţă de razele soarelui, atunci partea care înainte era întunecată începe să lumineze, fiindcă razele soarelui trec de la partea lunii ce fusese luminată la partea întunecată. Vezi, aşadar, ce de lucruri înveţi prin mijlocirea văzului? Dar [simţul acesta] n-ar putea să-ţi înfăţişeze de la sine asemenea lucruri, dacă n-ar exista ceva care vede cu ajutorul ochilor şi care, servind deopotrivă drept călăuză percepţiei simţurilor, pătrunde în lucrurile nevăzute prin mijlocirea lucrurilor văzute. Ce să mai vorbesc de dovezile geometrice, care ne conduc prin mijlocirea unor semne văzute la lucruri spirituale şi afară de aceasta atâtea alte [dovezi], din care reiese că puterea spirituală ascunsă în natura noastră iese la iveală prin mijlocirea celor materiale care lucrează în noi?” (Sf. Grigore de Nyssa Despre suflet şi înviere)

„Trebuie să se cunoască faptul că luna este luminată de soare nu pentru că Dumnezeu nu a avut de unde să-i dea lumină proprie, ci ca să pună rânduială în zidire, pentru ca unul să povăţuiască, iar altul să fie povăţuit… Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă umbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea dimpotrivă în centrul cel mai înalt, adică atunci când soarele este dedesubtul pământului, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi lumina soarelui nu mai ajunge să o lumineze.

Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Ziditor lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost făcut în a ziua a patra,deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece luni ale soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge cu totul neluminată. Şi iarăşi unindu-se cu soarele, renaşte şi se reînnoieşte, aducându-ne aminte de învierea noastră. Aşadar, în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea, la evrei, în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile.

Fazele lunii 

Conjuncţie, când luna se află în acelaşi grad în care este soarele; naştere, când se depărtează de soare 15 grade; răsărit, când se arată în chipul secerei, de două ori, când se depărtează 60 de grade; pe jumătate de două ori, când se depărtează 90 de grade; la primul pătrar, de două ori, când se depărtează 120 de grade; aproape plină şi aproape cu totul strălucitoare, de două ori, când se depărtează 150 de grade; lună plină, când se depărtează 180 de grade. Am spus „de două ori”, odată la creşterea lunii, altă dată la descreşterea lunii; în două zile şi jumătate, luna străbate fiecare zodie.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)