VÂRSTA PĂMÂNTULUI, DATAREA CU CARBON 14, STRATURILE GEOLOGICE

1 Vârsta pământului

STUDENT: După cronologia biblică, pământul are în acest moment 7518 ani vechime (până la data de 1 septembrie 2010 când va începe anul 7519); dar după evoluţionişti, şi chiar după istoria predată în licee, pământul are miliarde de ani vechime. Cum explicaţi acest lucru ?

Părintele SERAFIM: Avem câteva cărţi pe această temă, pe care vi le voi arăta. Există destui oameni care, în ultimii zece sau douăzeci de ani, au început să contraatace pe cei ce sunt extrem de siguri de această teorie. Există un grup în San Diego numit Institutul de cercetări creaţioniste şi un altul în Michigan, numit Societatea pentru cercetarea creaţiei. Ei au dat la iveală câteva cărţi de ştiinţă care examinează problema: pe ce temei fac oamenii aceste prezumţii despre milioanele şi miliardele de ani ? Se dovedeşte că teoria conţine mult mai multe ipoteze decât fapte.

Există o carte scrisă de un evoluţionist, intitulată Cum s-a alcătuit scala timpului preistoric (The Growth of a Prehistoric Time Scale), în care autorul (William B.N. Berry) admite că pentru a interpreta milioanele şi miliardele de ani trebuie presupus că fiinţele fosilizate din nivelurile inferioare de roci sunt strămoşii evolutivi ai celor din nivelurile superioare. Dar se întâmplă adeseori ca aceste straturi să fie în ordine greşită după teoria evoluţionistă straturile cu organisme mai primitive se află în partea de sus.

Prin urmare, este la fel ca în vremea lui Copernic, pe-atunci exista interpretarea ptolemeică a mişcării corpurilor cereşti, potrivit căreia soarele planetele şi stelele se învârteau toate în jurul pământului. S-a pus întrebarea - de ce oare planetele nu corespund cu stelele? Unii antici ziceau că aceasta se datorează faptului că se află în sfere diferite. Adică stelele sunt mai îndepărtate iar planetele mai apropiate; deci planetele par a se deplasa mai iute Dar atunci de ce uneori planetele merg înainte iar alteori înapoi? Pentru explicarea mişcării lor astronomii ptolemeici trebuiau să spună că ele se rotesc fiecare în jurul alteia, într-o mişcare foarte complexă de cicluri şi epicicluri oscilând în jurul pământului. Unele merg înapoi, altele alcătuiesc cifra opt.

Urmărirea mişcărilor planetelor după modelul ptolemeic devenise atât de complicată, încât lui Copernic i-a venit ideea că poate toate acestea sunt greşite - poate că pământul şi planetele se mişcau în jurul soarelui. A început să facă socoteli pornind de la această idee, iar teoria lui s-a dovedit mult mai simplă. Până la urmă am ajuns să acceptăm că teoria lui era cea adevărată.

[Atenţie şi grijă sporită la acest pasaj! Unora li s-a părut de aici că Părintele Serafim ar fi de accord cu modelul copernican! Nimic mai fals, el dor spune că “am ajuns să acceptăm că teoria lui era cea adevărată” şi nu că ea este cea adevărată! Dovadă pentru aceasta este acest citat, tot din „Cartea Facerii şi omul începuturilor” din care se citează aceste răspunsuri: „În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununa­rea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva - indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul - este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului.... în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.” N. admin.]

Asemeni astronomilor ptolemeici, evoluţioniştii ce studiază straturile care conţin fosile descoperă adesea că ele sunt cu susul în jos, în ordinea greşită, sau prea apropiate între ele conform ideilor evoluţioniste. Ei numesc aceste lucruri "disconformităţi", "paraconformităţi" sau "pseudo-conformităţi". Ei trebuie să găsească justificări pentru faptul că totul este în ordinea greşită. Dacă îi întrebi de unde ştiu care e ordinea corectă, vor admite că singurul motiv după care cunosc ordinea corectă este faptul că ştiu că evoluţia e adevărată. [Vezi W.B.N. Berry, Growth of a Prehistoric Time Scale, ed. cit., p. 42.] Vedeţi, este ceva necurat la mijloc. Ar trebui să dovedească teoria, iar pentru a dovedi teoria trebuie să pornească de la ea. Deci nu este ceva atât de concret pe cât se spune.

Creaţioniştii ştiinţifici, cum îşi spun ei înşişi, au câteva cărţi interesante despre dovezile vechimii pământului. [Principalele cărţi la care făcea referinţă Părintele Serafim sunt Potopul din Cartea Facerii (1961) şi Creaţionismul ştiinţific (1974), ambele de Dr. Henry Morris] Depinde doar de felul dovezilor de care te serveşti. Este ceva foarte ipotetic. Nu este nici pe departe la fel de clar precum Cartea Facerii.

2 Datarea cu Carbon 14

STUDENT: Ce ne puteţi spune despre sistemul de datare cu Carbon 14 ?

Părintele SERAFIM: Datarea cu carbon se foloseşte doar pentru substanţe organice. Perioada de înjumătăţire al Carbonului 14 este de 5700 de ani, deci e limpede că această metodă nu poate merge prea departe în urmă. Unii cred că se poate ajunge cu ea până la 20000 de ani sau mai mult, dar aceasta ar implica atât de multe presupuneri, încât nu poate fi precisă. Chiar apărătorii ei spun că te poţi încrede în ea cam până la 3000 de ani în urmă, dar, dacă se merge mai departe, devine din ce în ce mai puţin demnă de încredere. Sistemul se bazează pe un întreg set de presupoziţii.

[Robert Lee, redactor sef adjunct la revista Anthropologîcal Joumal of Canada, scrie despre incertitudinea datării cu radiocarbon: "Problemele metodei de datare cu radiocarbon sunt incontestabil adânci şi serioase. în ciuda celor 35 de ani de perfecţionare tehnologică şi unei mai bune înţelegeri, principiile ce stau la baza metodei au fost puternic puse la îndoială... Continuarea folosirii metodei depinde de un demers de tipul "îndreptării pe parcurs" permiţând aici o contaminare, dincolo o fracţionare şi ajustare ori de câte ori este posibil. Astfel că nu e de mirare că cel puţin jumătate din datări sunt respinse. E de mirare faptul că cealaltă jumătate ajunge să fie acceptată. [...] Indiferent cât de "utilă" este, totuşi metoda radiocarbonului nu este capabilă să ofere rezultate precise şi demne de încredere. Există mari discrepanţe, cronologia e neuniformă şi relativă, iar datele acceptate sunt de obicei datele selectate" ("Radiocarbon, Ages în Error", în Anthropological Joumal of Canada, vol. 19, nr. 3, 1981, pp. 9; 29)]

Conform specialiştilor, cel mai de încredere sistem de datare nu este radiocarbonul, ci datarea după inelele de creştere a copacilor [dendrocronologie]. Recent s-au putut testa o întreagă serie de lucruri, comparându-se datele sistemului radiocarbon cu datele oferite de cercurile copacilor, şi s-a descoperit că metoda datării cu radiocarbon se abătea mult mai mult decât se credea. Calculele după inelele copacilor aveau tendinţa să dea vârste mai mari cu câteva secole decât cele cu radiocarbon. Alte metode radiometrice se folosesc pentru a obţine vârste de milioane şi miliarde de ani: metoda potasiu-argon etc. Şi aceste metode se bazează pe tot felul de idei preconcepute; trebuie să accepţi acele idei preconcepute înainte ca sistemul să "funcţioneze".

[Datarea cu radiocarbon de bazează pe un alt set de presupuneri decât celelalte metode. Pentru o scurtă trecere în revistă a acelor presupuneri vezi Henry M. Morris, Scientific Creationism, op. cit., pp. 140-49; 162-67.]

Toate pornesc de la presupunerea că nu a existat vreo contaminare de-a lungul secolelor între un element şi celălalt, şi că nici unul dintre elementele formale [componentele "fiice"] nu a fost prezent la început. Evoluţioniştii nu ştiu aceste lucruri; ei presupun că totul era uniform, de la zero până la ceea ce cunoaştem acum. Dacă lucrul acesta e adevărat, iar rata schimbării a fost uniformă, atunci putem calcula vârsta fosilelor oarecum precis; dar dacă nu e adevărat, întregul sistem poate fi foarte departe de realitate. Au existat greşeli notorii. Oamenii au făcut teste radiometrice asupra unor roci care se formaseră de puţin timp, şi au ajuns la vârste de până la trei miliarde de ani.

3 Straturile geologice

STUDENT: Ce ne puteţi spune despre diferitele straturi, precum cele din Marele Canion, despre care se presupune că s-au depus cu o anume periodicitate ?

Părintele SERAFIM: Exista o vastă problematică ştiinţifică legată de straturi. Straturile nu au etichete care să spună: "Eu am cinci milioane de ani vechime; eu am zece milioane de ani vechime". Există o carte excelentă pe această temă, Potopul din Cartea Facerii (The Genesis Flood) de Henry Morris, în care el interpretează straturile în termenii unei singure catastrofe, adică Potopul lui Noe. Prezentarea este ştiinţifică. O puteţi cerceta şi puteţi vedea dacă are sau nu dreptate.

Cred că ar trebui ca mai mulţi oameni să privească ambele feţe ale medaliei şi să vadă care model are mai mult sens. În foarte multe privinţe modelul evoluţionist are lipsuri în ceea ce priveşte straturile; de fapt, chiar evoluţioniştii înşişi ţi-ar spune, probabil, acelaşi lucru. Întrebarea este: oare celălalt model este mai corect ?

Când se ajunge la ceva de felul straturilor, este vorba, desigur, de o problemă ştiinţifică. Depunerea straturilor este, evident, un proces ştiinţific ce a avut loc în timp.

[Una dintre cele mai interesante cercetări în domeniu a fost făcută de geologul francez Guy Berthault, întâi la Institute de Mechanique des Fluides din Marsilia, iar apoi la laboratorul hidraulic de la Colorado University's Engineering Research Center. "începand din 1985", scrie Richard Milton, "Berthault a realizat o serie de experimente de laborator ce cuprindeau vărsarea unor sedimente în nişte recipiente mari cu apă în mişcare, pentru a studia structura internă a straturilor şi felul cum are loc stratificarea... Berthault a descoperit că... sedimentele se aşezau la fund aproape imediat, dar particulele fine erau separate de particulele mai mari de curentul apei, dând impresia de straturi... Rezultatele au fost publicate de către Academia Franceză de Ştiinţe în 1986 şi 1988 şi au fost prezentate la Congresul naţional al sedimentologilor de la Brest în 1991... Lucrările de laborator nu au fost făcute izolat, ci au fost suplimentate cu observaţii pe teren ale unor dezastre naturale precum inundaţia de la Bijou Creek, Colorado, din 1965, formaţiile sedimentare ce au urmat erupţiei de la Mount St. Helens din 1980, ca şi forajele marine făcute de vasul Glomar Challenger în 1975... După Berthault, "Experimentele contrazic ideea lentei construiri a unui strat după altul. Scala temporală se reduce de la sute de milioane de ani la una sau două catastrofe ce produc aproape instantaneu stratificări" [Berthault, Compte-Rendus Academie des Science II, 3 decembrie 1986, 16 februarie 1988]. Aceste cuvinte aparent inocente vestesc moartea ideii că existenţa miilor de metri de sedimente este în sine o dovadă în favoarea unei vârste mari a pământului" (Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., pp. 77-78)]

Prin urmare, este altceva decât cele Şase Zile ale Facerii - este vorba despre ceea ce a avut loc după cele Şase Zile. Este un lucru supus dezbaterii stiinţifice.

4 Originea corpurilor cereşti (cosmogonia patristica)

Părintele SERAFIM: Relatarea Cărţii Facerii despre Ziua a Patra a Facerii este greu de adaptat ideilor obişnuite despre univers, fiindcă Scriptura şi Sfinţii Părinţi afirmă cu certitudine că soarele a fost creat în acea Zi, după ce pământul, plantele şi copacii existau deja. Mai mult, Părinţii spun că soarele, luna şi stelele (ca şi toate "găurile negre" şi tot ce se mai află în spaţiu) au fost create în Ziua a Patra într-o clipită. Dumnezeu a făcut un semn cu mâna şi toate au luat fiinţă, la distanţe de triliarde de mile. Bineînţeles că Dumnezeu este mai mare decât universul, deci de ce nu ar fi fost în stare să facă acest lucru ? Pentru El nu e deloc greu.

Aceasta dă o cu totul altă perspectivă asupra lumii. E o întreagă cosmogonie - explicarea începutului lucrurilor.

Cosmogonia evoluţionistă modernă, popularizată de oameni precum Carl Sagan, susţine că a existat un punct care a avut un "big-bang", iar apoi totul s-a dezvoltat din el fără nici un Dumnezeu.

[Omul recunoscut a fi "părintele" cosmogoniei big-bang-ului a fost Abatele George Lemaître (1894-1966), un preot iezuit. Intr-o zi a anului 1931, pe când citea un articol despre originea şi sfârşitul lumii, i-a venit ideea că universul a explodat şi apoi a evoluat dintr-un "atom primordial". Contemporan cu colegul său iezuit Teilhard de Chardin, el a încercat să facă pentru astronomie ceea ce Teilhard făcuse pentru biologie: să creeze o sinteză a creştinismului cu concepţia evoluţionistă a ştiinţei moderne. Desigur că "atomul primordial" este echivalentul cosmogonic al "supei primordiale" a lui Darwin (din care se presupune că a apărut şi a evoluat viaţa). "Ideea de evoluţie", scria Lemaître, "a jucat un rol important în dezvoltarea astrofizicii... Evoluţia lumii poate fi asemuită cu un spectacol de artificii ce tocmai s-a încheiat" (C.G. Lemaître, The Primeval Atom, D. Van Nostrand Company, New York, 1950, pp. 87, 78)]

Dacă crezi acest lucru, este firesc să crezi că cel mai mare corp, soarele, a apărut primul, iar apoi a făcut să apară cumva pământul. Sunt tot felul de teorii despre cum a făcut acest lucru. Unii cred că soarele s-a format dintr-un nor de gaze şi praf, iar căldura sa a făcut ca gazul să fie eliminat, rămânând numai praful, care s-a condensat şi s-a răcit, formând planetele. Alţii cred că soarele s-a ciocnit parţial cu o stea călătoare, făcând gazele să fie smulse de pe suprafaţa solară, gaze care mai târziu s-au transformat în planete. Diferitele teorii sunt în întregime speculaţii, fiindcă nimeni nu a fost acolo în acele momente, iar astfel de lucruri nu mai au loc în prezent. Poate că ele sunt în concordanţă cu ceea ce credem noi că trebuie să fie adevărat, întrucât ni se pare că toate corpurile mai mari trebuie să fie anterioare celor mai mici. Dar după Cartea Facerii şi după Sfinţii Părinţi, Pământul - acest mărunţiş neînsemnat, această picătură din univers - a fost primul, iar grozavul soare a apărut după el.

Astăzi filosofilor atei le place să spună că dimensiunea relativă a pământului dovedeşte că omul e doar o picătură pierdută în univers. Ei spun: "Pământul este atât de mic, iar universul atât de mare - deci evident universul e mai însemnat decât omul, iar Dumnezeu nu a făcut totul pentru om". Dar dacă gândeşti în termenii celor spuse de Părinţi - că soarele a fost făcut după ce Pământul exista deja - atunci este limpede că totul a fost făcut pentru om.

STUDENT: în galaxia noastră există mulţi alţi sori. Spun ceva Sfinţii Părinţi despre aceşti sori?
Părintele SERAFIM: Nu, fiindcă ei cunoşteau mai puţin despre alcătuirea universului decât ştim noi acum. Pur şi simplu nu există practic vreun motiv să vorbim prea mult despre ei, în afară de a spune că ei se află acolo şi că i-a făcut Dumnezeu. Singurul loc unde ştim că locuieşte omul este numai acesta.

STUDENT: Există vreo contradicţie între înţelegerea ortodoxă a facerii lumii şi faptul că există mai mult decât un soare ?
Părintele SERAFIM: Nu, fiindcă pentru noi există un singur soare.

STUDENT: Ceilalţi sori sunt stele.
Părintele SERAFIM: Da. Pentru noi nu sunt sori. Soarele e un lucru deosebit, centrul vieţii noastre, care ne dă lumină şi căldură, pe lângă care creştem şi fără de care nu putem trăi. Celelalte stele nu sunt pentru noi centrale, ca aceasta. Dacă ar exista alţi sori, cu alte pământuri, lucrurile s-ar complica. Dar nu avem nici o dovadă că ceva de felul acesta ar fi adevărat.

Scripturile şi Părinţii privesc întotdeauna lucrurile aşa cum se văd de pe pământ. Nu te poţi plasa într-un loc ipotetic, în vreo altă galaxie, ca să te uiţi înapoi spre pământ. Acesta e un mod cu totul abstract de a privi lucrurile, fiindcă noi nu ne aflam acolo, ci aici. Nouă ni s-a spus ceea ce avem nevoie să ştim spre a ne mântui sufletele, nespunându-ni-se nici măcar un singur lucru despre aceşti alţi sori, planete etc. Dacă ne-ar fi fost de folos să le ştim, Dumnezeu ni le-ar fi spus.

Este totuşi un lucru interesant: toate datele sondelor spaţiale trimise către alte planete până acum parcă ne-ar da indicaţii deliberate spre a ne arăta că pământul este locul vieţii. Alte locuri sunt corpuri moarte.

STUDENT: Ce părere aveţi despre speculaţiile privitoare la fiinţele de pe alte planete ?
Părintele SERAFIM: Oamenii care caută fiinţe de pe alte planete intră în legătură cu o întreagă filosofie ocultă a vieţii care vorbeşte despre existenţa unor fiinţe superioare ce vin să ne salveze şi să ne dea ajutor; nu trebuie decât să ne prosternăm în fata lor şi ei ne vor da toate puterile de care avem nevoie. În fapt, toate miturile despre fiinţe de pe alte planete corespund cu ceea ce ştim despre diavoli şi despre felul cum ei lucrează. Dacă începem să speculăm despre aceste fiinţe şi ne lăsăm cuprinşi de idei despre rase superioare de extratereştri - totul duce către diavoli. În afară de îngeri, singurul fel de fiinţe inteligente despre care ştim sunt diavolii.

5 Creaţioniştii ştiinţifici

Părintele SERAFIM: Există o mulţime de scrieri în prezent privitoare la problema creaţiei şi evoluţiei, problemă ce a devenit vitală mai ales în ultimii zece sau douăzeci de ani.

Recent a apărut un articol foarte părtinitor în revista Time, unde erau luaţi în râs cei ce sunt împotriva evoluţiei, prezentaţi ca nişte fraieri - imbecili ce se întorc la vremurile de dinaintea Procesului Maimuţelor al lui Scopes, şi aşa mai departe.

["Darwin din nou pe banca acuzaţilor - Creaţioniştii "ştiinţifici" atacă teoria evoluţiei", în rev. Time, 16 martie 1981, pp. 80-82. Articolul se încheia cu un citat din Theodosius Dobzhansky: "Nimic nu are sens în biologie, decât numai în lumina evoluţiei"]

Dar citirea scrierilor unora dintre creaţionişti este ceva foarte interesant. Există un grup în San Diego, numit Institutul de cercetări creaţioniste, care a scos câteva cărţi foarte interesante. Una dintre ele se numeşte "Creaţia: realităţile vieţii", abordând câteva dintre problemele ştiinţifice; o alta este despre fosile: "Evoluţie? Fosilele spun nu!" Există o carte excelentă cu titlul "Creaţionism ştiinţific", destinată a fi manual pentru licee. Mai există o carte bună şi serioasă despre dinozauri, deloc greoaie. Ea nu pomeneşte nimic despre evoluţie, ci doar spune povestea dinozaurilor. Este o carte pentru oameni ce vor să citească fără să li se bage pe gât tot felul de ipoteze ştiinţifice.

În 1960, celebrul film "Procesul maimuţelor", despre procesul lui Scopes din 1925, a influenţat puternic felul cum privea publicul larg dezbaterea creaţie/evoluţie. Filmul îl înfăţişa pe faimosul avocat ateu Clarence Darrow ca pe un mare erou, întrucât apăra ştiinţa, progresul, viitorul omenirii ş.a.m.d. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa.

[în realitate, acest film (bazat pe piesa scrisă de Jerome Lawrence şi Robert E. Lee) era o redare foarte departe de realitate a procesului şi evenimentelor din jurul lui. în viata reală procesul lui Scopes nu a fost o acţiune penală serioasă, ci o înscenare juridică folosită ca test de către A.C.L.U. John T. Scopes a fost un apărător voluntar, care nu a riscat nicidecum să ajungă la închisoare. Vezi Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, ed. cit.,pp. 24-32.]

Dar după apariţia filmului mulţi oameni ce stăteau la îndoială în privinţa evoluţiei s-au cam speriat, fiindcă nu voiau să fie acuzaţi că sunt împotriva progresului şi a ştiinţei.

Cu toate acestea, în ultimii douăzeci de ani s-au scris câteva tratate ştiinţifice foarte interesante pe această temă, punând în discuţie numeroasele "dovezi" îndoielnice asupra evoluţiei, dovezi ce sunt prezentate în manualele şcolare ca adevăr şi fapt real, dar, când le examinezi mai îndeaproape, descoperi că nu sunt realităţi de fapt. De pildă, ei pun în discuţie aşa numitul fapt că embrionul uman recapitulează moştenirea sa evolutivă, că pe gât există fante branhiale etc. Dar dacă citeşti orice manual evoluţionist de azi despre embriologie, vei afla că acesta este un mit. "Fantele branhiale" nu au nimic de-a face cu evoluţia sau cu recapitularea; pur şi simplu aşa se dezvoltă embrionul. De fapt, dezvoltarea creierului, nervilor, inimii etc. înăuntrul embrionului contrazice total modul cum ar trebui să aibă loc dacă ar trebui să fie recapitularea moştenirii evoluţioniste.

Există o mulţime de lucruri despre evoluţionism care, chiar dacă nu doreşti să crezi din start una sau alta dintre păreri, te fac să te opreşti, să-ţi pui întrebări şi să chibzuieşti mai mult asupra probelor pro şi contra. La fel se întâmplă şi cu sistemul datării radiometrice şi cu interpretarea evoluţionist-uniformistă a straturilor geologice. Există o carte excelentă a profesorului de geologie Henry Mords, numită Potopul din Cartea Facerii, ce încearcă să interpreteze straturile, vârsta gheţii etc. în termenii Potopului lui Noe. Cartea prezintă dovezi şi este alcătuită foarte ştiinţific. Poţi să o citeşti şi să fii sau nu de acord cu ea, dar este prezentată la nivel ştiinţific.

Institutul scoate lunar un buletin de informaţii numit Acts and Facts, prezentând lucrările lor, şi în fiecare număr există o mică completare ce tratează un aspect al evoluţiei sau creaţiei. Au avut numeroase dezbateri publice în cursul ultimilor cinci ani în universităţi, care s-au bucurat de o bună participare; uneori au venit mii de studenţi. Savanţii creaţionişti sunt foarte bine pregătiţi - au citit tot ce s-a scris recent - pe când savanţii evoluţionişti sunt adesea aşa de încrezători în ei înşişi, încât nu prea sunt la curent cu ultimele evenimente. Astfel că în ultimul număr al revistei Science, care e foarte evoluţionistă, unul dintre articole spune că s-a ajuns într-o situaţie aşa de proastă în prezent - savanţii evoluţionişti sunt aşa de prost pregătiţi şi predau studenţilor aşa de precar - încât nu ai decât să aduci un savant creaţionist cu trei sau patru fapte din ultimii cinci ani, şi-i va reduce la tăcere pe evoluţionişti. Astfel că evoluţioniştii au început să se trezească şi să-şi spună că şi-au neglijat datoria de a-şi creste odraslele în spiritul cuvenit. Acum încearcă să-i educe mai bine, spre a se întoarce la principiile originare ale evoluţiei.

6 Diferite idei evoluţioniste

Părintele SERAFIM: Există o doză atât de mare interpretare personală cuprinsă în teoria evoluţionistă, încât, dacă ceri evoluţioniştilor să-ţi explice cum are loc evoluţia, nu se pot pune de acord asupra unui singur răspuns. Ei obişnuiau să spună că evoluţia are loc prin selecţie naturală cuplată cu mutaţiile: mici schimbări care, după un număr de generaţii, duc în final la un nou fel de creatură. Dar se întâmplă că mutaţiile sunt, în general, aşa de dăunătoare, încât nu se poate explica nici un fel de progres prin mutaţii. Chiar în prezent se discută aprins dacă nu ar trebui eliminat complet gradualismul darwinist şi să se adopte o altă teorie. Ultima idee la care au revenit - o idee lansată în urmă cu patruzeci de ani - se numeşte teoria "monstrului dătător de speranţă". Proeminentul genetician Richard Goldschmidt [de la Berkeley University of California] a lansat această idee fiindcă a văzut că cumularea selecţiei naturale cu mutaţia nu poate produce structuri complexe.

[Teoria a fost respinsă la început de darwinişti, în 1940, când a fost propusă pentru prima dată de Goldschmidt, dar a fost reabilitată în 1980 de evoluţionistul Stephen Jay Gould de la Harvard, în cunoscutul său articol "Reîntoarcerea monstrului dătător de speranţă".]

De pildă, nu poţi explica ochiul printr-o serie de schimbări treptate, căci fie ai ochi, fie nu ai. Organismul care ar dobândi dintr-o dată retina sau altă parte a ochiului nu ar avea la ce să o folosească. Trebuie să se împerecheze cu o creatură cu aceleaşi caracteristici, iar apoi caracteristica trebuie să se păstreze până ce se dezvoltă într-o formă superioară, ca în final să se dezvolte ochiul întreg. Pur şi simplu acest lucru nu se poate întâmpla; nu are nici un sens. Ochiul trebuie să apară dintr-o dată întreg.

[În cartea sa The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb) (1985), apologistul neodarwinist Richard Dawkins a încercat să explice evoluţia ochiului. Argumentele lui Dawkins au fost respinse cu probe de către biochimistul Michael Behe în fecunda sa carte Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin) (1996), ed. cit., pp. 15-22; 36-39. Phillip Johnson comentează: "A trece de la Dawkins la Behe este ca şi cum ai trece din biblioteca copiilor în laborator" (Johnson, Objections Sustained, ed. cit., p. 54)]

Prin urmare, Goldschmidt a sugerat că evoluţia are loc în salturi - mutaţii pe scară largă ce duc la un "monstru dătător de speranţă" care este în stare să supravieţuiască şi să se reproducă. Goldschmidt a invocat această teorie spre a explica originea păsărilor. Aripa unei păsări e un lucru extraordinar. Dacă o reptilă are doar un os ce îi iese din spate, ea nu va fi prea bine adaptată supravieţuirii. Ea trebuie să aibă două aripi întregi care funcţionează, şi trebuie să existe un mascul şi o femelă cu acelaşi fel de aripi ca să le poată reproduce. Deci ideea "monstrului dătător de speranţă" sugera că o reptilă a depus un ou din care a ieşit o pasăre! Oamenii se întorc acum cu seriozitate la această idee şi caută să găsească un acord între ea şi darwinism, dându-şi seama că micile schimbări nu pot produce structuri extrem de complexe.

[Un alt motiv pentru care paleontologul Stephen Jay Gould voia să reabiliteze teoria "monstrului dătător de speranţă" era nevoia de a argumenta lipsa speciilor intermediare din arhiva fosiliferă. Revizuirea teoriei lui Goldschmidt de către Gould, numită "echilibru punctual", este dezbătută în mod curent de către evoluţionişti. Vezi Johnson, Darwin on Trial, ed. cit., pp. 32-44 şi Denton, Evolution: A Theory în Crisis, ed. cit., pp. 192-95]

Ideile de acest fel trebuie discutate de savanţi, dar şi pentru noi este interesant să ştim despre ce anume discută.

7 Limitele schimbării biologice

Părintele SERAFIM: Oricare dintre speciile existente încă în prezent în jurul nostru descinde, într-o succesiune neîntreruptă, din acelaşi fel de creaturi din trecut. Sunt multe specii ce nu mai există azi; dar până la stingerea lor au rămas acelaşi fel de făpturi care erau de la început.

Înăuntrul fiecărui fel de creaturi se pot observa numeroase schimbări. De pildă, coteiul şi ciobănescul german provin din acelaşi fel, dar rămân tot câini, şi se pot împerechea şi reproduce. La fel se întâmplă şi cu "rasele" de oameni: deşi arată foarte diferit, toate ţin de acelaşi fel.

Cei ce îşi spun creaţionişti nu susţin că nu există schimbări. Există o mulţime de schimbări în natură, dar toate au loc între anumite limite. Iată întreaga problematică a dezbaterilor despre evoluţie şi creaţie: sunt oare limitele bine definite după "gen" - care poate să nu fie exact acelaşi lucru cu "specia" - ori totul provine dintr-un glob originar de materie organică ce s-a dezvoltat, dând toate felurile de lucruri. Tot ceea ce ştim în prezent despre codul genetic pare a fi împotriva ideii din urmă. Un organism nu poate "evolua" în ceva ce nu se potriveşte cu codul său genetic [Adică ceva aflat în afara marjei de variaţie specificate de ADN pentru acel organism anume]. În prezent o mare parte din discuţiile dintre evoluţionişti se învârt în jurul întrebării cum este posibil acest lucru. Noi încă nu am aflat cum.

[Cartea cea mai bună pe această temă este Not by Chance ! (Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner, expert în codul genetic]

8 "Evoluţia umană"

STUDENT: Ce credeţi despre oamenii fosili care au fost descoperiţi ?

Părintele SERAFIM: În ultimii ai au apărut o mulţime de teorii. În Africa, soţii Leakey făceau tot felul de descoperiri în fiecare an. Bineînţeles că fiecare persoană ce face descoperiri doreşte ca "omul" său să fie strămoşul întregii omeniri; astfel că vrea să răstoarne toate ideile anterioare, să aducă una nouă şi să pretindă că el a găsit "veriga lipsă". Aşa că luăm întotdeauna cu prudentă spusele acestor oameni.

În 1959 Louis şi Mary Leakey au descoperit un craniu al unei specii stinse de maimuţe, Australopithecus ("Maimuţa sudică"), despre care toată lumea a presupus că era maimuţa-strămoş pentru toţi oamenii fosili - Homo erectus etc. Cinci ani mai târziu ei au anunţat că au descoperit fosile umane în acelaşi strat cu cele ale Australopithecului.

[Statutul de maimuţă dispărută al Australopithecului a fost stabilit încă din 1954 prin anatomie comparată de către zoologul Solly Zuckerman. Faptul că oameni adevăraţi au trăit în acelaşi timp cu australopithecii indică faptul că aceştia din urmă nu au nimic de-a face cu originea omului. În urma descoperirilor soţilor Louis şi Mary Leakey, fiul lor Richard Leakey a descoperit şi el fosile de Australopithecus şi Homo erectus în acelaşi strat.]

Întrucât s-au găsit şi unelte de piatră, ei şi-au numit noua descoperire Homo habilis sau "Omul îndemânatic".

["Din 1964 încoace", scrie Richard Milton, homo habilis a fost reevaluat şi s-a sugerat că unul din oasele mâinii este o bucată de vertebră, că alte două oase ar fi putut aparţine unei maimuţe ce trăia în copaci, şi că alte Şase provin de la un ne-humanoid neidentificat. Dar oricare ar fi meritele descrierii originare, rămâne faptul că Homo habilis este o fiinţă umană - nu veriga lipsă. S-a calculat că Homo habilis avea un creier mic: poate doar jumătate din mărimea celui al oamenilor moderni obişnuiţi. Dar, aşa cum a arătat Dr. A..T. White, habilinele erau şi mici de statură, astfel că creierul lor nu era mic în raport cu mărimea corpului, fiind mai curând asemeni pigmeilor moderni.

Într-adevăr, unul din aspectele hazlii ale descoperirii lui Homo habilis este acela că în timp ce darwiniştii îşi concentrau atenţia să interpreteze oasele degetelor şi vertebrele la Olduvai Gorge (locul unde s-au descoperit fosilele lui Homo habilis), încercând să alcătuiască scrisorile de acreditare ale acelei creaturi ca fiind veriga lipsă, se pare că au trecut cu vederea faptul că la numai câteva sute de mile spre vest, în pădurile Zairului, se află populaţia Mbuti, care au de obicei doar - patru picioare şi Şase inci - înălţime şi, ca statură, mărime a creierului şi chiar ca mod de viaţă sunt comparabili cu Homo habilis. Dar aceşti Mbuti sunt oameni moderni în toată puterea cuvântului, cu excepţia faptului că nu se uită la documentare TV şi nu primesc premii de la societăţile de finanţare a ştiinţei" (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., pp. 206-207). Vezi şi Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., pp. 157-166.]

Acest lucru a întors pe dos întregul scenariu al evoluţiei umane, fiindcă în teoria evoluţionistă un strămoş nu se poate găsi în acelaşi strat cu descendenţii săi. Şi Homo erectus a fost scos din locul său şi plasat după Homo habilis; iar acum se spune că fiinţele umane ce au folosit unelte de piatră au trăit în urmă cu două milioane de ani. Bineînţeles că toate aceste lucruri sunt doar presupuneri. Există atâtea lipsuri şi dificultăţi în feluritele teorii, încât fiecare evoluţionist încearcă mai mult să-şi impună propriile pretenţii.

Există chiar şi mistificări de-a dreptul. Când studiam zoologia la facultate, în anii 1950, una dintre dovezile evoluţiei omului era "Omul de Piltdown". începând din 1890, a existat o căutare concertată pentru a se găsi veriga lipsă, despre care se credea că ar fi jumătate maimuţă şi jumătate om. Aşa că, în 1911, un englez isteţ pe nume Charles Dawson a luat un craniu uman, l-a combinat cu osul maxilar al unei maimuţe şi a completat dintâi de maimuţă. Un an mai târziu Teilhard de Chardin a descoperit şi caninul care lipsea. Cu maxilarul său foarte primitiv şi craniul foarte avansat, acest "Om de Piltdown" a fost socotit a fi un strămoş evoluţionist al omului. Unii savanţi l-au pus la îndoială şi au avut discuţii aprinse, dar marea majoritate l-au acceptat. În sfârşit, în 1950, nişte savanţi l-au testat cu metoda de datare cu Carbon 14, care dă rezultate destul de precise până pe la 2000-3000 de ani vechime. Ei au descoperit că o parte era mai veche, iar cealaltă era mai nouă, astfel că s-a dovedit că erau două creaturi diferite. [în 1982, imediat după moartea Părintelui Serafim, s-a descoperit că maxilarul aparţinea cu siguranţă unui urangutan.] Prin urmare, totul a fost discreditat.

STUDENT: Ce ne puteţi spune despre descoperirile craniilor omului de Neanderthal?

Părintele SERAFIM: în prezent se acceptă că Omul de Neanderthal este Homo erectus: aceeaşi specie cu omul, dar altă varietate - nu mult mai diferită faţă de om decât este englezul de chinez.

[La sfârşitul anului 1980 câţiva evoluţionişti au sugerat ca omului de Neanderthal să i se redea vechea denumire de Homo neanderthalensis. Totuşi chiar şi aceştia admiteau că neanderthalienii erau contemporani cu fiinţele umane moderne şi se puteau încrucişa cu ei. Vezi Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., p. 68.]

De fapt, oamenii fosili sunt foarte puţin numeroşi. Şi, desigur, totul se bazează pe felul cum interpretezi: este om sau maimuţă ?

[Richard Leakey îşi citează colegul paleontolog David Pilbeam care spunea: "Dacă ai aduce un om de ştiinţă inteligent dintr-o altă disciplină şi i-ai arăta slabele dovezi pe care le-am găsit, cu siguranţă că ţi-ar zice: Las-o baltă; nu prea ai cu ce să mergi mai departe. Desigur, nici David şi nici alţii dintre cei implicaţi în cercetarea omului nu pot urma acest sfat, dar rămânem deplin conştienţi de pericolele de a trage concluzii din probe atât de incomplete" (Richard E. Leakey, The Making of Mankind, Michael Joseph, Londra, 1981).]

Nu este chiar simplu să găseşti ceva între cele două specii. Pe nici o fosilă pe care o vezi, fie că e a oamenilor "primitivi" sau a maimuţelor "avansate", nu scrie "Eu sunt strămoşul oamenilor de azi". Deci nu poţi spune dacă e strămoş, văr sau nici un fel de rudă. Depinde cum interpretezi. Până acum nu există de fapt vreun om vechi convingător care să arate cu adevărat ca şi cum ar fi intermediar între om şi maimuţă. Există diferite feluri de oameni fosili, unii "primitivi", unii cu cranii mari, unii cu cranii mici; dar nu se deosebesc între ei mai mult decât se deosebesc diferiţii oameni ce trăiesc în prezent. Deci cei ce trebuie să aducă dovezi în acest caz, cred eu, sunt aceia care vor să dovedească că unul se trage din celălalt.

Desigur că toată problema descendentei unuia din celălalt ridică o mulţime de întrebări fată de textul Facerii - de pildă, despre genealogii. Dacă omul are milioane de ani vechime, trebuie să alcătuieşti nişte uriaşe epicicluri spre a rezolva genealogiile Patriarhilor. Unii chiar spun că Patriarhii nu sunt persoane adevărate: ei ar fi în realitate doar nişte denumiri pentru mari perioade de timp.

9 Limitele investigaţiilor ştiinţifice

STUDENT: Nu sunt surprins când spuneţi că ideile despre evoluţia umană se schimbă, pe măsură ce se descoperă mai multe lucruri ce contribuie la teoria evoluţiei. Până la urmă vom vedea cum întreaga imagine a evoluţiei iese la lumină.

Părintele SERAFIM: Totul depinde de premisele de la care porneşti, fiindcă adeseori premisele sunt foarte puternice.

STUDENT: Vreau să spun că în general, în ştiinţă, ei merg cu o teorie, apoi descoperă că presupunerile lor erau incorecte, aşa cum aţi spus. Apoi sunt nevoiţi să-şi schimbe teoria, iar acest lucru este un pas, un spor de cunoaştere în ştiinţă.

Părintele SERAFIM: Da. Există unele puncte slabe şi în teoria evoluţiei însăşi, aşa cum se înfăţişează astăzi. Desigur, trebuie să înţelegem că şi cuvântul acesta are mai multe înţelesuri. Evoluţia unei anumite varietăţi de cintezoi sau aşa ceva - nu are legătură cu discuţia noastră. Este vorba doar de o schimbare înăuntrul aceleiaşi firi. Dar evoluţia ca teorie despre originea lumii - acest lucru e dincolo de domeniul ştiinţei. Este o speculaţie despre începuturi, la fel ca anticele speculaţii greceşti despre infinitatea lumii sau existenta ei veşnică etc.

Spre a putea să accepţi teoria evoluţionistă despre origini, aşa cum e prezentată de obicei în prezent, trebuie să accepţi că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt o lucrare suprafirească, adică o lucrare de tip diferit fată de ceea ce se întâmplă în prezent. După tâlcuirea Bisericii, este o mare deosebire: au existat Şase Zile ale Facerii, în care Dumnezeu a făcut întreaga lume, lucru pe care nu îl mai face defel astăzi. Deci nu se poate deduce cum anume au fost. Probabil că poţi face deducţii cel mult până în acel punct, dar nu poţi deduce cum a fost cu adevărat începutul. Deci cred că în această privinţă savanţii ar trebui să fie mult mai puţin dogmatici în felul cum privesc şi discută despre începutul însuşi.

Textul Facerii arată foarte clar că cele Şase lucrări au fost cu totul în afara sferei cunoaşterii noastre de azi. Nu putem şti nimic despre ele, afară de ceea ce Dumnezeu însuşi a ales să ne descopere. Tocmai de aceea as zice că savanţii rămân pe dinafară când încearcă să deducă începutul din ceea ce se întâmplă în prezent. Poţi duce ideea uniformistă (adică faptul că toate s-au petrecut cu aceeaşi viteză cu care se întâmplă acum) până la un anumit punct - poate până la câteva mii de ani. Mai departe este foarte îndoielnic că totul s-a petrecut mereu în mod constant.

10 Cronologia biblică

STUDENT: Ştim oare cât de vechi este pământul după cronologiile biblice ?

Părintele SERAFIM: Problema este controversată. Textul grecesc (Septuaginta) şi textul ebraic (masoretic) al Facerii sunt diferite. După Septuaginta, lumea are cam 7500 de ani vechime; după textul ebraic, are cam 6000 de ani vechime. Este o discrepanţă evidentă. Cum putem rezolva probleme de acest tip ? Părinţii admit că poate exista o oarecare greşeală care să se fi transmis; pot fi simple greşeli de copiere etc. Fericitul Augustin are un întreg capitol despre acest lucru. [Fer. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu 15.13.] Poate că unii copişti au adăugat sau au scos ici şi colo câte o sută de ani atunci când au copiat textul. Părinţii admit că în Scriptură pot fi mici greşeli. Nu există nici o învăţătură patristică care să spună că trebuie să definim lumea ca având exact 7500 de ani vechime. Poate fi ceva mai mult sau ceva mai puţin: nu este ceva atât de important.

Dar faptul că Adam a trăit acum şapte sau opt mii de ani, sau a trăit în urmă cu milioane de ani - aceasta este o întrebare importantă. Este un subiect însemnat ce influenţează întregul text al Facerii. Trebuie să înţelegem cine a fost Adam - dacă a fost sau nu o persoană ş.a.m.d. Dacă a trăit în urmă cu milioane de ani, apar o grămadă de întrebări pe care trebuie să ţi le pui despre felul cum omenirea a interpretat tradiţia începând de atunci.

11 Preexistenţa sufletelor, reîncarnare şi evoluţie

STUDENT: De ce credea Origen că sufletul a coborât în timp din tărâmul duhovnicesc ?

Părintele SERAFIM: Se afla sub influenta unor filosofi care spuneau că materia este rea. Oamenii priveau în jur şi vedeau că păcatele se produc din pricina cărnii, astfel a apărut ideea, mai ales între maniheişti şi cei cu învăţături similare, că materia însăşi este răul iar sufletul e un lucru nobil, întemniţat în materie. De aici au ajuns la ideea că sufletul a petrecut odinioară într-un alt tărâm.

STUDENT: De ce au coborât sufletele în materie dacă materia este rea ?

Părintele SERAFIM: După Origen, aceasta se datora faptului că au păcătuit în acel alt tărâm. Este vorba de o concepţie dualistă asupra universului: există un aspect bun - sufletul, şi unul rău - materia, trupul. Pe de altă parte, concepţia creştină vede sufletul şi trupul laolaltă, cunoscând că trupul se va transfigura cu adevărat. De fapt, cum vom vedea când vom studia Cartea Facerii, trupul la început era diferit de felul în care a ajuns după cădere.

STUDENT: A fost oare influenţat Origen de idei orientale ?

Părintele SERAFIM: Neîndoielnic. La Alexandria, unde trăia Origen, veneau oameni din India care predau acolo. Unul dintre profesorii lui Origen era din India.

STUDENT: Ideea preexistenţei sufletelor seamănă cu ceea ce învaţă hinduismul despre transmigrarea sufletelor şi "reîncarnare".
Părintele SERAFIM: Corect.
STUDENT: Şi ce legătură are cu evoluţia ?

Părintele SERAFIM: Ideea aflată îndărătul cosmogoniei evoluţiei este aceea ca totul provine dintr-un singur filament: la început a existat o singură picătură, din care provin toate vietăţile: animale, insecte, plante etc. (Desigur, teoria are imense dificultăţi, fiindcă trebuie să arăţi cum anume, în acea picătură originară, au apărut simultan codul genetic şi mijloacele translatării sale; apoi trebuie să arăţi cum s-a adăugat informaţia spre a produce codul genetic pentru om şi toate celelalte creaturi. Acest lucru nu a fost nicicând realizat.)

Ideea "reîncarnării" se aseamănă prin faptul că, după concepţia vechilor budişti, hinduşi, greci şi romani, ea cuprindea transmigrarea în diferite creaturi, fiare sălbatice, insecte şi chiar plante. (în vremurile moderne oamenii au schimbat această idee: ei susţin că în "vieţile anterioare" au fost fiinţe umane, fiindcă nu le place ideea de a fi fost maimuţe sau copaci sau altceva. Oamenilor le place să creadă că au fost Napoleon sau Iulius Cezar, dar nu le place să creadă că au fost o grindă de stejar pe undeva prin Roma. Se linguşesc pe ei înşişi.)

Îndeobşte, putem spune că ideea că totul este una - ca un singur "Lanţ de Lumină" ce se împarte în diferite feluri de fiinţe - nu este deloc acceptată de Sfinţii Părinţi. Ei spun că toate felurile de făpturi au fost prezente la început, iar sămânţa lor produce acelaşi fel de făpturi până la sfârşitul vremii.

12 Natura Raiului

Părintele SERAFIM: înainte de a începe un nou capitol, poate cineva să facă un rezumat despre felul cum era Raiul pământesc ?

STUDENT: Nu este lumea materială aşa cum o cunoaştem noi, dar nici un tărâm intelectual, ci unul oarecum intermediar. E mai curând un loc fizic rarefiat.

Părintele SERAFIM: Da. Şi era pe pământ sau în cer ?

STUDENT: Niciunde. Cred că era ridicat deasupra pământului.

Părintele SERAFIM: Da, dar de fapt la început era parte a pământului, chiar dacă era probabil pe un loc mai înalt. Iar acum ?

STUDENT: Este un loc care există în mod real, dar nu poţi ajunge acolo într-un mod lumesc, geografic.

Părintele SERAFIM: A mai fost cineva acolo în ultimele mii de ani?

STUDENT: Tâlharul de pe cruce [cf. Luca XXIII, 43].

Părintele SERAFIM: Aşa e, dar el nu s-a mai întors să ne povestească. S-a întors oare cineva ?

STUDENT: Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopole.

Părintele SERAFIM: Da. Şi mai cine ?

STUDENT: A mai fost un bucătar dintr-o mânăstire.

Părintele SERAFIM: Corect, Sfântul Eufrosin Bucătarul.

STUDENT: Este vreunul dintre cei pomeniţi în cartea Sufletul după moarte?

Părintele SERAFIM: Da, sunt unii dintre cei pomeniţi acolo care s-au reîntors ca să ne povestească. Ei spun întotdeauna, precum Sfântul Pavel, că nu pot descrie exact ceea ce au văzut. Ei dau anumite descrieri ale Raiului (de pildă Sfântul Andrei vorbeşte despre plante, o grădină minunată, şi cerul însuşi deasupra ei), dar e ceva aşa de departe de experienţa noastră normală, încât nu pot vorbi prea mult despre el. Ei au văzut starea în care urmează sa ajungem în veacul viitor.

Raiul a fost un loc aparte de pe pământ care a fost făcut, după Sfântul Efrem Sirul, împreună cu plantele, în Ziua a Treia. În Ziua Şasea Dumnezeu l-a aşezat în el pe om. La obârşie a fost un loc al pământului, ca spre a arăta că omul era sortit să urce de pe pământ la cer. Nu era în întregime material, ci dintr-o materie rafinată pe care nu o înţelegem. Dar, din pricina căderii omului, acest aspect ceresc al pământului - o parte specială a pământului dintru început - s-a ridicat cumva şi a dispărut din vederea noastră, deşi încă suntem în stare să ne întoarcem în el. În acelaşi timp, după cădere, pământul dintru început a căzut întru stricăciune.

STUDENT: Când a fost făcut iadul după părerea Părinţilor? A fost făcut o dată cu facerea cerurilor sau o dată cu facerea pământului ?

Părintele SERAFIM: Iadul nu a fost făcut în mod concret, tot aşa cum nici răul nu a fost făcut în mod concret. Iadul este doar locul şi starea unde au căzut îngerii căzuţi. Cu alte cuvinte, într-un anumit sens, ei înşişi l-au făcut. Scriptura vorbeşte despre locul "gătit diavolului şi îngerilor lui" [Matei XXV, 41], dar nu pomeneşte cum a luat fiinţă. Nu ni se povesteşte amănunţit nici despre îngeri, nici despre căderea lor; există doar scurte referiri ici-colo. Este vădit că acestea s-au petrecut înainte de apariţia şarpelui din Cartea Facerii.

Mai sunt alte întrebări? Este greu de înţeles acest concept despre un lucru care nu e nici cu totul material, nici cu totul duhovnicesc ?

STUDENT: Suntem foarte obişnuiţi să gândim dualistic: materialul în opoziţie cu spiritualul.

Părintele SERAFIM: Aşa este. În veacul viitor vom avea trupuri, dar vor fi trupuri duhovniceşti. Va fi un tărâm asemănător cu Raiul de la început, deşi Raiul era mai "grosier", adică relativ material. Tărâmul viitor va fi un sălaş duhovnicesc, dar în acelaşi timp în el vor exista trupuri

[Sfântul Simeon Noul Teolog scrie despre zidirea reînnoită din veacul viitor: "Toate vor fi mai presus de cuvânt, ca unele ce vor întrece toată gândirea, iar fiind duhovniceşti şi dumnezeieşti, se vor uni cu cele inteligibile şi se vor face un alt Rai inteligibil şi un Ierusalim ceresc, asemănat şi unit cu cele cereşti, şi o moştenire neclintită a fiilor lui Dumnezeu" (Discursuri teologice şi etice, ed. cit., p. 130).]

Care a fost primul exemplu de astfel de trup ?

STUDENT: Hristos înviat.

Părintele SERAFIM: Da - trupul înviat al lui Hristos, care putea trece prin uşi închise şi prin ziduri. Putea arăta că mănâncă, deşi El nu avea nevoie să mănânce; El avea răni ce puteau fi atinse, dar arăta aşa de diferit, încât ucenicii nu L-au recunoscut atunci când L-au văzut. Este o stare foarte tainică, totuşi ţine de trup.

STUDENT: Dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ar fi putut Adam să înainteze până la starea desăvârşirii fără Hristos ?

Părintele SERAFIM: Teoretic poţi gândi şi aşa. E o altă problemă faptul dacă Hristos ar fi venit oricum. Dumnezeu ştia ce voia să facă de mai înainte şi ştia cum se vor petrece lucrurile. Şi lucrurile erau astfel, încât Hristos a venit. Dar nu ar fi fost nevoie ca El să vină să ne mântuiască dacă Adam nu ar fi păcătuit.

Desigur, sunt lucruri foarte adânci. Mai târziu voi cita câteva dintre slujbele ce vorbesc despre aceste lucruri. Teologia Bisericii ni se dă necontenit în slujbe, fiindcă ea ne face să ne amintim de unde venim şi încotro mergem.

13 Voinţa liberă

STUDENT: Când Adam a căzut, şi-a dat seama în acel moment că are voinţă liberă ?

Părintele SERAFIM: De îndată ce nu a ascultat, şi-a dat seama că era gol, a văzut că fugea de Dumnezeu şi a început să caute scuze. Cu alte cuvinte, i s-a deschis întreaga cale care este urmarea păcatului. Deci a văzut acest adânc în el însuşi - că era în stare să aleagă răul, chiar dacă nu ar fi vrut cu adevărat s-o facă.

STUDENT: Deci nu era cu totul conştient de voia sa liberă până în acel moment ?

Părintele SERAFIM: Ei bine, Părinţii spun că, deşi era matur cu trupul şi foarte înalt cu cugetul, totuşi era încă foarte naiv, nefiind încercat. Era în starea bunătăţii fără să fi fost ispitit de către rău.

STUDENT: Deci a ştiut Adam ce anume face atunci când a căzut ?

Părintele SERAFIM: Ştia un lucru: că există o poruncă. Dar nu era încă încercat în ascultarea poruncilor şi, în simplitatea sa, a căzut.

STUDENT: Înainte de a mânca din măr, Adam conştientiza ce este răul ?

Părintele SERAFIM: Cred că începutul conştientizării răului a fost, probabil, atunci când a observat că există ispite.

[Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: "Adam [înainte de cădere] ştia că ascultarea era bună şi neascultarea era rea; şi-aceasta a aflat-o încă mai limpede când, după ce a mâncat din pom, a fost izgonit din Rai şi lipsit de acea fericire" (Opt omilii. la Facere 7, 3).]

De nu ar fi căzut, conştientizarea în sine i-ar fi putut fi ca şi cum ar fi gustat din pom fără a cădea. Dacă ar fi fost matur şi pregătit, ar fi putut cunoaşte urmările răului fără a cădea el însuşi în rău.

Totuşi, aceasta e doar părerea mea. Părinţii nu vorbesc despre acest aspect aparte, dar spun că pomul cunoaşterii binelui şi răului este numai pentru oameni maturi. (în treacăt fie spus, nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că fructul a fost măr. Nu ni se spune nimic anume despre aceasta; era doar un pom cu fructe.)

14 Facerea lui Adam şi a Evei

STUDENT: Dumnezeu a creat doar un bărbat şi o femeie? Sau Adam şi Eva sunt reprezentanţii unui anume fel de persoane sau grup de persoane?

Părintele SERAFIM: El a creat întreaga fire omenească într-un om - întâiul om, Adam - iar din carnea lui a luat-o pe prima femeie. Din ei provine restul omenirii.

STUDENT: Când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, a luat însuşirile proprii firii femeieşti din Adam sau a înzestrat-o cu alte însuşiri complementare ?

Părintele SERAFIM: Nu ni se spune. I-a dat toate acele însuşiri pe care trebuia să i le dea, pornind de la acea coastă. Coasta unui bărbat nu produce o femeie; deci este o minune. Dumnezeu a luat o parte din Adam spre a arăta că obârşia omenirii este una singură. Întregul omenirii este deja prezent în omul dintru început. Oricine s-a născut după aceea - din acest unic om - are aceeaşi fire, acelaşi chip al lui Dumnezeu, care se vădeşte în suflet.

STUDENT: Trupul şi sufletul omului erau făcute de la început să fie despărţite ?

Părintele SERAFIM: Nu. Dacă Adam nu ar fi murit, nu am mai fi avut de ce să vorbim despre trup şi suflet, fiindcă trupul însuşi s-ar fi subţiat şi s-ar fi făcut asemenea sufletului. Până la urmă am fi ajuns în starea de trup duhovnicesc.

STUDENT: Dumnezeu a insuflat un suflet şi în Eva ?

Părintele SERAFIM: Pe calea pe care o ştie El, i-a dat şi ei acelaşi lucru pe care l-a dat lui Adam. Nu ni se dau amănunte de acest fel. Este pur şi simplu o minune dumnezeiască.

STUDENT: De ce se numeşte Hristos al doilea Adam ?

Părintele SERAFIM: Noi suntem urmaşii lui Adam. Chiar dacă Adam nu ar fi căzut şi nu s-ar fi pus început modului de reproducere animală, ar fi existat un mijloc oarecare de naştere din acest unic om. Toţi oamenii se trag din Adam, astfel că Adam este ca şi omenirea. Adam a nimicit întregul plan pentru omenire, dar Dumnezeu a fost mai "isteţ", căci El şi-a "închipuit" de mai înainte cum să împlinească planul fără Adam. Prin urmare, Acela prin Care este reaşezată firea dintru început a omului, prin Care ni se dă prilejul să fim din nou în Rai, se numeşte al Doilea Adam.

STUDENT: Oare nu spune Sfântul Pavel despre felul cum moartea a venit la toţi printr-un singur om ?

Părintele SERAFIM: Aşa e, moartea a venit de la un om şi viaţa vine de la un Om.

[Corinteni XV, 21-22: Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.]

Fiindcă Adam a gustat din pom, firea noastră s-a schimbat. De-aceea, când vorbesc despre firea omului, Sfinţii Părinţi se referă uneori la firea căzută, stricăcioasă, pe care o avem ca urmare a căderii; dar uneori (de pildă Avva Dorothei) vorbesc despre firea dintru început a omenirii, spre a ne da o imagine a stării la care ar trebui să ne întoarcem.

Dar, fiindcă a venit vorba, ideea romano-catolică este diferită. Ei spun că întru început omul era firesc, având un har supraadăugat care îl făcea suprafiresc; iar când a căzut, a pierdut harul şi s-a întors la starea în care a fost făcut. Este o concepţie cu totul diferită, care se potriveşte cu evoluţia, căci dă de înţeles că întreaga creaţie era naturală la început, iar Dumnezeu nu a făcut toate nestricăcioase. După concepţia romano-catolică, Adam nu a fost făcut nemuritor; el a devenit nemuritor atunci când Dumnezeu i-a adăugat harul. Dar în concepţia ortodoxă omul a fost făcut nemuritor; întreaga sa fire era diferită, iar când a căzut acea fire s-a deformat şi s-a schimbat. Desigur, ne putem încă întoarce la starea dintru început, dar numai dacă harul lui Dumnezeu, prin Hristos însuşi, ne ridică din nou.

STUDENT: Dar starea la care noi ne străduim să ajungem nu este starea în care era Adam; este starea în care Adam ar fi trebuit să ajungă.

Părintele SERAFIM: Corect. Dar starea dintru început este chipul celeilalte stări, fiindcă era deja aproape de ea.

15 Mintea lui Adam

STUDENT: Cunoaşterea pe care o avea Adam era o revelaţie dumnezeiască. El nu şi-a dobândit cunoaşterea aşa cum facem noi acum. Este corect ?

Părintele SERAFIM: Da. Când animalele au venit înaintea lui el nu ştia despre ele. El le-a dat dintr-o dată ceea ce Dumnezeu i-a pus în minte.

STUDENT: Totul era duhovnicesc.

Părintele SERAFIM: Da. Era ceva foarte înalt. Avem o imagine a acestui lucru atunci când un părinte văzător cu duhul vede pe cineva pentru prima oară şi îi spune pe nume, îi spune păcatele şi îi spune ce să facă pentru a-şi mântui sufletul. Este exact acelaşi lucru. Este lucrarea lui, dar numai prin harul lui Dumnezeu. Mintea sa îi dă această informaţie neaşteptată, dar el poate face acest lucru numai fiindcă este în legătură directă cu Dumnezeu.

STUDENT: Spun oare Sfinţii Părinţi că închipuirea ţine de firea noastră căzută ?

Părintele SERAFIM: Da.

STUDENT: Închipuirea este acum atât de prezentă în gândirea noastră !

Părintele SERAFIM: Corect.

STUDENT: Cum anume gândea Adam? Cum spun Părinţii că era starea minţii sale ?

Părintele SERAFIM: Era starea numită trezvie, nipsis în greceşte. Cu alte cuvinte, el privea lucrurile şi le vedea aşa cum sunt. Nu era "gând" duplicitar.

[Sfântul Grigorie Sinaitul (1265-1346) scrie: "Începutul şi pricina gândurilor este împărţirea prin neascultare a amintirii simple şi unitare a omului. Prin aceasta a pierdut şi amintirea de Dumnezeu. Căci, făcându-se din simplă compusă şi din unitară felurită, şi-a pierdut unitatea împreună cu puterile ei" (Cuvinte felurite despre porunci 61, Filocalia vol. 7, ed. cit., p. 108).]

De fapt, nu numai că se uita la ele şi le vedea aşa cum sunt, ci a şi numit toate făpturile pe măsură ce veneau înaintea lui.

STUDENT: Dar am auzit pe unii zicând că închipuirea e legată de puterile noastre creative, care sunt oglindirea puterilor creatoare ale lui Dumnezeu. Acesta e un lucru bun, în felul acesta realizăm lucruri minunate...

Părintele SERAFIM: Depinde ce anume înţelegi prin cuvântul "închipuire". Ea are mai multe aspecte. Unul dintre aspecte este capacitatea creatoare, care e parte a firii noastre originare.

STUDENT: Şi cu această capacitate a numit Adam făpturile ?

Părintele SERAFIM: Corect. Dar în starea noastră căzută acest talent creator se amestecă cu gândirea duplicitară: priveşti lucrurile şi îţi închipui altceva. Deci cuvântul "închipuire" are două înţelesuri, dar în starea noastră căzută este întotdeauna legat de gândirea duplicitară.

[Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) învaţă: "Mintea lui Adam la început nu era pătrunsă de închipuire, care stă între minte şi gânduri, clădind un zid în jurul mintii şi neîngăduindu-i să intre în cele mai simple şi lipsite de chipuri raţiuni (logoi) ale existentelor zidite". Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809) explică cum anume amăgeşte diavolul prin închipuire: "Diavolul are o foarte strânsă legătură şi familiaritate cu închipuirea... Căci el, fiind creat de Dumnezeu întâi ca o minte simplă şi fără formă ori chip, ca şi ceilalţi îngeri dumnezeieşti, a ajuns mai târziu a iubi formele şi închipuirea. Închipuindu-şi că îşi poate aşeza scaunul mai presus de ceruri şi se poate face precum Dumnezeu, a căzut din starea de înger de lumină şi s-a făcut diavol al întunericului... Diavolul foloseşte închipuirea ca unealtă a sa. El l-a înşelat pe Adam prin închipuire şi i-a stârnit în minte nălucirea de a fi asemenea cu Dumnezeu. Înainte de neascultare, Adam nu avea însuşirea închipuirii" (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut I, 25).]

STUDENT: După părerea Sfinţilor Părinţi, de ce a apărut închipuirea şi gândirea duplicitară?

Părintele SERAFIM: Aceasta pare a fi o parte firească a stării noastre căzute. Nu mai vedem lucrurile întocmai cum sunt, fiindcă suntem slabi - suntem, într-un fel, incapacităţi. Privim lucrurile şi nu prea le mai vedem aşa cum sunt. Când ne trezvim, reuşim; dar de obicei nu suntem în stare.

STUDENT: Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură [1 Corinteni XV, 12].

Părintele SERAFIM: Aşa este. Adam vedea întreaga zidire limpede, atât zidirea de jos, cât şi pe cea de sus. Şi, prin urmare, cunoştea pe deplin realitatea de fapt a tuturor lucrurilor, numai că avea nevoie de experienţă spre a fi încercat.

STUDENT: Am citit undeva că oamenii îşi folosesc închipuirea spre a recâştiga imaginea Raiului pe care l-au pierdut.

Părintele SERAFIM: Bine, poţi să spui aşa, căci e evident că omul, odată căzut, tânjeşte după fericire. Chiar necredincioşii şi oamenii care socotesc că ei nu cred în Dumnezeu şi nu ar accepta Raiul sau ceva de felul acesta - toţi tânjesc după fericire. Şi, desigur, numai în Biserică primim plinătatea fericirii şi aflăm calea către ea, care trece prin urmarea lui Hristos pe Cruce. Dacă te apuci de scris poezii, eşti foarte înflăcărat vreme de o zi, dar în ziua următoare cazi în deprimare. Pur şi simplu nu poţi să treci dincolo de firea ta în acest mod. Ca să poţi să-ţi depăşeşti firea căzută este vădit că Cineva de sus trebuie să te ridice. Însuşi Acela ce a făcut firea trebuie să te schimbe.

STUDENT: M-ar interesa să aud mai multe despre felul cum a numit Adam animalele.

Părintele SERAFIM: Întrucât Adam era la început într-o stare de nepătimire, mintea sa era într-o stare foarte înaltă atunci când Dumnezeu a adus animalele înaintea lui ca să le dea nume. Adam a dat nume animalelor după însuşirile lor. Cu alte cuvinte, el avea un fel de facultate suprafirească; mintea sa era limpede ca cristalul, încât vedea imediat care erau însuşirile fiecărei făpturi şi ce nume trebuie să aibă. Desigur, limba vorbită de el s-a pierdut. Noi nu mai avem acea limpezime a minţii; este un lucru cu totul mai presus de noi.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Adam era "un împărat nemuritor peste o zidire nemuritoare" - nu doar Raiul, ci întregul pământ. Desigur, Raiul a fost făcut ca să-i fie sălaş. El a fost plăsmuit în afara Raiului, pe pământ, iar apoi dus în Rai, locuinţa sa. Animalele nu erau direct în Rai; ele au fost "aduse" acolo. Nouă ne-ar părea a fi nişte fiinţe paradisiace, dar de fapt ele erau în afara hotarelor Raiului şi au fost aduse în el atunci când Adam le-a numit. Când Adam a căzut, s-a întors pe pământul de unde venise. A fost trimis din nou afară, să trăiască pe pământ cu sudoarea frunţii sale.

16 Raiul şi cerul

STUDENT: în viaţa viitoare omul va fi în Rai sau în cer. Raiul şi cerul sunt acelaşi lucru sau nu?

Părintele SERAFIM: Din punctul nostru de vedere, al celor ce suntem aşa de departe, este acelaşi lucru. Mulţumeşte lui Dumnezeu dacă ajungi în oricare din ele. Dar se pare că vor exista deosebiri, fiindcă multe lăcaşuri sunt [Ioan XIV, 2] şi locuri osebite; adică unii sfinţi ajung la o mai mare libertate, mai mare apropiere de Dumnezeu, iar alţii abia de intră. Şi cei blânzi vor moşteni pământul [Ps. 36, 11; cf. Matei V, 5]. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că aceasta înseamnă că cei blânzi vor moşteni chiar pământul acesta de aici. Deci se pare că unii se vor afla pe pământ, cu putinţa de a merge mai sus, alţii vor fi pe trepte mai înalte. Nu ni s-a descoperit totul; am fost lăsaţi doar să aruncăm o privire. Dacă vom intra în acea stare, vom vedea exact ce se întâmplă.

STUDENT: Drepţii care au murit deja, precum noii mucenici - se află în Rai, în cer sau într-un loc aparte? Ce învaţă Părinţii despre aceasta ?

Părintele SERAFIM: Nu putem decât să ne luăm după vedeniile unor oameni, precum Sfântul Salvius [din Albi] care a murit şi a ajuns în cer. De obicei, când este vorba în mod specific de Rai, se vede verdeaţă. Dar Sfântul Salvius a ajuns într-un alt loc, unde nu creştea ceva verde, ci erau doar o mulţime de oameni în alb: sfinţi, mucenici. Cu alte cuvinte, ei sunt în cer. Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, când s-a dus în Rai, nu a văzut oameni, dar a văzut oameni în cer. Nu ni dau amănunte despre lucruri de felul acesta.

17 Diavolul

STUDENT: în legătură cu vrăjmăşia dintre Adam şi şarpe: aţi spus că diavolul îl pizmuia pe Adam înainte de cădere din pricina bunătăţilor revărsate asupra lui. Dar aţi mai spus şi că Adam era inferior şarpelui.

Părintele SERAFIM: Diavolul e superior fiindcă e fiinţă mintală. Nu e supus trupului. Trupul e un element inferior; deci el este superior. Dar omul urmează să dobândească ceea ce diavolul a pierdut, adică Raiul şi cerul. Tocmai de aceea, până azi, diavolul este numai mânie. Iţi poţi închipui diavolul chiar şi după psihologia omenească. Gândeşte-te: aveai viaţă nemuritoare şi ştiai că eşti osândit la iad. Apoi o altă fiinţă, mai prejos de tine, nevrednică nici măcar să o scuipi, urmează să dobândească ceea ce tu ai pierdut. Bineînţeles că vei ajunge groaznic de invidios, căci pentru tine nu există pocăinţă. Vei continua să încerci să faci tot ce este cu putinţă ca să îl aduci şi pe el în aceeaşi stare în care te afli tu.

STUDENT: Aţi citat din Facere, acolo unde se spune că şarpele va înţepa călcâiul [Facere III, 15]. Oare astfel încearcă să ne aducă înapoi în starea în care este el - lipsit de orice nădejde ? Ar fi corect să spunem că în acest fel el încearcă să ne împiedice mersul împreună cu Dumnezeu?

Părintele SERAFIM: Da. Se pot da multe interpretări acelei propoziţii. Înseamnă că diavolul nu are putere să facă prea mult. Dacă ar fi ridicat, atunci ar fi un duşman primejdios; ne-ar muşca peste tot.

STUDENT: Dar dacă nu poate face prea mult, cum de e în stare să ne smulgă din orice stare şi să ne tragă în cele mai de jos?

Părintele SERAFIM: Dacă avem harul lui Dumnezeu şi nu cooperăm cu diavolul, nu poate; numai dacă noi înşine ne lăsăm voinţa să fie ademenită de către diavol. De fapt, noi înşine ne putem lăsa ademeniţi, aşa cum a fost Adam, chiar fără diavol. Adam putea să păcătuiască şi fără diavol, fiindcă văzuse înfăţişarea plăcută a fructului oprit şi avea deja ispita de a-l dori pentru sine peste porunca lui Dumnezeu.

STUDENT: Poate că e o întrebare cam fără rost, dar aţi putea să spuneţi ceva despre îmblânzitorii de şerpi indieni ? Este într-adevăr ciudat felul cum fac ca şerpii să se ridice, să stea drept şi aşa mai departe.

Părintele SERAFIM: E semnificativ faptul că se ocupă tocmai de acest fel de făpturi. Aceasta arată că, pe undeva, se lucrează cu dracii. La modul general, se poate spune şi asta.

STUDENT: Este satana folosit ca unealtă de Dumnezeu?

Părintele SERAFIM: Oho! Asta-i o întrebare adâncă.

STUDENT: Ştiţi cum Dumnezeu l-a lăsat pe satana să-l ispitească pe Iov.

Părintele SERAFIM: E adevărat. Noi nu credem în dualism: că există un Dumnezeu şi un diavol, şi că se luptă între ei - cum cred maniheii. Noi credem că, de fapt, Dumnezeu stăpâneşte totul; şi chiar când lucrurile merg împotriva Lui, le foloseşte fie pentru mai marea Lui slavă, fie spre a-i aduce pe oameni la mântuire. Deci totul în lume se întâmplă fie pentru că Dumnezeu voieşte aşa, fie pentru că îngăduie să fie astfel, din pricina libertăţii, spre a face să se împlinească un bine şi mai mare.

Satana are o personalitate independentă, dar pe termen lung el este cel care pierde. Chiar când pricinuieşte un lucru înspăimântător, precum Revoluţia Rusească, din ea ies Noii Mucenici, o cutremurătoare pildă pentru oameni. Vă puteţi închipui ce s-ar fi întâmplat cu Rusia fără Revoluţie, după cum mergeau lucrurile. Probabil că ar fi fost mai rea Grecia de azi - un loc înfricoşător de impregnat cu duhul lumesc, ortodox doar cu pretenţiile - însă în loc de aceasta a fost pedepsită. Deci, de fapt, din Revoluţie a ieşit ceva bun, în ciuda faptului că diavolul a vrut răul. Diavolul e independent, poate face rău, dar Dumnezeu scoate întotdeauna bine pentru cei ce a căror voinţă doreşte binele.

STUDENT: Nu-i aşa că diavolul nu poate face nimic fără îngăduinţa lui Dumnezeu ?

Părintele SERAFIM: Nu, nu poate. Când spunem că diavolul a fost legat pentru o mie de ani - timpul între întâia şi a doua venire a lui Hristos aceasta nu înseamnă că nu poate face nimic. Înseamnă că poate face doar ce îi îngăduie Dumnezeu.

[Sfântul Petru Damaschinul (sec. XI) învaţă: "Nu este nimic întâmplător sau rău în zidire, şi chiar ceea ce are loc împotriva voii lui Dumnezeu este schimbat în chip minunat de către Dumnezeu în ceva bun. De pildă, căderea diavolului nu a fost voia lui Dumnezeu, dar totuşi ea a fost întoarsă în folosul celor ce se mântuiesc" (Filocalia, vol. 5). La fel scrie şi Sfântul Macarie Egipteanul: "Stăpânitorul lumii acesteia [diavolul] le este celor prunci cu duhul toiag de povăţuire şi bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus şi înainte, lor le pricinuieşte slavă mare şi cinste tot mai multă prin necazuri şi ispite, căci din acestea au prilejul de a se face desăvârşiţi, iar sieşi îşi găteşte o mai mare şi mai grea osândă. Peste tot, prin el se împlineşte o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, răul ajută binelui printr-o intenţie care nu vrea binele. Căci sufletelor bune şi cu o voinţă bună şi cele ce par de întristare li se sfârşesc în bine, precum zice Apostolul: Celor ce iubesc pre Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine (Romani VIII, 28)" (Filocalia, vol. 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1976, p. 315). După Sfinţii Părinţi, cei "o mie de ani" pomeniţi în Apocalipsă XX, 2 reprezintă perioada între întâia şi a doua venire a lui Hristos. Noi ne aflam acum în această perioadă. Vezi Arhiepiscopul Averchie Tauşev şi Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Icos, 2000, pp. 216-217.]

Când cineva umblă în harul lui Dumnezeu, atunci numai dacă el însuşi cade din acela poate diavolul să-i facă ceva. Când avem ispite, ele sunt asemeni şarpelui ce înţeapă călcâiul: sunt ceva mărunt şi trebuie să ne dezbărăm de ele. Numai dacă ne lăsăm copleşiţi de ele cădem în deznădejde, mânie şi tot felul de păcate. Deci puterea diavolului e foarte limitată.

STUDENT: Dar înainte de Hristos nu era aşa.

Părintele SERAFIM: înainte de venirea lui Hristos, satana avea mult mai multă putere, fiindcă fiecare se închina idolilor, care erau demonici.

STUDENT: Dar în întregul ansamblu al lucrurilor, totul era în planul lui Dumnezeu.

Părintele SERAFIM: Sigur că da, dar e un lucru foarte tainic. Totul e cu prins în plan, şi totuşi fiecare persoană este liberă să facă ceea ce doreşte în acest plan. Iar Dumnezeu scoate bunătate şi bună rânduială din toate lucrurile, indiferent câţi demoni sau oameni doresc să facă rău.

18 Trupul duhovnicesc al lui Hristos

STUDENT: Cum se potriveşte Hristos cu locul unde se află acum sfinţii şi cu starea la care spuneţi că trebuia să ajungă Adam ?

Părintele SERAFIM: Iisus Hristos este Dumnezeu.

STUDENT: Da, şi Lui îi slujesc sfinţii; dar are El un trup duhovnicesc aşa cum vor avea sfinţii?

Părintele SERAFIM: Da, are încă trupul Său. Sfântul Andrei, de pildă, L-a văzut pe Hristos tronând în cer.

STUDENT: Dar El este Dumnezeu deja fiinţă, şi noi ne împărtăşim cu El duhovniceşte.

Părintele SERAFIM: Da, Dumnezeu este pretutindeni. El este Lumina. Dar Hristos se află şi în cer, în trupul Său cel înviat. Cum se întâmplă practic acest lucru nu suntem vrednici să ştim; adică, dacă vom merge alături de El, vom sta de vorbă cu El. Dar ia gândiţi-vă - El a mers pe pământ cu ucenicii Săi.

STUDENT: Aşa se explică. El este Dumnezeu deja fiinţă, dar...

Părintele SERAFIM: Dar a luat trup. S-a făcut asemeni nouă, şi deci acel trup este acolo, în lumea cealaltă. în cer ne vom întâlni cu Dumnezeu duhovniceşte, dar şi cu El în trupul Său.

STUDENT: Şi vom avea părtăşie cu el în fiinţa Sa ?

Părintele SERAFIM: Nu. Există o învăţătură a Sfântului Grigorie Palama despre fiinţa şi energiile lui Dumnezeu. Noi nu avem nici un contact direct cu Dumnezeu în fiinţa Sa, dar îl cunoaştem în energiile Sale (în har).

STUDENT: Deci sfinţii nu au contact cu fiinţa dumnezeirii ?

Părintele SERAFIM: Nu, ei au contact prin energii, şi astfel se fac părtaşi cu Dumnezeu. Noi nu putem gândi ca Dumnezeu: nu putem gândi gândurile Sale sau să gândim ce anume făcea înainte de facerea lumii, sau alte lucruri de acest fel. Putem doar să participăm după cum ne îngăduie El, prin harul Său.

19 Tăria cerului

STUDENT: Ce anume era tăria ?

Părintele SERAFIM: Iată o întrebare foarte interesantă. Daţi-mi voie să fac un scurt rezumat. Textul Facerii vorbeşte despre o tărie ce despărţea între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei (Facere I, 7). Mai târziu, în Grecia antică, a apărut teoria că universul era compus din zece sfere, cu pământul, luna şi fiecare planetă ocupându-şi propria sferă.

[Prorocul Moisi, autorul Cărţii Facerii, a trăit în secolul XVI î.H. Conceptul grecesc al universului sferic a fost lansat întâi de Pitagora, în sec. 6 î.H. şi revizuit de Euxodus în sec IV d.H.]

Unii, sub influenţa acestei teorii, au crezut că textul Facerii învaţă că există un fel de castron de sticlă peste pământ. Sfântul Vasile cel Mare a discutat anume această problemă, spunând că nu există aşa ceva: era doar o forţă a naturii care despărţea apele de deasupra - adică un fel de ape mai rarefiate - de apele de dedesubt.

20 "Localizarea" Raiului

Părintele SERAFIM: Legătura dintre Rai şi lumea contemporană este una foarte adâncă, fiindcă la început Raiul era parte a pământului - un loc mai înalt, ca un fel de munte. Când Adam a fost scos afară din Rai, a coborât în jos pe pantă şi a început să trăiască acolo. Apoi Cain avea să coboare şi mai jos.

STUDENT: În Facere se spune că râul ce ieşea din Rai s-a despărţit şi s-a transformat în Eufrat şi în alte râuri.

Părintele SERAFIM: Da. Se pomenesc patru râuri, interpretate de obicei ca fiind Tigrul, Eufratul, Nilul şi Gangele. Există diferite interpretări.

STUDENT: Mai există muntele în acel loc ?

Părintele SERAFIM: Nu. Vedeţi, ceea ce avem în prezent e o altă realitate. Un singur fapt: a venit Potopul lui Noe, şi se pare că au avut loc catastrofe înspăimântătoare în acea vreme - probabil erupţii vulcanice, munţi care se ridicau - ale căror rezultate le vedem acum. Este foarte probabil ca înainte de Noe să nu fi existat cele cinci continente pe care le cunoaştem acum, era un pământ grozav de diferit. Poate că exista un singur continent. Nu avem, de fapt, nici o idee; nu ni se spune nimic despre aceste lucruri. Pământul a devenit aşa de diferit, încât azi nu mai putem spune cum era. În prezent cele patru râuri nu mai au acelaşi izvor; s-au schimbat. Cu toate acestea, poţi arăta locul şi poţi spune că în acea zonă este leagănul civilizaţiei antice; se pare că de acolo provenim toţi.

21 Între Cădere şi Potop

STUDENT: După izgonirea lui Adam din Rai, cum era starea de despărţire ?

22 Potopul

STUDENT: Unii spun că Potopul a avut loc doar între Tigru şi Eufrat.

Părintele SERAFIM: Acela ar fi fost un potop local. Dar în Scriptură ni se descrie un Potop universal, peste întreg pământul.

STUDENT: De-aceea se găsesc scoici pe vârfurile munţilor ?

Părintele SERAFIM: Da. Desigur, aceasta se datorează şi ridicării munţilor.
Cum anume erau munţii înainte de Potop şi cât de mult a urcat apa nu se poate spune în mod decisiv, fiindcă este foarte posibil să fi fost o catastrofă atât de mare, încât întregul pământ dinaintea ei să fi fost cu totul diferit. Se poate ca toţi munţii să se fi ridicat în acea vreme. Se vor fi creat trăsături geografice şi geologice cu totul diferite. Oamenii care acceptă ideea Potopului în studiile lor - precum Henry Morris în Potopul din Cartea Facerii - spun că cele mai multe stratificări s-au format în timpul şi imediat după perioada Potopului, nu vreme de milioane de ani. Citiţi cartea.

23 Tâlcuire patristică şi critică textuală modernă

STUDENT: Oare Moisi a scris fiecare cuvânt din primele cinci cărţi ale Bibliei ? Se ştie exact când au fost redactate ?

Părintele SERAFIM: Când se zice la început "cartea lui Moisi etc.", înseamnă "de la Moisi, în tradiţia lui". Una dintre cărţi (Deuteronomul) pomeneşte de moartea lui Moisi; deci nu el a scris acea parte. Nici Psalmii lui David nu au fost scrişi toţi de David. Poate jumătate sunt scrişi de el, iar ceilalţi au fost scrişi de alte persoane. Biserica Ortodoxă nu-şi pune problema dacă fiecare cuvânt e scris de persoana căruia îi este atribuit. Nu ne facem atâtea probleme, fiindcă avem ideea de tradiţie, adică aceasta e cartea lui Moisi, "în tradiţia lui" Moisi. Partea principală este chiar de mâna lui; alte părţi au fost adăugate mai târziu, dar toate sunt în tradiţia lui Moisi.

Nu vă pot spune în mod exact când anume au fost redactate cărţile. O mare parte s-au păstrat în tradiţia orală. Textul de bază al Facerii a fost descoperit prorocului Moisi. Nu ne facem griji nici măcar să aflăm dacă fiecare cuvânt este chiar aşa cum l-a primit. Probabil că protestanţii se vor supăra foarte tare. Dar nu ne facem griji fiindcă, dacă se tâlcuieşte în Biserică, Biserica însăşi este garanţia că se va păstra în duhul adevărat. Textul ebraic şi cel grecesc se deosebesc într-o mulţime de amănunte - de pildă, în ce priveşte vârsta Patriarhilor.

STUDENT: Primul capitol din Facere vorbeşte de cele Şase Zile şi de facerea bărbatului şi a femeii. Apoi, în capitolul al doilea, textul pare a o lua de la început, spunând cum bărbatul a fost plăsmuit din ţărâna pământului, iar Eva a fost făcută din coasta lui Adam. Parcă ar fi fost două istorisiri.

Părintele SERAFIM: Nu, este doar o repovestire a istorisirii dintr-un alt punct de vedere. O relatare se referă la obârşia Omului însuşi; cealaltă se referă îndeosebi la obârşia primilor oameni, Adam şi Eva. Erudiţii moderni obişnuiesc să spună: "Aha, înseamnă că erau doi autori diferiţi, care trebuie despărţiţi, şi trebuie cercetat punctul de vedere al fiecăruia - ce vrea să spună fiecare ?" Nu este nevoie de aşa ceva, fiindcă, chiar dacă textul s-a transmis pe undeva într-o formă mai coruptă, totuşi textul de bază a ajuns la noi, şi ştim că el, ca întreg, ne pune în legătură cu Adevărul.

Deci tâlcuirea Bisericii este cheia pentru a înţelege cum se armonizează cele două relatări. Când dăm peste lucruri de felul acesta, spunem doar că aceeaşi istorisire este povestită din două puncte de vedere diferite - două accente diferite. Nu este, de fapt, o dificultate reală.

Ideea că trebuie să existe doi autori diferiţi sau că există trei Isaia, fiindcă se vorbeşte despre trei perioade diferite - este ceva foarte pueril. Erudiţii moderni pornesc de la premisa că nimeni nu poate vorbi despre viitor. Bineînţeles că, în spiritul acestei idei, ar trebui eliminaţi toţi prorocii.

STUDENT: Uneori uităm că există o întreagă scoală teologică ce este în principal umanistă şi porneşte de la prezumţia că o carte ce vorbeşte despre un lucru din viitor trebuie neapărat să fi fost scrisă mai târziu, astfel încât privea, de fapt, spre trecut.

Părintele SERAFIM: Da, şi asta este doar o prejudecată a lor. După credinţa noastră, noi nu putem pur şi simplu să acceptăm acest lucru, fiindcă noi credem că există proroci. Există o carte de prorocii ce încă nu s-au împlinit: Cartea Apocalipsei. După unii erudiţi moderni ea nu vorbeşte despre evenimente viitoare. Însă noi credem că urmează să vedem împlinirea acelor evenimente în viitor, dar într-o formă care este puţin ascunsă. Nu putem spune cu precizie că lumea se va sfârşi în 2012 sau la o altă dată anume; dar, pe măsură ce vedem că evenimentele se împlinesc, vedem înţelesul adânc al prorociei care a fost scrisă înainte de eveniment.

Chiar dacă s-ar putea ca unele părţi ale Cărţii Facerii să fi fost redactate de diferiţi copişti în vremuri diferite, s-ar explica astfel unele diferenţe de limbaj, dar este un lucru cu totul secundar, care nu afectează esenţialul. Esenţialul este acesta: despre ce se vorbeşte în aceste texte? Iată lucrul principal, pe care trebuie să-l avem în minte când tâlcuim orice text sfânt: despre ce anume vorbeşte textul, care e înţelesul său? Toate micile probleme când a fost redactat şi în câte feluri a fost redactat (erudiţii chiar analizează textul spre a calcula de câte ori sunt folosite anumite cuvinte, evidenţiind anumite sinonime spre a arăta că au fost autori diferiţi etc.) - sunt, de fapt, pierdere de timp. Principala întrebare este, iarăşi: care este Adevărul cuprins în el? Iar cheia înţelegerii adevărului din Cartea Facerii sau din oricare dintre cărţile Scripturii este învăţătura Bisericii transmisă de Sfinţii Părinţi.