... Eu nu văd numai în foc şi în apă acţionând stihii potrivnice, ci sunt de părere că în natură există o adevărată luptă a contrariilor după cum am pomenit. Căci aşa cum se manifestă acţionând potrivnic căldura faţă de răceală, precum şi umezeala faţă de uscăciune, tot aşa se comportă contrar una faţă de alta densitatea pământului faţă de raritatea aerului, datorită desigur unor calităţi proprii fiecăreia. Dar după cum nu pot spune că una din aceste calităţi contrare întreţine pe cea opusă ei, de pildă prin arderea unor materii grele s-ar spori raritatea aerului, în schimb densitatea pământului nu ar produce raritatea văzduhului după cum n-am putea spune că cu însuşirile altor elemente ar alimenta pe cele ale aerului, tot aşa n-ar putea spune cineva că răceala şi umezeala sunt contrare căldurii şi secetei, prin toate acestea nu vreau să trag concluzia că fiecare din aceste elemente se cauzează reciproc unul pe altul şi nici că inexistentul ar putea produce ceva existent. Dacă puterea fiecărei stihii ar fi fost cu acel scop vădit în fiecare, ca să distrugă pe cea contrară ei, atunci n-ar putea exista nici una, nici cealaltă. Dar, deşi experienţa confirmă că această putere de distrugere reciprocă este egală, totuşi puterea celui mai tare produce primejdie celui învins. Dacă am aruncat în foc un material oarecare şi îndată am arunca peste el apă, vom putea vedea cum se produce pieirea amândurora. Căci ceea ce domină pe fiecare, aceea pe unul îl zdrobeşte atunci când cedează puterii celui mai tare, în schimb, dacă atât puterea unuia cât şi a altuia este egală, atunci nimicirea se încearcă din amândouă părţile şi dacă nici unul nu reuşeşte să nimicească deplin pe celălalt, în schimb amândouă se macină, nimicindu-se reciproc.
După cum nu vom zice că e firesc lucru că fiarele sălbatice îşi dau una alteia puterea de a se nimici una pe cealaltă, tot aşa nu vom zice nici că umezeala şi uscăciunea nu de aceea sunt deosebite pentru că una ar fi cruţată de cealaltă dacă pe aceasta ar favoriza-o moartea celeilalte. Drept aceea cu atât mai potrivit mi se pare să subliniem că lucrurile trebuie înţelese în sensul lor adevărat anume că "toate câte a făcut Dumnezeu erau bune foarte" şi că această bunătate desăvârşită se referă şi la fiecare făptură în parte, fapt care reiese şi din adaosul "foarte", care vrea să spună în chip emfatic cum că în cazul acelui bine nu lipsea nimic încât să nu fie socotit a fi fost desăvârşit. ...

"Pământul în veac stă", ne spune Scriptura, nu scade dar nici nu creşte, după cum tot aşa e menţinut şi aerul între hotarele lui şi după cum nici căldura nu se împuţinează. Şi atunci să fie apa singura dintre creaturi, care s-ar împuţina?
În afară de acestea, dacă le comparăm întreolaltă, vedem că în timpul arderii focul se înalţă cu mult peste mărimea lui obişnuită. Dar şi cei care meditează la lucrurile cele mai înalte cu uşurinţă ajung la concluzia că şi soarele însuşi e incomparabil mai mare decât pământul. Căci nici umbra pământului nu se întinde departe în văzduh pentru că din pricina mărimii soarelui se scurtează luând forma de con. Or, dacă tot ce-i făcut din apă şi din pământ sunt atât de mici numai când le comparăm cu soarele, a cărui mărime le întrece de atâtea ori, atunci, oare de câtă vreme ar avea nevoie această puţintică apă pentru a sluji drept "hrană" unui foc atât de mare?
Căci în toate făpturile e sădită o forţă firească de atracţie încât n-ar părea deloc straniu ca nişte vapori uscaţi şi mărunţi ca ţărâna să se amestece şi să se facă una cu uscatul. Dacă toată umezeala ar fi de natură uleioasă atunci şi vaporii ei, aşa grei cum sunt, s-ar transforma prin ardere şi prin evaporare în materia de culoare neagră pe care o cunoaşte fiecare, întrucât însă vaporii sunt în chip firesc foarte fini şi foarte transparenţi şi atunci când ajung în contact imediat cu fierbinţeala îşi schimbă calitatea din umedă în uscată, va trebui să nu uităm că în sinea lor vaporii sunt un element pur aerian, a cărui fineţe scapă puterii noastre de cunoaştere. Dacă ar socoti cineva că trebuie să ne încredem mai mult în simţuri decât în cugetare şi dacă el ar cerceta să vadă şi cu ochii acele mărunte şi invizibile părticele, acela ar observa mulţimea acestor particule doar atunci când le-ar privi printr-un geam străbătut de nişte raze de soare, când mulţimea acelor particule se zăreşte mai clar în acea porţiune de aer decât altfel. Căci aici acea mulţime de părticele ce plutesc prin aer, care nu poate fi zărită decât doar cu ajutorul razelor solare, dacă îşi îndreaptă cineva privirea va putea zări cum pluteşte în jos, una după alta, mulţimea acelor părticele de vapori. Iar ceea ce se poate vedea într-o anumită porţiune a văzduhului e semn că se petrece aidoma în toată lumea, pentru că o asemenea privelişte se repetă fără încetare pretutindeni, căci peste tot văzduhul e plin de aceleaşi părticele. Aşadar dacă prin văzduh acest transport de părticele are loc fără întrerupere, e limpede că această mişcare prin văzduh nu se termină şi nici nu se pierde (căci arşiţa focului nu se resimte dacă peste aceste părticele se abate vreo izbelişte ori vreo furtună), aşa încât trebuie să credem că materia provine din acei vapori, despre a căror prezenţă vorbim şi care fiind umezi sunt atraşi de arşiţă şi după ce s-au pârjolit şi s-au carbonizat nu mai rămân în văzduh, ci se întorc iarăşi pe pământ.

... Dar să lăsăm la o parte aceste lucruri şi mai bine să reluăm firul cugetării pe care ni l-am fixat de la început. Trebuie ţinut seama că stihiile diferite nu au numai o singură însuşire prin care se deosebesc de celelalte, ci se manifestă prin calităţi diferite, dintre care unele nu comunică între ele, ci se comportă antagonic întreolaltă, pe când altele colaborează şi se împacă chiar şi cu cele care le sunt potrivnice. Astfel, pe pământ şi în apă, uscăciunea şi umezeala nu se împacă între ele, dar şi una şi cealaltă rezistă la răcoare, aceasta fiind socotită chiar ca un mijloc care le uneşte. Aşa nu se împacă nici cu aerul din pricină că cea dintâi e grea, pe când celălalt e uşor, dar şi aici umezeala le împacă aşa zicând pe amândouă. Aerul nu se împacă nici cu focul întrucât le desparte diferenţa de căldură şi de răceală dintre ele, dar ambele au ceva comun, care le împacă: ambele sunt uşoare. În sfârşit, greutatea pământului nu se împacă cu uşurinţa, cu aerul, în schimb uscăciunea e comună la amândoi şi când e cazul se împreună laolaltă în aceeaşi ardere. Ce am putea deduce din această examinare? Că răceala poate fi observată atât pe pământ, cât şi în apă şi în aer, totuşi cel mai bine se împacă în apă, în care-şi păstrează natura, alungând de la ea batjocura provenită din uscăciune şi duşmănia pe care o are faţă de căldură.
După cum, aşadar, uscăciunea provine în chip firesc: din fierbinţeală, iar focul nu se poate spune că se produce numai prin mistuirea altei materii, tot aşa va trebui să spunem că şi răcoarea poate fi pusă în legătură cu umezeala, iar dacă în stare naturală apa e în acelaşi timp şi umedă şi rece, şi dacă însuşirea obişnuită a pământului este tot răceala, atunci urmează că între ele nu se îngăduie răceala cu uscăciunea şi nici căldura cu frigul. Şi dacă în chip firesc s-a dovedit că frigul a adus apei o mărire a volumului atunci când a îngheţat-o, în chip logic ar trebui spus că, potrivit însuşirii lor fireşti, dai şi puterii cu care au fost înzestrate şi apa se găseşte ascunsă în pământ, dar şi pământul este destul în adâncul apelor. Iar dacă în chip firesc: nu se prea îngăduie ca apa şi frigul să se despartă complet unul de altul, ci chiar dacă se întâmplă uneori ca una din aceste însuşiri să fie absorbită de cealaltă, totuşi nici atunci nu putem spune că aceasta e starea cea firească, ci că numai datorită unei forţe străine le vedem noi acum pe amândouă unite laolaltă.

Căci deodată cu împrăştierea umezelii în aer urmează şi răcirea particulelor mărunte de vapori în văzduh; tot aşa, în răcoarea păstrată în adâncimile pământului nici umezeala nu şi-a părăsit însuşirea ei înrudită adică răcoarea, ci aceasta putere răcoritoare aşezată de natură în pământ se transformă într-un fel de sămânţă a umezelii, care îşi zămisleşte neîntrerupt această însuşire, dar care poartă grijă ca şi în caz de frig prea mare să transforme gheaţa în apă. La toate aceste lucruri, dacă cineva ne-ar cere socoteală întrebându-ne care-i cauza care poate schimba starea solidă a unui obiect într-una lichidă, nu suntem în stare să răspundem... nici la această întrebare nici la multe altele, de pildă cum se dizolvă apa în văzduh şi cum se aşează jos, căzând încet, ea care prin firea ei era grea şi pe care schimbarea de acum a făcut-o uşoară. Că aceste fapte se petrec aievea ne încredinţează simţurile noastre, dar ca să explicăm în ce fel se petrec ele în natură, mintea nu ne ajută s-o spunem. In schimb, oricine ar vrea să verifice în chip experimental această părere bucuros îi vom pune înainte drept mărturii cazurile celor care sapă fântâni. Căci când sapi prin pământ uscat nu ajungi curând la apă, ci pipăind pământul simţi că întâlneşti mai întâi nişte pământ ud şi că cu cât sapi mai adânc simţi că te apropii de locuri mai răcoroase şi că de acum bulgării pe care-i scoţi sunt tot mai umezi, iar dacă cobori cu săpatul şi mai adânc dai peste o apă cam tulbure. După aceea, mai săpând un timp atingi colţul unei pietre şi atunci, tocmai acolo unde razele soarelui pătrund mai puţin, cu toate că îţi închipuiai că mărimea acestei pietre ţi-ar fi dat să înţelegi că aici nu se găseşte nimic, tocmai acolo ţi se înfăţişează nişte vine, în care se strânge din direcţiile înconjurătoare izvorul pentru fântâna întreagă.

... Aşadar, din discuţia de până acum urmează că apa cea mai presus decât tăria cerului are altă structură decât cea umedă, de jos, căci din cele spuse am înţeles că prin cheltuirea umidităţii nu se alimentează puterea focului întrucât e lucru dovedit că în caz de îngheţ căldura nu creşte, ci se stinge iar la un loc umed chiar şi obiectele uscate se nimicesc, nu sporesc. Drept aceea ar fi vremea să îndreptăm în altă direcţie discuţia, întrebându-ne cum se face că abia după trei zile au fost creaţi toţi luminătorii şi toate stelele de pe cer? Or am băgat de seamă că pentru fiecare din minunatele lucruri pe care le-a creat Dumnezeu, a premers potrivit istoriei lui Moise, cuvântul dumnezeiesc care poruncea şi ne dădea să înţelegem că taina învăţăturii dogmatice nu rămâne întipărită doar în cuvinte, ci în acea putere creatoare plină de înţelepciune, prin care cele pe care le socotim "bune foarte" se dovedeşte că erau desăvârşite şi că încă de la început toate au existat datorită lucrării lui Dumnezeu desfăşurate într-o ordine şi înţelepciune, rânduite fiecare la locul lor potrivit puterii dumnezeieşti netrecătoare.
Terminând aşadar crearea făpturilor, pe care le putem percepe cu simţurile, Moise ne-a arătat că aceasta e propriu-zis lumea întreagă atunci când a repetat cuvintele: "De-nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul", căci prin aceste cuvinte se înţelege "lumea întreagă", iar ceea ce urmează de acum ne arată descrierea creării fiecărui lucru în parte. Aşadar, deodată cu toate celelalte lucruri a fost creată şi lumina de la început atâta vreme cât părţile întunecate ale lucrurilor stăteau încă în calea puterii lui de pătrundere, dar din clipa în care făpturii i-a fost dat de la Dumnezeu semnalul de a împodobi lumea, de atunci puterea de încălzire şi de luminare a făpturii s-a arătat prin fineţe şi mişcare, ea a ţâşnit peste tot. Şi din clipa aceea putem spune că universul a fost închegat şi format, cu toate că şi de acum, deşi unită, ea rămâne mereu împărţită în particule nenumărate oricât de înrudite ar fi acestea. Căci e limpede din câte se văd că nici puterea luminii nu-i sigură. Şi totuşi dacă cineva ar socoti că după felul ei lumina ar fi numai una provenită din toate, n-ar greşi, întrucât încă de la început şi cuvântul lui Dumnezeu exprimă într-un singur glas lumina în general fără să fi adăugat c-au fost făcuţi şi alţi luminători. În schimb, dacă cineva s-ar lua după cele ce se văd, acela ar da să se înţeleagă că-i mare deosebirea între puterea de luminare a unora sau altora dintre făpturi.

De altfel şi marele Moise s-a mulţumit să pomenească cu numele doar pe cele mai cunoscute, anume "luminătorul cel mare" şi "luminătorul cel mic", pe când pe ceilalţi toţi i-a numit doar cu un nume generic de "stele". Iar dacă ne-am supăra pe neputinţa minţii noastre, care fiind copleşită de slăbiciuni nu poate urmări fineţea înţelepciunii dumnezeieşti să nu se mire deloc cineva dacă s-ar gândi la sărăcia firii omeneşti, potrivit căreia ar fi bine chiar dacă nu poţi să nu greşeşti deloc, atunci măcar să săvârşeşti câte un bine. Spun lucrurile acestea cu gândul la răstimpul celor trei zile, care cred c-a fost suficient pentru ca toate cele create să poată fi văzute în lumină. Căci desigur că există şi un alt mijloc poate, chiar dacă e mai potrivit decât ni-l spune puterea noastră de înţelegere prin unitatea de timp putem măsura trecerea vremii şi din care să reiasă şi posibilitatea de a deosebi şi funcţia luminii şi prin ce cantitate a focului, ori în ce fel s-a făcut separarea luminii după felul lor deşi sunt nesfârşite deosebiri între ele, după poziţia în care sunt puşi în chip firesc şi după felul în care i-a aşezat aceeaşi putere a firii. Dar n-a avut loc nici o tulburare şi nici o neorânduială din pricina ordinii nestrămutate puse de înţelepciunea dumnezeiască potrivit însuşirii proprii a fiecăruia, aşa încât, aşa ca şi conducătorul să-şi aibă locul său propriu, şi anume cam la mijloc, puţin spre sud, puţin spre nord, cam pe Calea Lactee sau pe linia zodiacului, împlinind astfel aşezarea tuturor stelelor la locul lor propriu, dar şi fiecare stea să-şi aibă nu doar un loc oarecare, ci fiecare să fie aşezată la locul său, rânduită fiecare după mărime şi putere egală, rămânând fiecare nemişcată şi statornică după cum le-a rânduit înţelepciunea Creatorului.

... Şi a aşezat tocmai deasupra capului nostru puterea de strălucire a soarelui pentru ca razele lui să nu ne întunece din pricina prea marii lui depărtări, dar a grijit ca nici din prea marea apropiere puterea lor să nu ne moleşească şi tot aşa a grijit ca de acolo, din sferele cereşti nici corpul mai greoi şi mai slăbănog al lunii să fie atras prea jos şi să rătăcească în ţinuturi prea apropiate de pământ, fără să uite însă nici de aceea că strălucirea ei, oricât de palidă ar fi ea, totuşi să nu-şi piardă puterea de luminare. E drept, că fiind de firea ei mai greoaie, luna îţi lasă o impresie de oboseală, dar spre deosebire de lumina razelor solare, ea nu e totuşi străină când e vorba de a lumina. De altfel, cu toată neputinţa firii noastre de a cunoaşte rostul deplin al înţelepciunii cu care au fost create toate făpturile, din felul în care au fost ele văzute în planul Creatorului, socot că, totuşi, o oarecare ordine se poate desprinde destul de limpede de către cei care ştiu să distingă cât de cât lucrurile.
Reluând aşadar ordinea în care au fost create făpturile, iată ce putem spune: datorită mobilităţii sale, cea dintâi care s-a arătat în lume a fost lumina universală, care a însemnat terminarea tăriei cereşti şi care fixează drumul circular al focului. Prin despărţirea de corpurile mai greoaie, datorită firii lor mai fine, corpurile mai puţin grele s-au împărţit, unele intrând în pământ, altele rămânând în ape: odată ce a pus rânduială în cele de jos lumea uşoară şi fină a fiinţelor de sus, întrucât nu erau toate de aceeaşi fiinţă cu ele, după o anumită trecere de vreme, se desfac de comuniunea obştească şi se grupează după însuşiri înrudite, între care se distinge şi mulţimea nenumărată a astrelor, fiecare avându-şi calităţi fireşti înnăscute şi care ajung tocmai la locul cel mai înalt între făpturi, unde rămân fiecare la locul lor, nici oprindu-se vreodată din drumul lor circular şi nici schimbându-şi vreodată locul lor. Căci dacă orânduirea lor este neschimbabilă, în schimb firea lor este veşnic în mişcare.

După mişcarea cea mai rapidă urmează, pe locul al doilea, cea care e cea mai apropiată ca viteză, ajungând la cercul al doilea; după el cea de pe locurile trei şi apoi patru, până la al şaptelea ca viteză. Căci cu atât e mai departe fiecare de cea de sus, cu cât e mai întârziată şi la viteza rotirii. Toţi luminătorii aceştia au fost creaţi în ziua a patra, dar nu în înţelesul că lumina abia atunci ar fi fost creată, ci că abia atunci a fost specificată fiecăruia putere de luminare, pe când cele care întrec pe altele în mărime şi anume soarele şi luna, a căror origine a fost legată încă de la început şi de crearea luminii, dar a căror orânduire definitivă s-a făcut abia după trei zile, pentru că tot ce mişcă, în timp se mişcă şi orice alegere are nevoie şi de un oarecare interval de timp. De aceea nu fără rost a fost aşa fel descrisă de către Moise lumea creată ca să se înţeleagă organizarea ei materială, cât mai ales faptul că toate au fost rânduite de către puterea Creatorului după cum s-a spus: deosebirea specifică a celor ce se văd în lume s-a făcut într-o rânduială şi înşiruire firească şi într-un anumit spaţiu, atunci prin arătarea luminii obşteşti, acum lăsând să se întrevadă în chip special puterea de luminare a soarelui şi a lunii.

... tot aşa cred că trebuie să cugetăm şi despre cele propuse, cu singura deosebire din exemplul dat că ceea ce se întâmplă acolo e din pricina greutăţii, pe când ceea ce se întâmplă pe tărâmul de deasupra tăriei cerului are o cauză tocmai opusă. Căci la cea dintâi creare a lumii toate tindeau să se urce în sus din pricina uşurinţei şi fineţii lor, după câtă viteză avea fiecare, potrivit puterii lui fireşti, tot astfel se grăbesc toate, încât ajung să se deosebească întreolaltă potrivit vitezei lor mai mari.